Barcelona, primele 10

Un file de ceva pește bun (emperador îl cheamă în limba lor, habar n-am cum s-ar traduce asta), cu legume bune și cu un sos acrișor, cred că ceva cu lămîie și ghimbir. Excelent. Si ieftin, ca mai toate chestiile pe care le-am mîncat acolo. Ok, cam multe prăjeli, dar prea sînt bune să le ignori…
Aici nu prea am avut vorbe, doar am căscat gura. De fapt, și acum fac la fel. La poză, pentru că din păcate the real thing a rămas acolo. Tot ce-am putut lua din ea a fost un magnet de frigider.
Cum ziceam, restaurante, taverne, boquerii, baruri, patiserii, toate bune, curate, aglomerate, ieftine. De fapt, patiseriile nu sînt tocmai ieftine. Da’s bune și curate și-așa-ți fac o poftă cu toate gogoșile și croasantele și tartele lor cu caramel și nuci… Hmmm… ce frumos mirosea, a fructe de mare și pește prăjit în usturoi și fum de țigară parfumat….
Port Vell, portul vechi. Însorit, cald. Nu-mi place apa, dar în portul ăsta aș mai fi stat o vreme, să mă uit printre catarge. Chiar dacă la 100 m stă un H&M plin de lucrușoare reduse.
Cireșe coapte și multă mare de primăvară. The perfect setting.
Acoperișul casei La Pedrera, pe apus. Ca și la Sagrada, și, în general, cam la orice desenat de Gaudi, cuvintele nu mă ajută.
Distracție și mîntuire pe vîrful Tibidabo. În ciuda frigului, mi-a plăcut acolo sus, pentru că în timp ce urcam scările catedralei din planul secund, la difuzoare a început să-mi cînte Nouvelle Vague, „In a manner of speaking”. A fost așa, ca un moment de grație dedicat fix mie și numai mie dintre toți oamenii urcați acolo cu funicularul. M-am simțit, once again, norocoasa.
Cum răsare ea dintre clădiri și-ți taie răsuflarea… Noroc că-s multe terase unde poți să-ți tragi un scaun și să bei o cafea în timp ce te uiți și taci.
Coloanele și momentul nostru intim din Parcul Guell. Parc care era închis pentru că furtuna din seara precedentă smulsese palmieri din radacini si-i mutase pe alei, peste bănci, peste tot. Asta nu ne-a împiedicat să ne plimbăm de mînă prin el, noi și alte sute de turiști, după ce-am sărit, românește, gardul de piatră. Zău c-a meritat. Și nici nu mi-e rușine. Mă rog, mi-e, dar numai un pic.
Ciufulită și un pic dezorientată. Da’ nah, așa sînt eu cînd sînt fericită. Cumva, fericirea la Barcelona are un alt aer… Poate și numai pentru că oriunde te-ai afla, la mai puțin de 2oo de m de tine se află o cafenea unde te poți cinsti cu o porție de churritos cu ciocolată fierbinte… Iată, the little things… 🙂