Stau de minute bune cu degetele lipite de taste, cu ecranul asta aproape gol in fata si cu ochelarii pe nas, gata sa scriu un mic roman despre fericirea mea. Numai ca… nu prea-mi vin cuvintele potrivite.
As putea sa renunt, am atitea de facut. De scris, de citit, de periat, de pus la cuptor, de maturat, de pieptanat, de mincat si de baut, dar nu-mi vine. Prefer sa stau asa, cu razele astea de soare rece care-mi intra in papucii de casa, cu televizorul care vorbeste singur despre razboaie indepartate, cu degetele amortite si cu creierul anesteziat.
Imi vin numai superlative in cap. De multe zile. Imi dau seama c-ar fi complet stupid si inutil sa le insir aici, dar asta simt. Totul e foarte, extrem de, cel mai, super, nemai… Si e pentru prima oara. Cumva am impresia ca nu mi-a fost asa bine nici cind aveam patru ani si un mar copt era suficient sa ma faca fericita. Ma simt norocoasa, fiindca am primit tot ce asteptam, cu niste chestii bonus. Si fiindca stiu ca o sa tina o vreme, si pentru ca sint aici sa ma bucur de toate in timp ce se intimpla. Si vorbesc despre asta, si ascult si le iau in mine, le las acolo sa creasca o vreme, apoi le dau inapoi cum pot mai bine. Si asta conteaza, si e… aici ar merge un superlativ, da’ sa mor daca stiu care-i mai potrivit. E clar, trebuie inventat unul. Pacat ca sint complet lipsita de inspiratie.
Anul asta a inceput incet, confortabil, in citeva zile. Abia azi ma simt cu adevarat in el. Pentru ca am revenit in sufrageria mea, pe covorul meu, inconjurata de pisicile mele sforaitoare, pentru ca prietena mea buna ma iubeste, pentru ca mama e bine, iar taica-miu e departe, pentru ca miine o sa merg la lucru si-o sa-i revad pe oamenii mei preferati, pentru ca e soare rece si sint norocoasa. Anul asta o sa-mi schimbe viata. Din nou, dar nu brutal, cu fracturi si perfuzii si revelatii si relatii mai putin consistente ca o spuma de spalat vase. Anul asta o sa fiu fericita nu doar citeva secunde, ci luni la rindul, pentru ca acum stiu ca se poate, stiu cum, stiu cu cine. Am inceput deja. Cu un covor maro in alta sufragerie, cu un pat mare si nou, cu multe carti si filme si poze si planuri si pesti si stringeri in brate in somn, cu toate lucrurile astea care ma fac sa ma gindesc ca n-as vrea sa mor, nu pentru ca mi-ar fi frica de moarte, ci pentru ca nu stiu daca nu cumva ea, moartea, mi-ar incurca in vreun fel planul de a trai asa, cu el, pentru totdeauna.
I do
Ioana…..esti minunata ! Scrii fantastic !
Hai ca a durat ceva pina a venit postul asta… Esti intr-adevar norocoasa. Sau poate ai stiut sa chemi spre tine exact ce cautai si ce meriti. Sa va fie bine! Si acum ca esti fericita, sa nu abandonezi scrisul, da? Ba as zice chiar c-ar fi momentul sa scrii mai mult, sa impartasesti tot tot…
ma bucur tare mult ca „s-au aliniat planetele”. ca tot ce ti se intampla bun e la vedere. ca nu trebuie sa faci eforturi sa-l ghicesti dincolo de cine stie ce intamplare care ti-a lasat un gst amar.
cred ca exista un timp pentru fiecare si ca timpul tau sa fii fericita a sosit. nu te gandi ca ai asteptat mult, pt ca aici nu exista mult sau putin, devreme sau tarziu. just live it. love u!
Cel mai frumos titlu de post ever! Dar tot nu mi-ai spus daca El citeste blogul!
I do too:)
fericirea se scrie greu… si o insiruire de superlative ar fi o povestioara delicioasa 🙂 pentru toti pesimistii 😛
Victor, multumesc! 🙂
Tu duminica, nush ce sa zic, asta cu scrisul mai mult, mie mi se pare ca oricum scriu cam mult…
Ira draga mea cea mai draga, asa e cum spui tu. Love you right back.
Bogdan, da, citeste blogul, de fapt, asa ne-am si cunoscut, totul a inceput de la un post despre o carte care mi-a venit in cap, urmat de un post despre o cutie de bomboane, urmat de alte multe lucruri d-alea ca-n filme…
Ina, sa bem atunci, ca motive clar avem… 🙂
Evergreen, eu as zice ca o insiruire de superlative are sanse mari sa fie cam zaharisita. Si oricum n-ar fi stilul meu… Dar poate-am s-o fac totusi, in ciuda (si spre incurajarea) pesimistilor din lumea larga…
Fericirea, dragostea… overrated. Poezii frumoase, nu zic nu, dar poezii. Viata e in alta parte. Si daca vrei sa supravietuiesti, va trebui sa te intorci la ea, la viata, draga Ioana. Si sa lasi poeziile in carti, unde le sta bine.
Asa-i ca a inceput bine anul asta? si sint o pesimista convinsa, care nu ride decit de propria persoana. Frumos cind te opresti din cautare…e pace si aerul miroase ca in copilarie?
Firstlast, da, exact ca in copilarie, e pace, cald, bine, miroase a siguranta si lipsa de griji, a incredere, a „good things to come”. Iti doresc sa te opresti si tu din cautare la fel ca mine, nu pentru ca ai obosit si esti gata sa faci compromisuri, ci pentru ca stii ca asta e.
Anonimule draga, ma lasi sa-ti demonstrez contrariul? Care for a little bet, since your seem to know things (and me) so well?
Chiar eram curios de cat timp va stiti. Uitandu-ma la post-ul cu cartea, vroiam sa-ti scriu ca mi se pare foarte putin timp pentru un asa titlu (care oricum este peste toate superlativele). Dar mi-am amintit brusc ca si eu am fost mai indragostit ca niciodata dupa 2 saptamani! Si inca o data, felicitari pentru curaj! Oare cati puteau recunoaste ca au cunoscut pe cineva prin blog?!
Ooooooooooooooof, Doamne! 🙂
Sa fie intr-un ceas bun! Sa va pastrati iubirea asa cat mai mult timp!
Dar de ce oftezi, FFD? Ca e de bine ce zic eu.. 🙂 Multumesc de urari, asa sa fie, la toata lumea, daca se poate, ca tare bine mai e.
@anonim – io zic ca, daca poeziile n-ar exista in primul rand in viata, ele n-ar fi avut cum sa ajunga in carti. asa ca mai las-o cu „viata e-n alta parte”. 🙂
sigur ca viata e in alta parte. e acolo unde ti-e bine. vreau sa spun, acolo unde ti-e extraordinar de bine, atat de bine cum n-ai crezut ca poate sa-ti fie, nu vreodata, ci nici macar ca idee.
si cand ti-e asa de bine, poeziile nu sunt decat chestii care ti se intampla, iti vin pur si simplu fara niciun efort. asta e motivul pt care poeziile par tot timpul overrated daca nu sunt traite.
Yeah, honey, way to go, you show them, niste ne-experimentati si niste ne-poeti! 🙂
BRAVO! FELICITARI! in sfarsit ti-ai gasit fericirea atat de mult asteptata!
sper sa te tina o viata!
numai bine iti doreste cineva care nu te mai cunoaste dar te citeste cu placere
Draga Ioana draga, ma bucur tare de bucuria ta. Sa pretuiesti momentele astea si sa nu le uiti atunci cind o sa va fie mai greu.
Si sper ca o sa faci o nunta mare, la care sa inviti macar jumatate din oamenii care te citesc si interactioneaza aici cu tine… 🙂
Inca o data ”LA MULTI ANI”sa sarbatoresti frumos de ziua numelui!
La multi ani, sa traiesti cu numele! Sa ai o zi asa cum vrei!
Hei, la multi ani! 🙂
Cat despre cunoscutul oamenilor „din cauza” blogului… eu am cunoscut multe persoane… foarte frumoase. Si pe care altfel nu stiu daca le-as fi cunoscut… 🙂 Asadar… nu vad problema. Sau de ce ar trebui sa fie asa de greu de acceptat. Sigur, e pacat ca am ajuns sa socializam mai mult virtual (in general vorbind), dar atata timp cat virtualul asta produce lucruri reale frumoase, chiar nu vad problema… 🙂
Multumesc tuturor pentru urari. Sahara, da, si eu am cunoscut citiva oameni tare misto prin blog, si nu prea pricep why is that a good thing. adica… stau la munca 10 ore pe zi, si dupa asta ma cam ingrop acasa, sa dau de mincare la pisici, sa dorm si sa citesc, internetul e the perfect pool for meeting nice people like me. 🙂 sa aveti un an adevarat/virtual ne-mai-po-me-nit va doresc!
Prea mult Baudrillard. Mai baga-ti in farfurioara si un pic de Barthes.
Valurile Salomeei pica alternativ, cand unul, cand celalalt, pana se fac clisa. Dar desigur, somptuoasa.
Ce frumos post! O sa revin sa il citesc cand sunt, asa… mai trista…
Poate o sa mai gasesc si altele, mai frumoase, pana ajung sa citesc tot, dar pana acum asta e cel mai plin de optimism