La Piatra Neamt ninge cu amintiri, fulgi si arome

Sînt acasă. Stau pe pervaz ca o pisică mare, cu nasul lipit de geamul rece şi aburit. Am pus prăjitura la cuptor, mama învîrte la glazură. Miroase a dulce, aerul pe dinăuntru e cald. Afară e perdea de fulgi mari, atît de mari că le pot vedea forma neregulată. Mă gîndesc la toate casele în care-am fost vreodată în oraşul ăsta. Casa bunicilor mei, care acum e doar un balcon închis în cel mai colorat bloc din centru. Casa învăţătoarei mele, în acelaşi bloc. Primul nostru apartament, în cartierul cu ţigani, la etajul 4, unde ne ploua în casă şi a patra cameră era transformată în frigider. Casa primul meu iubit, în care mirosea foarte puternic a naftalină. Casa croitoresei Ana, la 10 metri de şcoala mea. Casa profesorului de mate, cu camera de meditaţii, goală, doar cu o masă, 3 scaune şi multe culegeri. Casa amicei mele din liceu, unde se fuma mult şi se desena pe o masă dintr-aia de arhitectură. Îmi vin toate în cap dintrodată şi mă gîndesc cum o fi acum în ele. O face cineva cozonac în cuptoarele lor? O sta cineva la o cafea şi-o ţigară în bucătărie? Mi-a plăcut dintotdeauna să-mi bag nasul în casele altora, să le adulmec bucătăria şi rafturile de cărţi. Acum cînd vin acasă, nu prea mai adulmec mare lucru, fiindcă mă feresc de oamenii din fosta mea viaţă. Oricum, majoritatea au plecat în alte ţări sau în alte lumi cu totul. Iar acasă la mine miroase la fel: parfumul scump al mamei, amestecat cu tutun, un pic de vanilie de la ceva bun ce stă la răcit pe pervaz şi-un dram de praf de casă. Cînd plec d-aici spre Bucureşti, întotdeauna iau cu mine pe haine şi mai ales în păr mirosul ăsta.

Mi-au amorţit picioarele aici sus. Mă duc să-mi fie dor. Nostalgia asta-mi face tare bine. Te aştept acasă, wherever that is.