Când îți e greu, desenează-ți o imagine dintr-un viitor posibil fericit

Când aveai câteva luni și plângeai întruna, iar eu nu știam ce fac greșit de îți e atât de greu pe lume și ce să fac să-ți fie mai bine,
Când mă dureau toate de oboseală,
Când nu mai știam la ce etaj locuim, după zeci de nopți nedormite,

Când mi se brânzea pe umăr laptele pe care-l regurgitai zi și noapte,

Când țipetele tale la cinci minute după ce reușeam să te adorm mă înțepau în stomac,

Când eram, și eu, și tatăl tău, atât de încercănați, de disperați și de derutați că nu ne mai recunoșteam unul pe altul în hol,

Când plângeam de oboseală și frustrare după viața mea liniștită dinainte,

Când medicii ridicau din umeri, iar tu plângeai și plângeai în fiecare noapte până răsărea soarele,

Când eram sigură că nu sunt potrivită să-ți fiu mamă, că uite, ți-e rău și greu și eu nu sunt în stare să te alin,

Când adormeam pe scaun cu tine în brațe și uneori mă gândeam prin vis c-am murit,

În zilele acelea grele mă agățam de o imagine, pe care mi-o desenam în cap și mi-o șopteam și ți-o spuneam și ție, chiar dacă nu mă auzeai, pentru că plângeai prea tare.

A fost imaginea care m-a ajutat să n-o iau razna.

Te vedeam pe tine ceva mai mărișoară, doi ani sau poate cinci ori șapte, alergând printr-o poieniță cu flori, venind spre mine cu brațele fluturând, râzând în lumina apusului, nici urmă de plâns, disperare, furie, doar pace, miros de iarbă și flori de câmp, fluturi, floricele de toate culorile, razele soarelui pe chipul tău bălai, bucuria ta să ne vezi, pe mine și pe tatăl tău, privindu-te și primindu-te în brațele noastre, ca să te desprinzi iar, să alergi departe, apoi să te întorci să te mai iubim puțin.

Ieri, fără să-mi dau seama ce fac, ți-am făcut poza asta.

Șapte ani după ce mintea mea a desenat-o din nimic, ea chiar există. Tu chiar ai alergat prin poienița asta, eu te-am privit, te-am pozat și te-am primit înapoi, mi-ai zâmbit, ți-am dat după ureche o șuviță de păr transpirat și ai zbughit-o înapoi.

Am avut dreptate, ce mă bucur că am avut dreptate! Primele noastre luni de suferință împreună au fost compensate cu vârf și îndesat. Am primit înapoi pentru ele mult bine și frumos, râsul tău se aude acum mult mai departe decât se auzeau țipetele tale acum șapte ani. Am descoperit atunci, de mult, când poza asta era doar în sufeltul meu, lucruri unii despre alții. Am învățat să-mi dau timp și să am încredere în tine. Orice ar fi, discutăm. Mereu găsim soluții, pentru că suntem isteți și ne iubim.

Așa că proaspătă mamă, nu o lua la fugă! Va fi mai bine, va fi mai ușor. Și tu, și puiul cel mic aveți nevoie de ceva timp să vă cunoașteți. Nu toate întâlnirile mamă-bebe sunt ca-n filme. Uneori hormonii ne încurcă, alăptarea e prea grea, nașterea nu iese cum am visat, rudele pot să încurce, copilul se adaptează mai greu… e normal. Nu faci nimic greșit.

Încearcă acest exercițiu. Desenează-ți în cap o imagine frumoasă a ta cu puiul. La mare, la munte, în casă, în piscină, într-un loc fericit pentru tine. Descrie-ți totul: ce e pe jos, ce e pe sus, cum miroase, ce se aude, cât de mare e copilul tău, ce face, ce spune. Spune-i și lui la ureche ce frumos o să fie, câtă iubire și pace va fi acolo, câtă vreme aveți să vă iubiți și să vă cunoașteți.

Te va ajuta să te agăți de un viitor roz și pufos cât prezentul e nesigur și neprietenos. N-o să-ți spun să te bucuri de ce ai, pentru că știu că atunci când îți e greu, nu ți se pare că ai nimic de care să te bucuri și asta te face să te simți și mai vinovată. Construiește ceva care e câțiva metri, luni sau ani mai încolo. Cât ai clipi vei ajunge în decorul imaginat de tine și da, atunci te vei bucura de tot ce ai și ai avut.