E amiază. În dormitor e întuneric și liniște. Stau întinsă în pat, învelită în cearceaful verde cu buline galbene. În dreapta, încovrigat pe mâna mea dreaptă, sforăie încetișor băiețelul fierbinte. Are febră, și când are febră, nu se încurcă decât cu dintre cele mari, de peste 39 de grade. Curând, o să-și facă siropul efectul și fierbinte va rămâne doar mâna mea, încinsă de burta lui molcuță.
În stânga, lipită de coastele mele, se foiește fetița. Lungă și dreaptă, cu păturica ei de bebeluș înfășurată ca un fular în jurul capului. Îmi caută mâna.
Mi se închid ochii.
Când îi am așa, aproape, pot adormi ușor. Fără griji. Sunt acolo amândoi, lângă mine. Nu li se poate întâmpla nimic rău. Nu mi se poate întâmpla nimic rău. Îi apăr și mă apără. Nu vreau nimic. Nu-mi lipsește nimic. Nu visez la nimic. Visul meu e aici, cald, de-a stânga și de-a dreapta mea.
Sofia se liniștește și ea și-i aud respirația regulată în ceafa mea. Perfect, acum pot să adorm și eu.
Adorm.
Deschid ochii. Ivan e urcat tot pe mine. Nu mai frige. Doarme liniștit, adânc.
Sofia se trezește la câteva secunde după mine.
– Te-am auzit clipind, îmi zice în șoaptă.
Îi zâmbesc. Zâmbește și ea. N-o văd, dar o simt. Închide ochii din nou, adoarme.
Stau așa, trează între ei dormind. Concertul lor afon de respirații liniștite e muzică pentru mine.
La fel adormeam și acum patru ani, când el avea câteva luni și ea își căuta din nou drumul spre noi două. Patru ani într-o clipă, ca într-un somn greu.
Doar că n-am dormit ăștia patru ani, am fost trează. Am fost aici, să-i văd, să-i aud, să mă vadă și să mă simtă. Le-am cântat și am făcut teatru, am fost serioasă și de neclintit când a fost nevoie, dar cel mai mult am râs și ne-am privit în ochi.
– Ai nevoie de mine? Vrei să te țin în brațe? Vrei să vorbim? Vrei să citim? Să facem clătite?
Uneori îmi zic că nu. Cresc și pe multe le pot rezolva deja singuri.
De cele mai multe însă încă vor cu mine. Să dormim împreună într-un pat prea mic. Să ne jucăm pe podea. Să vorbim. Să le spun că nu contează, va fi bine, ai încredere, uneori în viață trebuie să mai și doară, așa învățăm să trăim. Iar ei mă cred și se liniștesc lângă mine, dormind sau plângând sau râzând.
Da, e greu uneori, dar greul ăsta ne crește și ne leagă. O boală, o febră, o dezamăgire, o ceartă, un NU, o ușă trântintă. Știu că va fi mai greu, dar nimic nu mă sperie. Știu că tot ce trebuie să fac este să fiu aici și ei să mă vadă. Mă vor ignora uneori, vor striga la mine. Nu-i nimic, ce e între noi n-o să se destrame niciodată, orice s-ar întâmpla.
Se foiește Ivan. Deschide ochii. Mă caută cu mâinile, uitând că stă cu totul pe mine. Sunt aici.
– Mami? zice.
– Da, minunea mea.
– Ce bine că ești aici.
Sofia se trezește și ea. Nu zice nimic, doar se lipește de mine mai mult.
O vreme stăm așa, toți treji, privind pe întuneric. Trei oameni în același loc, simțind același lucru. Ce bine că suntem aici.
Sursa foto: împreună la somn via Shutterstock.com
Ce frumos Ioana! Descrii minunat aceste sentimente care ne incearca si pe noi….Multa sanatate lui Ivan pufosul, si al meu baietel a avut febra ieri, tot asa gramada pe mine a stat :)))
insanatosire grabnica!
Si la cat mai multe momente de seninatate!
Tu esti capabila sa faci pe oricine sa-si doreasca copii! Ca sa nu mai spun ca asa de frumos redai ceea ce se intampla ca parca si eu sunt acolo, pe intuneric cu voi! Si, mai ales, asa o copilarie mi-as fi dorit!
Asa este Ioana, ce bine ca esti aici si te-am gasit atatea mamici la inceputul acestui lung drum de a creste cat mai frumos niste pui mici de oameni. Ce bine ca scrii. Redai atat de frumos totul. O încântare de fiecare data cand te citesc. Însănătoșire grabnica lui Ivan.
Multumim mult, deja e perfect sanatos! 🙂