M-a întrebat cineva la lansarea mare de la Iași, în vara lui 2019: Cum învățăm să cerem ajutor?
Uaaau, ce întrebare extraordinară! Câte lucruri aud în ea!
Cum am fost noi crescuți și învățați că nimeni nu trebuie să știe ce e în sufletul nostru, că rufele se spală în familie, că dacă recunoști că nu te descurci, te faci de rușine…
Am învățat să ne prefacem de mici. Nu plânge, că ești urâtă când plângi. Ce dacă ți se rupe sufletul…
Zâmbește, să vadă toată lumea cât de bine suntem, chiar dacă acasă ne omorâm între noi.
Ți-a învinețit bărbatul ochiul? Zi că ai dat cu capul de clanță când te-ai aplecat să culegi florile pe care ți le-a adus.
Am învățat de mici să dăm bine. Ca să ne placă lumea. Lume care nu e atentă la prefăcătoria noastră, că și ea se străduiește să dea bine, ca să credem noi că ea e perfectă.
Purtăm măștile noastre de perfecți, zâmbim mult.
– Ce faci?
– Bine, tu?
– Bine și eu.
– Super, ce noroc cu vremea asta frumoasă!
– Da…
Suntem o nație de fericiți, de oameni care se descurcă cu toate, iar statisticile cum că am fi printre cele mai nefericite popoare din UE mint.
Iar când ești perfect, nu ai cum să ceri ajutorul, nu ai pentru ce. Poți în schimb să ajuți pe alții, dacă ei, săracii, sunt imperfecți și îndrăznesc să ceară sprijin. Te oferi să îi ajuți, și te împovărezi și mai tare. Greu mai stă masca pe chipul tău.
Și știi ce se întâmplă când se întâlnesc două măști perfecte? Nu se întâmplă nimic. Cel mult un zgomot de plastic care atinge alt plastic, ca atunci când ciocnești două pahare de unică folosință. Nici o conexiune. Nici un schimb. Nimic.
Bucuria adevărată vine din relații. Care se nasc când oamenii se cunosc, când se văd așa cum sunt. Prietenie între măști nu există. Dacă vrei să vibreze viața în tine, trebuie să dai masca jos. Măcar cu unii oameni. Să te vadă. Așa cum ești. Imperfectă. În nevoie de ajutor. Abia când un om te ajută și tu te lași ajutată, între voi se creează o conexiune. Când ești vulnerabilă și el apreciază asta ca pe un diamant. Și face și el la fel.
Ajutorul ne leagă, să-l cerem și să-l oferim. Mâinile întinse peste probleme creează rețeaua care ne face să ne simțim vii.
Cum faci să înveți să ceri ajutor?
Dai masca jos.
– Ce mai faci?
– Nu prea bine.
– Aoleu, de ce?
– Mă simt singură. Îmi e frică…
– Pot să te îmbrățișez?
E normal să îți fie frică. Tuturor ne e. Exact de aici vine puterea omului de se face bine, din curajul de a merge cu frica alături. Frica de judecată. De rușine. Nu-i nimic. Le simți pe toate și mergi mai departe, nu cu o mască pe față, ci cu un om, alt om, un prieten, de mână.
Știi ce se întâmplă când dai masca jos? O vor da și ceilalți, pe rând. Pentru că se vor simți falși cu masca pe față. Nu mai merge. E ca atunci când mergi la o petrecere cu pene pe cap și acolo vezi cât de bine se simt oamenii în pantaloni scurți. Îți dai penele jos, că te simți ridicol.
Am ținut anul ăsta un atelier de storytelling la o companie. Am avut agenda relaxată, am vorbit despre ce au vrut ei. La început, oamenii erau cu măștile la ei. Eu, fără. M-am învățat să trăiesc fără mască în ultimul deceniu, tot scriind despre mine și fiind mama copiilor mei (copiii detectează și sancționează imediat orice mască, iar eu nu vreau să fiu falsă cu copiii mei). Peste două ore, jumătate plângeau, restul râdeau. Măștile căzuseră. Oamenii vorbeau pe rând sau toți odată despre ei, cereau ajutor, și începuseră să și-l ofere unii altora. Magic, nu?
Așa cred eu că înveți să ceri ajutor. Dai masca jos. Te arăți așa cum ești, om, imperfect, cu dureri și frici. Toți le avem. Dacă ni le-am arăta toți, ne-am salva toți mult mai repede. Ajutorul va veni chiar și fără să rostești vorbele care să-l ceară. Vei primi putere din simpla conexiune care se va crea când ești sinceră și îți pui inima în palmele nesigure ale altui om.
Merită, promit!
Ce bine va fi pentru copiii noștri să-i învățăm să se accepte așa cum sunt, să nu se mintă, să nu-și facă măști, să vorbească deschis despre sine, să ceară ajutorul, să ofere ajutor, să nu mintă, să nu bârfească, să aprecieze sinceritatea altuia, să știe să o ofere necondiționat. Așa au șanse mai mari să fie adulți fericiți, cu relații bune. Și cel mai eficace mod de a îi învăța toate astea este să FIM așa. Să ne arătăm cum suntem. Și ajutorul va veni singur.
Sursa foto: Pexels.com
daaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa
Eu am incercat sa fiu sincera la servici, cu niste colege, dar la scurt timp am aflat de o iesire in oras la care nu am fost invitata, au facut si un grup pe wats up in care eu nu am fost bagata. Deci, in cazul invingatoarelor, nu merge….esti marginalizat. Se doreste o conexiune cat mai rece si mai de suprafata. Nici rudele nu sunt departe…
Nu au fost ele oamenii potriviti, nu renunta, nu sunt toti asa. Nu e vina ta, e vina lor ca nu au stiut ce sa faca cu vulnerabilitatea ta. Dar vei gasi oameni care sa te merite, iti promit!
Mie nici prin cap nu-mi trece să-mi discut problemele personale la serviciu. Nici nu mă împrietenesc (în sensul adevărat al cuvântului) cu oamenii cu care lucrez. Da, sunt drăguță, amabilă, ajut când și cum pot, socializez în pauza de masă, râdem-glumim, dar atât. Dacă mă cheamă undeva merg, dacă nu, nu și nu sufăr din cauza asta. Jobul e job, prietenia e prietenie și nu le amestec.
Sinceritatea aruncata in fata celuilalt, fara pic de compasiune, neadaptata la nivelul celuilalt de intelegere si livrata in momente total nepotrivite, frizeaza agresivitatea.
Si eu am facut la fel si am fost pun in colt si aratat cu degetul. Si nu lucram pe santier, lucram la o companie foarte mare, avand cu totii responsabilitati de milioane de euro.
Apoi am plecat la competitie si oamenii erau la fel: eram mai deschis un pic, stergeau cu mine pe jos. Veneau la mine si pur si simplu iti scoteau ochii cu ceea spusesem cu cateva zile impreuna: ia zi Daniel, cum e sa se desparta iubita de tine dupa 2 ani? Acum ti-ai gasit unde sa stai? Iti mai vine sa stai acasa in loc sa vii la munca?
Dupa care, am scos capul din cutiuta departamentului meu si am vazut ca alti oameni de pe etaj sunt foarte deschisi si prietenosi. M-am mutat din echipa si a fost super. Chiar m-am imprietenit cu ei si pastram si acum legatura.
Concluzia: se poate intampla o data, se poate intampla si a doua oara, chiar mai rau ca prima data, insa asta nu inseamna ca asa sunt toti! Doar ai avut ghininul sa dai de minoritatea aceea rautacioasa 🙂
De atunci sunt mai atent la oameni si la cum lucreaza o echipa. A devenit chiar criteriu atunci cand imi schimb jobul. Poti chiar sa faci urmatorul exercitiu: cand te mai duci la McDonalds, Mega Image, Penny Market si orice alt loc unde sunt mai multi casieri, uita-te un pic la ei si la spiritul lor de echipa (mai ales cand se ajuta cu codurile de la paine/legume). Daca ii vei observa un pic, vei vedea ca majoritatea echipelor chiar lucreaza bine, iar cele care sunt rele/distructive sunt intr-un numar foarte mic!
Fix asta cred si simt si eu, Ioana!!! Macar parintii nostri au „scuza” epocii in care traiau, cand era rusinos sa-si spele rufele in public sau sa recunoasca ca nu le merge prea ok. Dar mereu ma framanta intrebarea: de ce si cei din generatia noastra perpetueaza treaba asta? De ce nu au curaj sa fie onesti fata de ei si fata de ceilalti? De ce vaneaza farame de momente bune pe care sa la posteze pe relelele de socializare, pentru ca ceilalti sa vada ce bine le merge lor, ce locuri viziteaza, ce cadou le-au oferit copiilor etc. Schimbarea porneste de la fiecare in parte si daca ne-am educa copiii sa fie sinceri cu ei si ceilalti, sa-si recunoasca slabiciunile si fricile, sa-si doreasca sa le depaseasca atunci cu siguranta am reusi sa crestem o generatie de copii liberi si curajosi.
Pentru ca parintii nostri ne-au educat in acelasi spirit, cel al comunismului. Suntem generatia de tranzitie, de adaptare si evident ne e frica de nou
nu are legatura cu comunismul. e chestie de generatie, eu traiesc intr-o tara care n-a fost comunista niciodata si vai cate avem in comun..
De ce? Vanitatea
si eu tot invat la partea asta, sa las partea cu „avem de toate, ne descurcam, nu sunt probleme, totul e sub control etc” . Nu e rusine in a cere ajutor, mai ales ca nu mai pot cum puteam acum ceva ani.
Cat de mult adevar, mai ales la partea cu masca. Ne e foarte greu sa ne dam jos mastile cu care am trait toata viata…
Sigur ne este frica de tot ce ne înconjoară, însă este greu doar pana când încerci sa dai masca jos, moment de depășire a suferinței și chiar de descătușare a sufletului. Bine ar fi sa nu ne pese de reacția celorlalți, deoarece e greu pana te deschizi puțin, apoi totul decurge de la sine. VA DORESC SA AVEȚI MULT CURAJ PENTRU A DA MASCA JOS!
Downside: cand spui ce ti se intampla, nii cred ca te plangi si mai dau si sfaturi necerute. Mai, nu ma plang. Afirm. Afirm ca m-am saturat sa ma trezeasca copilul noaptea. Afirm ca sunt obosita. Afirm ca am creierii varza etc. Afirm. Nici macar nu cer nimic decat sa ma lasi sa spun. 🙂
E ok, poate sa spuna oricine orice, nu e despre tine, nu e al tau ce zice omul acela. Gurii lumii nu o poti opri, dar poti inceta sa-ti pese.
Mirona, exact! :))) La fel ma vaitam eu acum câteva zile, frustrări, oboseala, etc…(am 3 copii, 5,3 și 7 luni) și primesc sfatul necerut, deși nici măcar nu era vorba despre asta: „măcar sa nu mai faci altul, sa ai mare grijă…” „ca ca se întâmplă” … Și nu e prima data când aud asta de la aceasi persoană apropiata fiind…Desi nu, nu e cazul de ignoranță și ea știa bine ca primii doi i-am programat știam și data exacta a concepției, etc… Doar pt ca s-a întâmplat cu al treilea(deși inițial când erau fetele mici, era în plan, al 3 lea fiind băiat) simte nevoia să-mi dea sfaturi mereu despre cum sa nu mai fac, sau de ce nu, despre cum sa le mai dau câte o bataita ca mi se urca în cap, deși ea nu era de acord cu bătaia când avea copil mic(acum e mare)
Ce imi place cum „pui punctul pe i” si atingi toate coardele sensibile prin tot ceea ce scrii!
Am visat acum doua nopti ca te-am intalnit si ti-am povestit cum am plans in concediu din „cauza” cartii Semn ca te am. Doamne ce am mai plans cu gandul la mama mea care din pacate nu mai este alaturi de mine, dar pe care am simtit-o alaturi de mine prin aceasta minunata carte, pentru ca fiecare rand scris despre mama Anei si relatia dintre ele parca era scris de fapt despre mama mea si copilaria mea. Felicitari pentru tot ceea ce faci!
Multumesc! Te imbratisez!
Mirona, exact! :))) La fel ma vaitam eu acum câteva zile, frustrări, oboseala, etc…(am 3 copii, 5,3 și 7 luni) și primesc sfatul necerut, deși nici măcar nu era vorba despre asta: „măcar sa nu mai faci altul, sa ai mare grijă…” „ca ca se întâmplă” … Și nu e prima data când aud asta de la aceasi persoană apropiata fiind…Desi nu, nu e cazul de ignoranță și ea știa bine ca primii doi i-am programat știam și data exacta a concepției, etc… Doar pt ca s-a întâmplat cu al treilea(deși inițial când erau fetele mici, era în plan, al 3 lea fiind băiat) simte nevoia să-mi dea sfaturi mereu despre cum sa nu mai fac, sau de ce nu, despre cum sa le mai dau câte o bataita ca mi se urca în cap, deși ea nu era de acord cu bătaia când avea copil mic(acum e mare)
Minunat articol si plin de adevar,dar depinde la cine ceri ajutor…!!! Sunt persoane cu probleme fel de fel,unele dependente de tutun,alcool sau ambele,dar refuza ajutorul si te privesc ca pe un dusman,preferand sa se degradeze…in continuare,pe motiv ca toti suntem datori cu o moarte.Nu poti ajuta omul ,care nu vrea sa se ajute,dupa cum nu poti cere ajutorul oricui,fara sa ai deplina incredere in el.,iar oameni ,care sa te ajute dezinteresat,greu gasesti…!!! Marea majoritate,o fac cu un scop,nicidecum ,dezinteresat..!!!
La televizor apar fel de fel de stiri,care de care mai urate,dar rar apar stiri pozitive,cu oameni sufletisti,care nu traiesc numai pentru ei.Promovand raul,nu mai vedem binele,sau ne facem ca nu-l vedem…!!! Ar fi minunata aceasta schimbare de atitudine,unii fatza de altii,iar sinceritatea sa ne caracterizeze pe toti,nu numai pe unii,fiind cotati de ceilalti oameni „slabi.”..si barfiti,in loc sa fie ajutati..!!! Multumim..!!!
Intotdeauna vor exista limite, nu cred ca ne putem da frau liber complet niciodata, suntem niste fiinte extrem de complexe iar mastile sunt multiple si necesare pana la un anumit punct?, un semn al evolutiei umane. Eu cred ca trebuie sa facem distinctie intre “a ne minti” si”a ne stapani”, “a ne preface” si “a da dovada de tarie de caracter”. Sigur ca nu ma refer la abuzuri acum, daca in directia respectiva era mesajul.
E benefic sa ne cunoastem mai bine si sa invatam sa ne acceptam asa cum suntem, sa impartim din greu cu cel de langa noi. Dar in acelasi timp sa nu uitam ca suntem modele pt copiii nostri si ca trebuie sa dam dovada si de maturitate sistematic. A fi puternic nu e un defect, e o calitate. Copiii nostri trebuie sa vada in noi stabilitate si stapanire de sine si numai marginal slabiciune si dezordine (un subiect de explorat in cabinet /in privat cu cei apropiati si nu cu copiii) cred ca intr acolo e bine sa tindem si nu in extrema opusa. Am senzatia uneori ca multe concepte, desi bine intentionate, nu sunt intelese corect intotdeauna, nuantele raman f importante, la fel si limitele in relatia cu copiii si in relatia cu noi insine. Mi se pare ca generatia actuala mai mult se plange decat face?, din pacate, si suntem mai neajutorati decat predecesorii nostri in mod afisat. Sunt curioasa New Gens cum vor fi…probabil MAI confuzi ca noi si MAI sensibili…
Nu ti contest mesajul per se, cred doar ca trebuie nuantate niste lucruri.
Wow! Cum m-ai nimerit cu asta. Ma simt atat de singura uneori si simt ca nu am cui sa ii spun, nu am cu cine sa vorbesc, parca nu am dreptul sa ma plang, sa fiu trista. Si multa lume ma intreaba „Ce mai faci? Cum te mai simti?” si mereu raspund ca sunt bine desi cateodata mi-e frica sa ma ridic din pat dimineata. Dar mi-e frica sa vorbesc cu cineva despre asta. Atunci cand sunt fericita imi impart fericirea cu toti dar atunci cand sufar, sufar singura mereu.
Stii ce ma intreb eu, Ioana? Cum pot sa fiu sincera si deschisa, fara sa aduc si mai multa negativitate in viata mea si a altora? Adica sa spun ca ma simt singura, ca sunt trista, ca mi se pare ca nu mi se intampla ce imi doresc, fara sa ma afund si mai mult in asta? Stii cum e cu legea atractiei, daca tot zici ca esti sarac, pai sarac ramai! Cum pot sa balansez sinceritatea si vulnerabilitatea cu optimismul?
Uite, eu am 2 prietene bune care sunt la cele 2 extreme: una se plange non stop ca ce rau e totul in viata ei (desi sunt o multime de lucruri bune), iar alta e Miss Perfectiune a carei viata e intotdeauna roz (desi cand ajunge la limita si o mai imboldesc eu, se mai scapa ca de fapt nu e asa roz viata ei, dar asta se intampla rar de tot). Eu pendulez intre ele, prima simt ca ma scufunda in negativitatea ei si nu vreau sa-i mai dau si eu din a mea, iar fata de a 2-a ma simt cea mai gresita, pentru ca tot ce face si traieste ea e perfect si devine foarte defensiva cand incerc sa-i sugerez ca e ok sa se mai deschida fata de noi din cand in cand. Mi se pare ca am ajuns intr-un impas si nu mai stiu sa comunic cu niciuna :-(. Simt sunetul ala in care se lovesc mastile…
Părerea mea e că depinde foarte mult cine te întreabă „Ce mai faci?”
Cu soțul, cu cele 3-4 prietene apropiate pe care le am, nici nu-mi trece prin cap să mint, să zic „bine” dacă nu fac bine. Spun tot 😀 Dar „ce faci?” poate veni și de la persoane care te întreabă din politețe, nu ca să te apuci să le torni toate necazurile în mijlocul culoarului de la supermarket sau pe unde v-ați încrucișat. Există persoane și momente adecvate pt confesiuni. Iar „ce mai faci?” uneori chiar e o întrebare de politețe, nu o invitație la confesiuni. E important să știi să recunoști asta, să simți când și cu cine poți să-ți deschizi sufletul.
O persoană apropiată mie mi-a spus niște chestii destul de personale la un moment dat, din seria „probleme cu soțul”. După o vreme, o prietenă bună de-a mea, colegă de serviciu cu respectiva, mi-a spus că obișnuiește să-și discute problemele de acasă în gura mare, în sala profesorală, încât practic tot corpul profesoral știe cât e ea de nefericită acasă. Ghiciți care e singura persoană care nu știa. Mda, tocmai soțul, care probabil ar fi fost cel mai în măsură să contribuie la rezolvarea problemelor dintre el și soția proprie și personală. Mie manifestările astea de spălat rufe în public mi se par de prost gust. Că discuți chestii intime cu o persoană apropiată, înțeleg, că discuți cu oricine se nimerește să treacă pe lângă tine, not ok.
Și mai cred că soțul ar trebui să fie prima persoană căreia să-i poți spune ce ai pe suflet – mai ales atunci când îl vizează direct 🙂 Pentru mine unul dintre criteriile hotărâtoare în a face pasul căsătoriei a fost că am simțit că îi pot spune orice, chiar și lucrurile neplăcute, că mă susține, măcăr moral dacă cu altceva nu poate sau nu am nevoie în momentul ăla.
Depinde foarte mult si de situatiile obiective, foarte diferite uneori, desi subiectiv pot fi percepute cam la fel. De exemplu, daca o prietena mi se plange ca a avut un divort oribil, nu sta prea bine nici cu banii, n-am cum sa-i spun eu, in numele deschiderii si vulnerabilitatii asumate, ca si eu am probleme, doar ca nu cu familia si cu finantele, ci cu tenul, de exemplu! Desi poate fi dureroasa si o astfel de problema (nu e cazul la mine, dar tot o problema de aspect ma sacaie) prefer sa par falsa cu viata aparent perfecta decat s-o dau in drame pentru chestii care par, pentru majoritatea oamenilor, prostioare.
Am o cunostinta care ma suna si se plange non stop. Mereu. Intruna. Ascult, ajut dar recunosc, uneori ma simt ca un cos de gunoi in care ea isi varsa toate apasarile. Dupa o convorbire cu ea ma simt rau de-a dreptul, incarcata negativ. Nu, nu are necazuri, are probleme dar cine nu are, seriosi sa fim.
Nu am nimic de ascuns dar viata mea este privata si asa vreau sa si ramana, nu ma confesez oricui.
Foarte bun articolul. Da, a te arata fara masca este dificil, dar merita. Si nu presupune a da toate detaliile intime ale vietii tale si a-i incarca pe altii cu negativitate. Este vorba mai degraba de autenticitate. De exemplu, daca ai un bebe mic si esti intrebata cum esti poti spune succint, da e greu, sunt obosita desi sunt constienta ca e doar o perioada. Esti sincera, fara sa fii penibila. Daca prietena cere detalii, intreaba cum sa te ajute, sigur ca poti povesti. Esti sincera, deschisa, fara a fi penibila. Tine mult si de increderea in sine.
Foarte bun articol si foarte bine spus.
Tare îmi vine câteodată sa fac o șezătoare!
Si cred sunt multe situatii unde e important si sa zicem ce gandim si da’l naibii pe acel „sa dam bine” .
Apropos de ” a da bine” , e si la altii!, intr-un workshop cu mai multe companii din mai multe tari pt un proiect de integra, aud englezii ca tot zic „are you ok?” , „are you ok?” . Eu sunt cu sef scoborat din cambridge si stiam deja ca e doar un echivalent la romanescul ” ce faci? bine?” doar ca un belgian in mijlocul intalnirii explodeaza cu ” no, I am not ok, you didn’t deliver for 6 months and this is blocking the process and my part of the project is … and my reports are … and the defects raised you didn’t … etc etc etc) – o tacere de inmormantare in sala de sedinte. Cu sigurantza workshop-ul a functionat, in urmatoarea sapt. am evoluat cat nu in ultimul an – posibil ca belgianul sa fi declansat o reactie in lantz.
Articolul mi-a plăcut foarte mult, însă nu pot să nu recunosc că mi-au plăcut poate mai mult comentariile la acest articol. Articolul este scris dintr-o perspectivă frumoasă, e important să cerem ajutor, dar și mai important cred că trebuie să știm cum să facem acest lucru. Pentru că picăm în extrema de a ne spune povestea și necazurile noastre cuiva care nu poate să ne ajute sau nu vrea să ne asculte problemele. Și ne transformăm, noi cei care avem capacitatea de a asculta activ, de a empatiza, în coșuri de gunoi, așa cum scria cineva mai sus.
Mi se pare extrem de sensibil subiectul, pentru că nuanțele vulnerabilității sunt variate după părerea mea, și așa cum s-a mai spus mai sus există persoane care se victimizează permanent și te seacă efectiv de energie la fiecare întâlnire. Adică e ok să vorbim de greutăți, despre faptul că viața nu e roz (deși asta ar cam trebui să o știm cu toții) dar cine stabilește când e prea mult, dacă omul din fața ta e pregătit să primească etc etc De aceea, cred că soluția cea mai bună este ca ajutorul să-l ceri avizat atunci când simți că ai nevoie și să înveți să discerni între poze frumoase de pe rețele de socializare și real life.
Ce mult m-am regasit in acest articol, m-am confruntat cu atat de multe situatii expuse de tine aici. Povestea vietii mele: in fata rudelor trebuie sa fim cel mai bine, necazurile se ascund, nu vorbim despre ele. Parintii mei nu au vorbit niciodata de divortul meu nici cu rudele pentru ca le-a fost rusine cu mine, verii mei inca sunt casatoriti si eu am indraznit sa divortez. S-a sters cu buretele cu totul evenimentul, nu vorbim despre el, mimam fericirea.
Apoi, la serviciu, discutia clasica: „Ce faci? Pai, nu prea bine, ma supara niste probleme personale.”. Raspunsul interlocutorului: „Hai lasa, nu mai fi si tu atat de emotiva , trebuie sa faci in asa fel incat sa iti fie bine tot timpul. Tu nu te-ai descurcat sa iti faci viata usoara”. La un raspuns ca asta , masca nu mai conteaza , treci mai departe, te simti aiurea si mergi inainte.
Astea sunt doar putine exemple din toata viata mea de 32 ani. Am trait jumatate din viata cu masca, apoi cealalta jumatate incercand sa nu o mai port dar fiind marginalizata pentru asta.
Multumesc pentru articol, ma bucur ca nu mai sunt singura care simte lucrurile astea. Sper sa ne facem bine!
Ioana cel mai bine e sa iti vezi de viata ta. Am trecut prin momente grele.. din cate persoane cunosteam..chipurile prietene.. au venit 1-2 care sa imi ofere ajutorul, restul m au judecat si barfit. Mi se pare gresit sa iti expui viata la niste oameni care nu merita. In romania am intalnit oameni fake obsedati de bani si fara principii, needucati care te judeca. Nu.. nu e asa peste tot dar in romania sa iti expui viat personala.. ohooo mult succes cu asta, vor rade multi pe la spate.. chipurile care sunt prieteni, barfa e un sport national!
Da, din păcate, în România oamenii se hrănesc cu bârfe! Îti folosec cuvintele împotrivă! Le place mult să atace pe cel vulnerabil, nu avem această cultură a amabilității, a sprijinului reciproc! Primează egoismul, lăcomia, orgoliul, parcă ne bucurăm că celălalt e mai necăjit! O fi și în alte țări, nu știu, vorbesc despre ce am observat eu! Plătești cu vârf dacă ești sincer! Din păcate, unii oameni chiar nu se pot preface și asta costă!
Eu cred ca dacă vrei sa fii ajutat trebuie sa vorbești despre problemele tale. Eu am o fetita cu malformație a inimii. Vorbind cu diverse persoane despre problema ei, am aflat informații valoroase, care ne-au ajutat mult. Mie nu îmi pasa de barfe. Dacă cineva te bârfește înseamnă că nu merita timpul tau si atenția ta. Dar vorbind despre problemele tale ai șanse sa găsești soluții la ele.
Superb. Multumesc!
imi place cum scrii şi gândeşti
Numai întoarcerea către interior iti poate da adevărata iluminare…altfel, cu atenția mereu și mereu în exterior ,esti expus și judeci mereu …te încarci pentru că egoul suferă de frustrări și neaprecieri…meditatia,atingând starea de prezent,de fără gânduri ,te ajuta enorm…practic asta și se poate…….
Am citit articolul cu un nod imens in gat. E minunat sa ai in viata ta o asemenea persoana. Eu am intalnit-o in urma cu 14 ani si asta mi-a salvat si mi-a schimbat in bine viata ! Lucky me !♥️ Iar tu, esti minunata! Multumim pt toate articolele! Pt mine, esti vindecatoare ! ♥️?
Mie romanii imi par mult mai deschisi decat altii. M-am confruntat in mod direct cu superficialitatea nemtilor, olandezilor sau a francezilor: sub nicio forma nu raspunzi altfel decat „bine” la intrebarea „ce mai faci”, pt ca e practic o forma de salut, e chiar considerat nepoliticos sa te plangi de ceva.
Sigur ca si la noi in Ro conteaza cine intreaba, insa la ei, am observat ca nici prietenii cei mai apropiati nu isi fac confesiuni si nu se plang de nimic, astea sunt subiecte strict pt acasa…
Deci apreciez mult mai mult stilul deschis romanesc (intre prietenii apropiati, in niciun caz in mediu profesional – unde mi se pare acceptabil cel mult cu un superior direct).