Să vorbești cu oamenii mari nu e așa grozav

Le citesc povestea de seară. E primul capitol dintr-o carte nouă, Fetița căreia nu-i plăcea numele său, de Elif Shafak. La un moment dat, fetița zice (și eu citesc) așa:

– Să vorbești cu oamenii mari nu e așa grozav.

Mă opresc și-i întreb:

– Și voi simțiți asta? Că nu e grozav să vorbiți cu oamenii mari?

– Da, mi-a răspuns repede Ivan.

– Da, a zis și Sofia, după ce s-a gândit un pic.

Mi s-a părut interesant, așa că am vrut să mai stau puțin cu gândul acesta.

– Ați putea să-mi explicați de ce? Sunt curioasă.

– Oamenii mari nu sunt atenți, mi-a zis Ivan.

– Da, nu sunt atenți și sunt complicați, uneori sperietoși (ăsta e cuvântul ei pentru înfricoșător), grăbiți și ciudați.

– Aoleu, chiar așa?

Ce interesant se văd oamenii mari de la înălțimea micilor ascultători și vorbitori! Dar înțeleg perfect de ce li se pare că nu suntem atenți și suntem ciudați. Chiar suntem!

– Dar nu și tu, mami! Cu tine e chiar ușor să vorbim, nu, Ivan? a adăugat ea după încă niște secunde de gândire.

– Da, mami, cu tine e ușor.

Mi s-a umplut inima de bucurie și de durere în același timp. De bucurie că am reușit asta, un lucru pe care mi l-am dorit atât de mult… Să simtă ei că pot vorbi cu mine orice. Că orice ar fi, eu o să le răspund, o să le spun adevărul, nu o să mă supăr, nu o să-mi iau iubirea s-o ascund. Vreau să păstrez asta întotdeauna. Să putem să ne spunem orice. Să fim unii pentru alții plasa aceea elastică, tare și moale, care nu se rupe orice pui în ea. Știu că va fi tot mai greu, dar o să mă străduiesc să fiu atentă, să nu-i sperii, să nu-i judec. să-i iubesc orice mi-ar spune.

Dar am simțit și suferință și vină. Enorm de mult din fiecare. Și am stat acolo să înțeleg de ce. Simt că pe vremea când eram mică, n-am avut nici un adult cu care să pot vorbi. Și, Doamne, ce mi-am dorit unul uneori! Nu știu exact ce n-a mers, mi-am iubit părinții și ei m-au iubit pe mine, am avut bunicii aproape, oameni extraordinari, dar… nu era grozav să vorbești cu adulții pe atunci. Pentru că de fapt, puțini chiar ascultau copiii. Profesorii și învățătorii erau foarte severi, vorbeau cu voce prea tare, nu ne încurajau să vorbim și noi, dimpotrivă, cu cât vorbeai mai puțin, cu atât erai mai lăudat. Cu mama și tata discuțiile erau mai degrabă despre note, despre curat în camera mea, teme și ce am mai făcut greșit.

Și câte gânduri aveam uneori… ce mult mi-ar fi plăcut să simt că pot să le arăt cuiva în care să am încredere, să simt că pot spune orice și n-o să fiu trimisă în camera mea să-mi fac tema, sau că n-o să fiu certată că visez prea mult, prea diferit…

Pe de altă parte, poate dacă aș fi avut asta atunci n-aș mai fi avut cu copiii mei și cu mine ce am acum, dorința asta imensă de a mă arăta așa cum sunt și de a primi cu recunoștință gândurile lor, ale copiilor, ale iubitului meu, bucuria de râde de orice glumă, puterea de a strânge în brațe un omuleț care e rănit, dar simte că lângă inima mea, totul e mai bine, dar și pe un om străin care vrea să mi se arate așa cum e, știind că n-o să-i iau gândurile să le etichetez și să le repar.

Tot ce-am trăit ne face ce suntem azi. Chiar și suferința, dorul, neputința. Important e să le scoatem la lumină și să le lăsăm să facă bine acum cu noi, dacă mai demult au adus doar durere.

Acum ele pot aduce o șansă de reparare, puterea de a face lucrurile altfel pentru copiii noștri și pentru copiii care încă suntem. Chiar simt asta, că o să mor copil, câtă vreme încă mă bucur când văd marea, când mă tăvălesc cu copiii pe jos, când desfac capacul cutiei cu înghețata mea preferată. Și când oamenii vorbesc cu mine ca și cu un copil, adică plini de încredere, direct, fără frică.

Mi-ar plăcea să fiu înconjurată de cât mai mulți copii de toate vârstele. 🙂 E parcă mai ușor să vorbim între noi, nu?

Sursa foto: copil între adulți via Shutterstock.com