Mic atac de panică, de data asta oarecum justificat

Am știut că asta o să fie o zi proastă de cînd am ieșit din scară zîmbind și m-am trezit dintr-o dată udată, murdărită și răcită de cea mai jegoasă dintre ploi. Au urmat niște minute lungi și multe de trafic, care nu m-au afectat prea tare, pentru că le-am folosit să-mi citesc readerul și mailurile pe telefon. Partea nasoală a început pe la 9.20, cînd liftul de sticlă high german technology a ramas blocat între etajele 2 (unde lucrează colegii de la DC) și 3 (unde lucrăm noi), mai mult spre 3. Cu mine-n el. Eu, care mă sufoc și în propria baie, atît de mult urăsc spațiile închise. Mai întîi mi-am zis „Haha, bună gluma, nooo, asta n-are cum să mi se întîmple mie…” Pentru că fix azi-noapte vorbeam în pat despre cum mi se tot întîmplă chestii de care nu pot fi apărată, pentru că dacă așa e viața mea, așa o să fie și în continuare, indiferent că sînt ținută de mînă de o altă o mînă, mai puternică și protectoare. În fine, în primele 5 minute am apăsat pe butoane și-am așteptat să pornească, tot zîmbindu-mi a încurajare. Apoi am sunat la Service Lift. Era acolo un număr pentru urgențe. Asta sigur era o urgență, pentru că pe frunte mi se prelingea deja prima picătură de transpirație rece, pulsul crescuse peste 100, respiram tot mai necontrolat și colțurile buzelor își dăduseră întîlnire cu gulerul de la cămașă… Mi-a răspuns un băiat dezorientat, care mai întîi n-a înțeles cuvîntul „lift” și asta m-a speriat un pic, apoi a zis că nu știe nimic de nici un service, apoi s-a regrupat rapid, m-a pus să citesc numele firmei de pe eticheta din lift și mi-a zis să stau liniștită (greu, dat fiind că tocmai mă pregăteam să demarez un ditamai atacul de panică), că mă sună imediat să îmi spună în cît timp poate veni cineva să mă depaneze. Între timp, au început să apară și colegii mei, care în primă fază comentau că azi iar nu merge liftul, apoi se mirau că liftul e (parțial) la noi pe etaj, apoi îmi zăreau lucrurile pe podeaua liftului și pe mine înghesuită într-un colț, cu rimelul întins pe obraji, cu muci în păr, transpirată, cu ochii cît cepele. Rodica îmi lipea coli de ziar de geamul de sticlă, să citesc un reportaj despre Star Wars. Petru îmi explica ceva despre lipsa de aer, n-am reținut exact ce. Gabi trăgea de uși. Solene le explica celor care mai apăreau între timp de ce toată agitația în jurul liftului. Iulian făcea iureș la parter cu administrația. Habar n-am cîte minute au trecut, mie mi s-au părut foarte multe. Îmi venea să plîng (și-am tot plîns), să vomit (asta n-am făcut, unu că n-aveam ce, și doi că m-ar fi văzut toți oamenii ăștia buni care nu meritau așa un tratament nerespectuos), să respir mai mult și mai des (deși nu cred ca fizic ar fi fost posibil), să-mi smulg hainele de pe mine, pentru că mă ardea pielea, să mă întind pe jos, dar să și merg în același timp, ca să fiu sigură că n-am murit.
A fost neplăcut. Ar fi fost mult mai rău dacă n-ar fi fost ei acolo, să-mi distragă atenția de la mine însămi, să se scandalizeze pentru mine, să-mi strecoare printre geamuri foi cu care să-mi fac vînt în caz că mă plictisesc să citesc ce e pe ele.
Nu-mi plăceau lifturile nici înainte. Pleacă din loc cu mine-n ele înainte să apuc să apăs vreun buton, pentru că le cheamă altcineva la alt etaj. Sau uneori se prefac ca n-am urcat în ele și, deși apăs pe buton, refuză să se miște pînă nu mai urcă cineva lîngă mine. Se mai opresc între etaje, merg prea repede sau prea încet, scot sunete ciudate și miros urît. Iar alea cu oglindă îmi scot în evidență cearcănele și punctul de grăsime de pe obraz.
Da’ ăsta de sticlă, ăsta cu high german technology, ăsta din cel mai tare sediu din București, ăsta mi-a tras-o cel mai bine. Și mi-a tras-o vreme de niște zeci de minute, habar n-am cîte… mie mi s-au părut cît un sfîrșit de viață.