ACEST ARTICOL APARȚINE UNEI CITITOARE CARE ȘI-A DORIT PUBLICAREA LUI AICI, PENTRU VOI
Am citit săptămâna trecută în „O să te țin în brațe cât vrei tu și încă o secundă” istorisirea Ioanei despre păpușa bebeluș care a fost ținută pe dulap ani în șir, neîndeplinindu-și vreodată menirea, tristă și însingurată, alinând dorul și dragul unei fetițe doar în imaginația ei.
Mi-a plâns sufletul gândindu-mă ce trebuie să fi simțit copila Ioana… Mi-am dat seama atunci că părinții noștri, chiar dacă nu erau bogați, nu ne-au impus niciodată reguli cu privire la jucăriile pe care le aveam, nici măcar atunci când făceam năzbâtii nu ni le luau sub formă de pedeapsă. Am stricat multe jucării, păpuși, mașinuțe și câte și mai câte. Ne-au rămas doar plușurile și un „Cosmin” tuns (era în seria cu acei coșari din cauciuc îmbrăcați în negru, cu tăciuni pe față și părul blond). Le-am mulțumit în gând părinților pentru faptul că au ținut mai mult la noi decât la niște lucruri din plastic pe care alții le aveau curate, netunse și ținute în vitrină alături de cutiile de săpun Duru sau mai știu eu ce.
Sâmbătă însă am avut parte de … „a blast from the past” destul de neplăcută.
Împreună cu soțul meu și cu fetița noastră (de fix un an azi) am mers în vizită la bunicii din partea mamei mele. Bunica este de fapt mama vitregă a mamei mele și când eram noi mici… să zicem doar că ea pe noi nu ne plăcea foarte tare. Cred că mergeam cam de două ori pe luna în vizită la ei, mai des venea bunicul la noi, fie doar să ne vadă, fie să ne ajute la treburi.
Noi locuiam la țară, ei la oraș. Țin minte că de fiecare data când mergeam la ei aveam un super mare stres: nu aveam voie să vorbim tare, nu aveam voie să ne plimbăm prin apartament (pășeam prin casă doar când aveam nevoie la baie) și nu aveam voie să atingem bibelouri, plușuri și în special, dar în special, cele două păpuși de dimensiunea unui bebe cam de vreun an așa…
Una era blondă și cealaltă brunetă, ambele primite cadou de mami când era mică, dar evident că nici ea nu a avut acces la ele. Așa că singurul lucru pe care l-au făcut aceste păpuși în cei aproape 50 de ani de existența, a fost să adune praf pe părul cel perfect aranjat, hăinuțele nesifonate și pantofiorii cei albi (pe care, recunosc, îi atingeam în fugă și cu mare grijă să nu mă vadă cineva atunci când mă întorceam de la baie, nu știu dacă și soră-mea făcea asta).
Într-o ocazie în care nu mai știu de ce am rămas doar eu și soră-mea cu bunica, a ținut să ne spună că, citez: „Când oi muri, mă târăsc și le dau foc și voi nu le luați”.
Ni se scurgeau ochii după păpușile alea și nu înțelegeam nici de ce mami era mereu supărată și nervoasă când plecam din vizitele stinghere de acolo.
De-a lungul timpului lucrurile s-au mai schimbat, relația cu bunica s-a mai îmbunătățit, ea părea mai bucuroasă să ne vadă și chiar nu am mai auzit răutăți din gura ei, ne-am mai relaxat, am început să putem respira și să pășim prin casă și când ne plictiseam sau ne amorțeau picioarele. Pe perioada ultimului an de liceu îi vizitam săptămânal între finalul orelor de la școală și începutul orelor de meditație la matematică, ea mă aștepta cu mâncarea gata.
Cum spuneam, sâmbătă am mers să îi vizităm pt că îi vedem destul de rar, mai ales de când noi ne-am mutat în București (cred că au văzut fetița doar de 3 ori până acum), i-am invitat chiar la petrecerea de 1 an a fetiței, invitație pe care au refuzat-o politicos din motive bine întemeiate.
Ghiciți ce a vrut fetița noastră din momentul în care am intrat în casă? Corect, păpușile! Sprijinită de canapea, întindea continuu mânuțele spre locul în care erau așezate, fiind evident lucrul spre care arăta.
Pentru mine a fost un moment de cumpănă, cred că aveam nevoie de „closure” să pot trece pentru totdeauna peste acest capitol neplăcut din viața mea.
Însă bunica i-a oferit pe rând toate plusurile dintre cele două păpuși, fata le-a ignorat cu inteligența copilului care știe ce vrea. Când a devenit evident chiar și pentru un orb spre ce se întinde copilul, bunica a spus prompt: „Ce, vrei păpușile? Nu ți le dau, că le jumulești!”
Speranța nouă ca păpușile să își împlinească într-un final menirea s-a stins în fașă…
Eu m-am făcut în toate culorile curcubeului la față (soțul meu a observat, bunica nu știu dacă a observat sau dacă i-a păsat), am luat copilul și am propus să mergem în altă cameră, asta ca să înlăturăm odioasa ispită.
În 10 minute eram în mașină, plecam de la ei.
Să vă spun ce am simțit? Pe scurt, m-am umplut de spume!
Pe larg, am înțeles ce a simțit mami atâția ani, căutând în fiecare ocazie înțelegerea și validarea pe care nu le-a avut niciodată din partea celei care trebuia să îi fie că o mamă încă de când mami avea 14 ani.
Soțul meu spunea că mami a greșit, că nu se poate ca în atâția ani să treacă de atâtea ori prin aceeași situație fără să deschidă gură în fața nedreptății. Sunt de acord, a greșit tăcând, însă numai ea știe prin ce a trecut un copil care la 11 ani își vedea mama murind și la 14 ani primea o mamă rece ca gheața în schimb, numai ea știe traumele sufletești care fac un om să tacă o viață întreagă în fața unui agresor al psihicului.
Copilul meu nu cred că o să mai intre prea curând în acea casă, nu pentru că i-aș purta ranchiună bunicii, supărarea mi-a trecut la vreo două ore de la incident, însă nu vreau să îmi supun copilul aceluiași tratament de care am avut noi parte în casa lor.
Îmi pare rău că va las cu o poveste cu final nefericit.
Morala nu e că oamenii nu se pot schimba, pentru că nu e adevărat, oamenii se pot schimba dacă vor, dacă găsesc o motivație suficient de bună.
Morala pe care am găsit-o eu e că nu trebuie să punem lucrurile mai presus de oameni, în special de copii.
Din copilăria petrecută la bunicii din partea mamei (am dormit 2 nopți la ei) îmi amintesc stresul, senzația de elefant într-un magazin de porțelanuri, curățenia rece și minciunile pe care i le spunea bunica mamei despre ce am făcut cât am stat acolo.
Din copilăria petrecută la ai mei acasă îmi amintesc râsul, joaca, „trântele” cu tati care ne învăța tehnici de autoapărare, pupatul înainte de culcare și dimineața de vreme și dezordinea, curățenia nu ținea mai mult de 2 zile. Cu toții eram deranjați de dezordine, dar cumva nu reușeam să pastam ordinea mai mult de atât.
Din copilăria petrecută la bunicii din partea tatălui îmi amintesc pâinea înmuiată în apa și apoi tăvălită prin zahăr și jumările făcute de bunica pe plita unei sobe cu lemne, într-o tigaie ce lipea orice, mai puțin când gătea ea.
Îmi mai amintesc zilele de iarnă petrecute lângă soba încinsă și pe bunica ce tricota ciorapi, vestuțe și altele, iar pe noi ne învața să facem bentițe dintr-un ghem pe care îl lucram și îl desfăceam de sute de ori.
Vreau să le spun celor care cresc un copil care nu e al lor să nu uite să îl iubească, să îl ia în brațe și să rostească vorbe sincere de apreciere și înțelegere. E multă durere în sufletul unui copil care nu crește lângă părinții lui.
Vreau să trag și un semnal de alarmă pentru mame, tati și bunici (inclusiv pentru mine, care mă lupt cu dependența de telefon):
Copiii își vor aminti multe lucruri, deși uneori nu credem, își vor aminti ce am iubit noi, părinții, cel mai mult: timpul cu ei, timpul cu telefonul sau timpul petrecut lustruind o casă rece și niște păpuși triste.
Bucuria vine din lucruri simple, să nu uităm asta!
Toate bune!
Sursa foto: păpușă veche via Shutterstock.com
Foarte frumos spus
Wow, un articol foarte bun. Foarte realist și foarte trist. Și eu, recunosc, ma lupt cu dependenta de telefon. Încerc sa nu las acest lucru sa ocupe mai mult timp decât timpul petrecut cu copiii mei, și ma prefac că-l uit la încărcat cu orele?
E trist articolul, dar doar din cazuri de genul asta invatam asa ca-ti multumesc. Acum ca esti mama, la randul tau, sunt sigura ca o poti intelege mai bine pe mama ta care a trecut in primul rand printr-o trauma imensa (a pierderii mamei) apoi prin abuzuri emotionale repetate ale acelei femei, pe de o parte dar, din pacate, si ale propriului tata care (probabil ca nu a mai avut puterea sau poate nu a putut mai mult de atat) care a fost indiferent cand mama-vitrega prelua practic controlul casei.
Stii ce doare mult? Doare ca tu cu sufletul de copil ai crezut ca s-a schimbat femeia aia, ca i-a venit mintea la cap la batranete, ca a devenit mai umana, că vede un ingeras de 1 an in casa si nu va aplica acelasi tratament dictatorial, dar, din pacate, sunt oameni pe lume pe care nu-i schimba NIMIC. Oamenii astia fac rau si asta e tot ce stiu ei sa faca, nu le pasa de mostenirea pe care o lasa, ei doar se agata de… nici ei nu stiu de fapt.
Iubeste-ti mama si respect-o, victimele abuzului emotional (mult mai grav decat cel fizic) ajung in timp la depersonalizare, isi pierd pasiunile, prietenii, increderea in ele si demnitatea. Ajut-o prin iubire, cheam-o pe ea la tine, daca tu nu mai vrei sa mergi, iar daca vine si „generalul”, explica-i ca-n casa ta, tu faci regulile daca vezi ca si acolo se baga, dar oricum ar fi n-o lasa sa te indeparteze de mama ta si nici pe mama ta de nepotica ei. Te imbratisez, imi pare rau, dar ma bucur c-am citit povestea ta 🙂
Multumesc de gandurile bune!
Mama nu sta in aceeasi casa cu bunica, din fericire. Pe mama si tata ii vizitam la doua saptamani, cam asa. O matusa ii spunea la un moment dat: „Ai avut o copilarie grea, dar Dumnezeu ti-a facut parte de un sot bun si copii care te iubesc”. Ranile mamei mele sunt cicatrizate, poate nu uniform si poate prea la vedere uneori, insa a stiut sa mearga mai departe (poate anii petrecuti cu mama ei adevarata, poate anii petrecuti cu bunicii din partea tatalui ei, poate anii petrecuti cu tatal meu, poate eu si sora-mea…poate toate la un loc… au ajutat-o sa se bucure de viata).
Ne spune uneori: „Ii aud pe unii ca vor sa dea timpul inapoi si sa fie iar copii. Eu nu vreau, a fost prea multa durere. Viata mea a inceput sa fie frumoasa dupa 30 de ani”.
Legat de bunicul, el a iubit-o foarte mult, dar nu a stiut sa o protejeze de abuzuri de genul asta, cred ca era fericit ca poate sa ii ofere „o mama”. Mama il iubeste ca pe ochii din cap (si noi la fel).
O sa ma straduiesc sa le acord respectul si iubirea cuvenite parintilor mei toata viata.
Multumesc inca o data!
Papusile alea nu au stat 50 de ani uitate intr-un dulap, ci expuse, ingrijite, sterse de praf, protejate. Papusile alea au avut o menire: s-o bucure pe bunica ta. Guess what, au si adultii dreptul asta.
Singura vinovata in ce ai povestit tu este mama ta: asa cum tu nu ai suportat durerea/frustrarea copilului tau, asa si ea ar fi putut sa nu va mai supuna la chinul vizitelor in care sufereati ca nu puteti sa va jucati cu papusile. Ranchiuna asta care reiese din textul tau este indreptata inconstient asupra ei. Probabil pe buna dreptate, ca te-a facut sa cresti cu ideea ca tu nu vei proceda la fel cu copilul tau. Si, iata, bravo, ai reusit.
Insa asta nu inseamna ca toti adultii trebuie sa faca la fel. Unii tin la lucrurile lor si nu ai tu dreptul sa-i judeci.
Nu mai zis ca rezulta clar din textul tau ca nu erati niste copii cuminti dupa standardele bunicii. Oricat de nedrept pare, ea avea dreptul sa faca asta.
Papusile erau ale mamei… mi se pare ca nu avea nici un drept sa faca asta cu lucrurile altora 🙂
Eu si sora-mea nici nu respiram cand eram mici in casa bunicilor, nu am stricat, spart, rupt, facut galagie…daca nici asta nu e cumintenie nu stiu ce mai e.
Pe mama o inteleg, frustrarea mea nu e indreptata catre ea.
Multumesc pentru ganduri!
Mai, nu stiu, sunt sigura ca imi atrag multe rosii stricate, dar nici nu mi se pare ok sa obligi pe altii sa lase copiii sa le faca casa vraiste.
Ok, inteleg, si eu cred ca jucariile sunt facute sa te joci cu ele, dar cateodata sunt si adultii oameni la fel ca si copiii, e clar ca ii sunt dragi papusile astea daca le are de atatia ani. Plus ca nu a fost gen nu atinge nimic, i-a dat plusurile sa se joace cu ele. De ce trebuia sa isi calce ea pe inima?
Eu cred ca trebuie in primul rand sa respecti pe cel care te primeste. Indiferent de varsta.
Unui copil de un an mi se pare dificil sa ii ceri sa respecte bunurile altcuiva. In schimb doamna cu pricina putea sa pună păpușile super prețioase intr-un loc mai ferit. Pana și la muzeul de ciocolata se oferă ciocolata vizitatorilor, copii sau adulti….
Nu arunc cu rosii stricate, eu sunt un pic maniaca in ceea ce priveste curatenia asa ca sa zicem ca intr-o masura as intelege. Presupunand ca dragul de papusi ar fi fost singura problema, partea aia cu „le dau foc” ai citit-o?
ah, nu, ziceam strict dintr-un punct de vedere teoretic ca papusile e ok sa fie pastrate deoparte.
in rest, nici macar nu incerc sa insinuez ca e o persoana draguta sau nu. sincer, atmosfera legata de ea imi aminteste mai mult de un pasaj din „tatal celuilalt copil” (stiu ca e cunoscuta cartea, dar tot o recomand, atat de mult mi-a placut).
era ceva de genul, caut acum citatul:
„— De ce ţi‑e aşa de frică de tatăl tău? Ce ţi‑a făcut? Nu te ceartă, nici n‑am văzut până acum să te lovească. Iar dacă te ceartă, nu e mare scofală. Toţi părinţii îşi ceartă copiii. Uite, eu îl iubeam pă tata, deşi mă certa şi mă bătea… dar a doua zi uitam tot. Şi eu mi‑am certat copiii, ba au avut parte şi de chelfăneală. Numai Dumnezeu ştie câte bătăi a mâncat unchiul tău Mohsen, care era un zvăpăiat. Dar apoi se întorcea în braţele mele. Ce ţi s‑a întâmplat de nu poţi uita?
— Păi tu, chiar dacă îl băteai pe unchiul, tot îl iubeai.”
pe hartie ea a facut totul relativ ok, chiar daca exagera cu ordinea, nimeni nu e perfect. si nu papusile sunt problema aici, care mi se pare mie ca era chiar ok sa stea acolo, sunt doar paratrasnetul pentru tot acest sentiment de ne-iubire pe care nu stii cum sa-l justifici rational, ca nu facea musai ceva anume sa te simti ne-iubita. dar iubirea se simte in absolut tot, in gesturi, in alegerea cuvintelor, in importanta pe care ti-o acorda, felul in care te priveste, daca te priveste.
uite, si mama avea o caseta cu margele si nu m-a lasat niciodata sa ma joc cu ele, le tinea ca amintire, doar mi le arata de la distanta, sau sa le ating cu un deget. si am mai avut certuri cu mama ca orice om, dar niciodata, absolut niciodata, nu m-am simtit ne-iubita si ne-importanta in viata ei.
Am fost plimbată în multe case cand eram mică – între părinți (erau separați), bunici, mătuși fără copii. Și când zic plimbată mă refer la petrecut zile întregi in vacanțe, nu două ore in vizite. Nicăieri nu au existat jucării decorative, la care doar să mă uit cu jind și să mi se interzică să le ating. Ce naiba să facă un adult cu niște păpuși tintuite pe mobilă?!? Daca erau păpuși scumpe de colecție, pictate, nu stiu ce, hai că înțelegeam, dar altfel, păpuși normale… ce sa facă cu ele? Cum să nu lași un copil să se joace cu ele?
Dar povestea asta mi-a amintit de o întâmplare din copilarie. Mergeam deseori să mă joc la prietena mea cea mai bună și nu prea aveam voie să ne jucăm in „camera mare”. Aia era camera „bună”, cu mobila buna, cu bibelouri, cuverturi lucioase. Și nu stiu cum s-a făcut o dată că am ajuns să punem jucării pe canapeaua bună pe cuvertura lucioasă si ne-a văzut bunica ei si a venit repede să o dea la o parte sa nu cumva sa o uzăm :)) Macar ne-a lăsat in pace sa ne jucăm in continuare acolo :))
Exista multi oameni, mai ales cei in varsta, care nu pot trece peste principiile lor pentru ca le au prea inradacinate acolo in ei. Adica au crescut cu ideea aia ca toti copiii strica lucruri. Tin minte ca bunicii mei spuneau des „nu e voie” la orice atingeam in casa, iar acum fac acelasi lucru cu copiii nostri. Totusi, nu a fost niciodata ca in descrierea ta. Noi ne-am satisfacut curiozitatile cand eram singure in casa si in rest petreceam mult timp afara, ca era la țară.
Copiii aduna multe frustrari din cauza adultilor si femeia aceea nu a stiut probabil niciodata ca face rau. As putea intui ca nu a avut copiii ei ca sa isi dea seama.
Cred ca ce putem face noi pentru copiii nostri este sa le permitem sa vorbeasca. Sa ii ascultam cand ne spun chiar si frustrari si suparari, sa putem deveni mai buni pentru ce au ei nevoie.
Daca formam o relatie buna nu apuca sa treaca 50 de ani fara sa stim ce probleme exista…
Bunica are o fata biologica pe care nu stiu cum a tratat-o, era deja maritata cand mama a ajuns in casa ei. Nu cred ca nu a stiut ca face rau, cred ca nu i-a pasat. Nu cred ca un om intreg la minte nu isi da seama ca face rau spunand: le dau foc sa nu le luati voi.
Papusile au fost ceva ce ne-a „afectat” si pe noi, insa pentru mama faptul ca nu primea papusile era printre cele mai neinsemnate probleme, sunt nenumarate situatiile de genul asta prin care a trecut. Nu vorbim de abuzuri fizice, ci doar verbale si o nemultumire continua a bunicii fata de tot ce facea mama.
Inteleg un om care are un fix, i s-a pus pata pe ceva, insa nu ti se pune pata pe jucaria copilului timp de 50 de ani.
Tata, de exemplu, are o cana personalizata cu numele lui de vreo 15 ani pe care noi, mai in gluma, mai in serios ne temem sa o atingem sau sa o dam cuiva care ar putea sa o sparga pentru ca stim ca tine foarte tare la ea, insa nu e un sentiment apasator, mai degraba unul amuzant pe seama caruia facem mereu glume.
De exemplu, daca fetita sora-mii de 5 ani bea apa tocmai cu cana respectiva, 3 perechi de maini (ale mele, ale mamei si ale sora-mii) asteapta sa o prinda in caz ca nepotica ar scapa-o. Tata si sotul meu se distreaza copios vazandu-ne.
Ai dreptate, trebuie sa deschidem calea catre o comunicare buna cu copiii nostri si, as indrazni sa spun, cu parintii nostri, cel putin cu cei dispusi sa mai asculte.
Bună, am și eu un trecut un pic asemanator cu articolul tău. Sa zicem ca eu sunt în situația mamei tale.
Cu terapie la varsta adulta am ajuns destul de echilibrata, mai am de lucru totuși.
Ce m-a ajutat a fost sa înțeleg de ce a fost mama mea vitrega atât de rece. Analizandu-i ei copilăria, i-am înțeles comportamentul ei de adult, mi-am răspuns la multe de ce-uri.
Rănile din trecut rămân, dar acum le vad altfel.
Nu ai cerut un sfat, dar dacă te întrebi dacă e de ajutor terapia, pe mine m-a ajutat mult.
Multumesc mult!
Nu cred ca ar accepta sa faca terapie, pentru ca preconceptii, rusine, you know.
Cred ca ar ajuta-o sa analizeze un pic ce s-a intamplat in copilaria ei, ar lepada multe, insa chiar si asa e o supravietuitoare si sunt mandra de ea.
Eu cred ca impactul unui astfel de comportament, desi puternic, fost mult minimizat de faptul ca a petrecut „doar” 4 ani in casa mamei vitrege. La 18 ani s-a angajat si a locuit mai mult la bunicii din partea tatalui ei sau singura in casa in care stateau inainte sa se recasatoreasca bunicul meu.
Stiu ca pare aberant, exagerat, etc.
Dar dacă bunica respectiva nu a avut copii biologici, s-ar putea ca acele păpuși sa reprezinte pt ea mai mult decât niște simple obiecte, jucării…
Bunica are si o fata biologica, mai mare decat mama mea cu vreo 7 ani cred… Stiu ce zici, dar nu sunt convinsa ca asta e problema. Ai zice ca te bucuri mai mult sa ai un copil (cuminte si respectuos care apartine barbatului pe care il iubesti) decat niste papusi (care culmea, sunt ale copilului).
Hm, erau păpuși primite cadou de fiica ei vitrega… Cu care nu o lăsa să se joace. Era probabil o pedeapsa (inconștientă la început si care apoi a devenit modul ei de a se raporta la fiica ei) pentru simplul fapt că exista… E dur, dar unii oameni pur și simplu nu au avut parte de iubire de nici un fel și au crescut, ca ea, într-un mediu steril, nu doar fizic dar și (mai ales) emoțional. Dragă Autoare, Imbratiseaz-o cat mai des pe mama ta, are nevoie să umple o grămadă de goluri… Și ai grija și de tine! Cum zicea cineva mai sus, terapia sigur ajută… Multe gânduri bune!
Multumesc mult!
Asa fac, o imbratisez cu fiecare ocazie. Am pupat-o dimineata si seara (si de mai multe ori pe zi cand eram acasa), la plecare si la venire (la si de la scoala) timp de 18 ani. Interesant e ca am pupat-o si am imbratisat-o pentru ca asa ne-a crescut ea…cu pupaturi si imbratisari (bineinteles ca au fost si certuri si mome te in care se supara pe noi, dar nu ne culcam nepupate).
Acum ne vedem mai rar, dar ne bucuram de avantajele tehnologiei.
Inca ceva, curtea parintilor mei e aproape mereu plina de copii (nepoti ai lor sau ai altora), iar copiii sora-mii si fetita mea au in casa parintilor mei restrictii doar la lucrurile care ar putea sa le faca rau. Eu zic ca s-a straduit si si-a facut o viata frumoasa in ciuda traumelor din copilarie.
Buna ziua! A fost o atitudine exagerata, este foarte evident. Insa au fost prezentate si cateva lucruri bune despre aceasta persoana. Timp de un an, nepoata a fost asteptata saptamanal cu mancarea calda inainte de a merge la meditatii… Poate unora nu li se pare mare lucru, dar arata bune intentii si grija fata de nepoata la varsta majoratului. Asa intelegeau pe vremuri oamenii ca isi arata afectiunea, prin mancarea oferita :). Am mai auzit despre situatii asemanatoare cu papusile, sa stiti. Eu am doua fetite (6 ani si 11 luni cea mica), dar nu ma astept ca ele sa primeasca orice isi doresc in casele altora, fie chiar si o jucarie pe care mezina o vede. Sigur, ar fi frumos ca gazdele sa fie empatice, dar daca vad ca nu se poate sau eu consider ca poate strica jucaria valoroasa a altor copii, indepartez chiar eu respectivul obiect si ii explic cum pot. Nu cred ca e ok sa judecam un om dupa un sigur aspect. Eu am patit frecvent ca obiecte f dragi ale fetitei de 6 ani sa fie afectate serios de alti copii cam de 1 an sau 2 si ea sa sufere (obiecte primite la incheierea gradinitei, cupe importante, etc). Copii vin des in casa noastra si nu pot sari mereu inainte sa ascund obiectele dragi, alteori le iau in vazul lor, alteori apuca sa le ceara si parintii lor nu consideranimic in neregula. Dupa ce le explic eu, parintii inteleg, dar copiii tipa ca vor nu stiu ce… Nu avem multe asemenea obiecte, maxim 4, dar fetita e mandra de ele si vrea sa le afiseze, doar e spatiul ei. Eu zic sa judecam mai din perspectiva in general.
Multumesc pentru ganduri!
Sunt de acord, nu trebuie sa ne invatam copiii ca li se cuvine orice, mai ales in casele altora. Nici nu am facut asta pana acum cu fetita mea si nici nu am de gand sa o fac. Cum spuneam, ca sa nu lungim maraielile si frustrarile de nici o parte, am propus sa schimbam camera in care stateam de vorba.
De asemenea, si eu am crezut si cred ca faptul ca m-a asteptat cu mancare timp de un an a fost un semn ca relatia s-a imbunatatit.
Undeva in sufletul meu speram totusi sa vad ca ne iubeste (sau ceva asemanator) mai mult decat pe papusile alea pe care oricum nu as fi lasat-o pe pe fie-mea sa le jumuleasca/rupa/ciufuleasca (tocmai pentru ca stiam ca sunt importante pentru ea).
A durut mai mult atitudinea rece si tonul decat refuzul in sine.
Articolul ma duce cu gandul la ce spunea psihologul Russel Barkley „The kids who need the most love will ask for it in the most unloving ways.” Eu cred ca e o observatie valabila pt oameni in general. In povestea asta bunica e acea persoana…cate rani are acea bunica de vindecat pana sa-si poata arata dragostea pt fiica vitrega si generatiile de dupa…Rezerv un gand bun pt bunica.
Multumesc pentru ganduri! Este primul articol pe care il pun pe „hartie”, insa imi dau seama cu fiecare comentariu pe care il citesc de ce ii place Ioanei sa scrie atat de mult. Sa primesti atatea pareri si perspective despre un subiect nu face decat sa iti largeasca orizonturile, empatia si sa te faca sa intorci problema pe toate partile.
Mi-ar placea sa cred ca ai dreptate, ca nu e rautate in aceste gesturi si ca acestea ascund doar rani nevindecate… poate ca mama nu a stiut sa i le aline (avand la randul ei propiile rani de copil orfan), poate ca nici noi nu am stiut sa insistam mai mult (desi din partea noastra nu a fost privata bunica de sarutari si de imbratisari chiar si in vremurile in care ne spunea ca o sa dea foc papusilor), poate ca erau rani care necesitau ani de discutii si comunicare deschisa, iar rarele tentative s-au izbit de un zid rece si inalt… ma doare sufletul sa cred ca e prea tarziu, imi amintesc ca ne-am fi dorit uneori sa ramanem la ei peste noapte, dar in total eu si sora-mea nu am fost primite de 5ori… sa fie prea tarziu?
Doamne țucă-le de papusi ca le-as fi luat si le-as fi dat direct bebelusului!!!
Cand moare bunica eu zic sa ii pui papusile in sicriu si o sa ai “closure”. Sa le ia cu ea. Ce rost are un obiect care nu isi indeplineste menirea? Papusi cu care nu te joci, alcool care sta cu anii in vitrine, pahare de cristal din care nu se bea, haine pe care nu le imbraci ca le strici…las-o incolo de treaba!
Multumesc mult pt ganduri!
Mi-ar fi placut sa i le dea, doar sa vad ca macar acum la 80 de ani a invatat ce trebuie pretuit… n-a fost sa fie.
Cred ca, asa cum spui, avem de invatat sa nu lasam lucrurile „pretioase” in vitrina in asteptarea unui moment perfect in care sa le putem folosi care e foare probabil sa nu apara.
Eu am inceput de ceva timp sa aprind lumanari parfumate (primite cadou din diferite tari) la aproape fiecare cina… stateau expuse prin sufragerie… si nu stiu ce asteptau
Nu sunt psiholog, dar povestea asta nu mi se pare sa aiba legatura cu copila ta, cat mai degraba cu tine si mama ta. Clar ca rana voastra e vie si sapa adanc. Copila de un an nu stie ce vrea si ce nu i se da inca.
Nu am idee cum poti vindeca o rana de asta; din fericire eu am avut intotdeauna parte de iubire neconditionata din partea parintilor si a unilor dintre bunici. O parte dintre bunici nu m-au iubit prea mult, dar tot timpul am pus-o pe seama faptului ca nu erau in general capabili de iubire. Take comfort in faptul ca ai mica ta familie iubitoare si fii resemnata ca nu primesti ce ti-ai dori de la o anumita bunica.
Clar are legatura cu mine si cu mama, fie-mea a uitat de ele din momentul in care am iesit din casa.
Incerc sa invat lectia si sa iau partea buna din aceasta experienta…
Si eu am crezut ca e cumva incapabila de iubire… cateva comentarii de mai sus m-au facut totusi sa mai intorc problema asta si le alte parti.
Multumeac mult pt ganduri!
Cred că ar fi interesant de știut de la cine au fost acele păpuși? Înțeleg că erau destinate mamei tale, dar erau sechestrate de bunica. Plusurile i le-a dat, deci numai păpușile au o însemnătate aparte pt bunică.
Știind de la cine, ce rol avea acea persoană in viața mamei si a bunii tale, o să poți înțelege mai bine și mai multe.
Uneori când știm,, de ce? ” se face multă lumină, e vindecător cumva.
Bunica mea, tot așa 80 ani+ avea, țin minte ca si ea avea obiecte care stateau in vitrină și nu le folosea niciodată, ca să nu se strice. Rețin ca avea niste pahare, si era ziua cuiva sau ceva eveniment important pt familie, m-a trimis după pahare, eu le-am adus alea și m-a trimis inapoi cu ele ?.
Eram mare deja, adult. Am pus asta pe seama faptului că a avut o viață cu multe încercări, și vrea să țină de,, bune” unele obiecte, haine pt că așa se simte ea mai stăpână pe situație.
Din păcate, sunt mulți adulți care nu știu sa ofere iubire, să se bucure, să își dea voie lor să își facă un cadou… Tocmai că nici ei nu au primit la rândul lor iubire, afecțiune, empatie.
Mi-a plăcut articolul, mi-am amintit unele întâmplări, cu lucruri, obiecte, haine,, bune”, care sunt disponibile doar la ocazii mega speciale ?.
Mi-am amintit că noi nu aveam păpuși sau jucarii. Mereu mi spunea ca le-am distrus eu pe toate. Și acum mai zic așa.
A durat ceva vreme până să mă prind că eu cred ca distrug totul și nu pot avea sau pastra nimic.
Problema nu era că nu aveam jucării, ca ne făceam noi altele și bețe, pietre, problema era ca era vina mea pt asta.
Vreo 30 de ani a durat să ma prind… Si încă mă mai lupt cu demoni, încă imi repet ca nu distrug…
Deci mare grijă ce le zicem copiilor, nepoților. Îi putem programa cu asta, fără să vrem.
Imi pare rau pentru tot ce a patit mama ta din partea „mamei” vitrege in copilaria sa, evenimente care au afectat-o atat de rau incat, in copilaria voastra, nu v-a putut „apara” de rautatile „bunicii”. Asa cum spuneau si cele care au scris inaintea mea, iubeste-o mult..se pare ca a stiut sa aduca si sa ofere dragoste in viata sa, drept dovada casa fiindu-i plina de nepoti si nepoate.
Bunicul tau totusi nu observa nimic din tot ce se petrecea? Atat cu fiica lui (mama ta) cat si cu voi, nepoatele sale, cand erati in vizita la el acasa? Chiar atat de nestiutor/ nepasator a fost?
Ai scris foarte frumos, decizia de a nu mai merge cu fetita ta la „bunica” ta este una foarte buna…eu totusi i-as spune bunicului motivul, in cazul in care isi da seama si intreaba. Asa …ca sa stie…
Eu am o situatie oarecum similara in familie, fostul meu sot are o noua iubita, care s-a mutat de curand in casa lui, iar cand merge baietelul nostru (4 ani) la el in vizita (1-2 ore de 2 ori/ sapt), domnisoara isi ia rolul de mama vitrega in primire.. i-a spus copilului sa nu se mai joace cu masinutele ptr ca face zgomot, l-au trimis acasa cu toate jucariile pe care le dusese acum cateva luni la el (ptr ca el nu avea nici o jucarie la el acasa cu care sa se joace baiatul, a cerut sa ia cateva jucarii de acasa ca sa le duca la el, „ca tati nu are jucarii” asa ca l-am intrebat pe tati, care a fost fffff reticent dar a acceptat cu juma de gura) pachet ptr ca „tati nu mai are loc sa le tina”, sunt ingrijorata pentru cum o sa il afecteze pe copil pe termen lung pt ca daca a inceput asa e clar ca asa o sa continue…scuze ptr postul lung.. daca are cineva un sfat ptr cum sa ajut copilul, v-as fi recunoscatoare