Crăciun și perne și culmi

De ceva vreme mă simt de parcă ar fi Crăciun în fiecare zi. Mă trezesc uneori noaptea și mă uit la ceas și în loc să mă bucur că e abia 3 și că mai am cinci ore de somn, eu mă enervez că e abia 3 am și trebuie sa mai dorm încă 5 ore. Și mă uit la el cum doarme lîngă mine și știu că în ultima oră a făcut și el exact același lucru ca și mine. Nu m-am mai bucurat de mult în somn. Asta mi se întîmpla pe vremea cînd nu împlinisem încă patru ani și încă mai credeam în Moș Crăciun. Pe vremea cînd nu-mi plăcea noaptea, nu pentru că mi-era frică de vreun monstru ascuns sub pat, ci fiindcă știam că noaptea nu prea se trăiește, ci se doarme. Iar mie îmi plăcea așa mult să trăiesc că mă enerva teribil gîndul că vreme de mai bine de opt ore sînt cumva obligată să iau pauză de la trăit. Așa e și acum, și e cu atît mai frustrant cu cît ce-mi place e chiar acolo, mă ține strîns în brațe, respiră în părul meu. Iar eu dorm. Ziceți voi, nu e păcat?
Am încercat să dorm mai puțin, să stau cu ochii deschiși cît mai mult și să trag pe nas toată fericirea aia care plutește deasupra pernelor noastre, să adorm cît mai spre dimineață, să mă tot trezesc să mă bucur și-ntre reprizele de somn, dar am sfîrșit prin a mă epuiza complet. Nu-i deloc ușor să-ți fie Crăciun în fiecare zi. Să adormi fericit, să te trezești din somn doar pentru că vrei să mai simți un pic de bine, să deschizi ochii cu mult înainte să sune ceasul și să te inunde rapid o căldură de suflet d-aia de-ți curg lacrimile. Să-ți vină în cap numai vorbe bune, să nu-ți mai aduci aminte cum era viața ta înainte de asta, să nu găsești nici un motiv pentru care să-ți ștergi de pe față zîmbetul moale, să primești promisiuni de totdeauna și să-ți fie un pic de ciudă pe faptul că el a spus cu o secundă înaintea ta exact ce-ți venea ție să-i spui.
Să fie totul fără cusur și, culmea, să fie de-adevăratelea. Chiar și-n somn, cînd practic iei pauză de la trăit. Asta ar fi ca un fel de culme a fericirii, nu? Și într-un fel mi-e foarte clar că tot ce simt azi e mai puțin decît ce-o să simt la noapte și mîine și mă întreb care-o fi de fapt culmea. Pentru că dacă există o culme a fericirii, mi-e clar că am șanse uriașe s-o descopăr, să mă urc pe ea și de acolo să scriu cel mai revelator și mai cutremurător post despre iubire.