Lost and found

Acum exact doi ani, stateam intinsa pe spate intr-un pat de spital. Imi era foarte cald si ma durea fata, in care-aveam cusut un tub de plastic gros. N-aveam voie sa ma misc, nici sa maninc. Ma hraneam din perfuzie. Serul ala nenorocit pe care-l simteam deja in gura si in nari, care-mi intra in vene prin dosul palmei, pentru ca in brate deja nu mai aveam piele intreaga. Imi era foame, sete, cald, si ma dureau tot felul de lucruri, unele de la operatie, altele de la amorteala. Imi venea sa pling, dar cumva ma gindeam ca n-am voie sa fac nici asta.
Aveam voie sa urasc, in schimb. Si sa-mi doresc lucruri. Si-mi amintesc perfect ce-mi doream, asa, cu fata-n sus, cu miinile gaurite, cu stomacul gol de zile-n sir, cu obrazul taiat, cusut si umflat, cu dinti scosi din radacina. Imi doream sa traiesc. Ca sa vad ce mai e si miine, cind poate n-o sa mai doara, cind poate n-o sa-mi mai vina sa trag o tigara, cind poate n-o sa mai iubesc un om care-mi face rau, poate o sa-l regasesc pe tata, poate o sa invat sa rid si pentru mine, cind o sa ma simt egala cu cine sint. Cind viata n-o sa mai traga de mine in toate partile si-o sa pot trai ca alti oameni, fara povesti fantastice, fara accidente si coincidente si ghinioane cu putin noroc la mijloc.
Ma gindeam cu pofta la papanasii cu gem de afine de la Casa Ana din Predeal. Ma gindeam la mama, care zimbea in pat linga mine, ma spala cu un prosop ud de doua ori pe zi si plingea pe holuri. Ma gindeam la toti oamenii care veneau sa ma vada, sa-mi tina de urit, sa-mi promita lucruri pe care nici ei nu le-ntelegeau prea bine. La omul din cauza caruia acum nu puteam nici sa respir fara sa transpir de durere si care statea la capul meu citeva ore pe zi, in speranta c-o sa-l iert. C-o sa se ierte el, de fapt.
Au trecut doi ani. Acum ma gindesc la atunci, desi tare mi-ar placea sa uit. Durerea ascutita, discutiile soptite ale doctorilor, multi si albi, care cercetau tubul ala nenorocit, ma impungeau cu degetul in obraz, ma priveau cum icnesc si nu-mi spuneau decit „Hm… da… sa mai asteptam citeva zile…”, zecile de drumuri la spital in lunile care-au urmat, sutele de pastile pe care le-am inghitit, miile de ginduri de crima care mi-au strabatut creierul in noptile in care uitam ca n-am voie sa dorm decit pe partea stinga si ma intorceam in somn si-mi dadeau lacrimile de durere fara sa realizez de ce. Oamenii pe care i-am pierdut in saptaminile in care-am refuzat sa ies din casa, sa raspund la telefon, sa sper c-o sa treaca. Anul in care n-am putut sta la soare, in care nici macar n-am putut incerca apa marii cu degetul.
Au trecut doi ani. Sint trista cind ma uit la atunci, dar mi-am incheiat socotelile cu voi. Cu miinile care mi-au scapat capul pe ciment, cu cele care m-au cusut strimb, cu cele care mi-au propus relatii nepotrivite in momente in care abia stiam cine sint, cu durerile si tuburile si pielea prea subtire, cu discutiile seci cu psihoterapeuti mai naivi sau mai insinuanti, cu ura si amintirile sarate.
Dar nu pentru c-as fi iertat ceva din ce mi s-a intimplat, sau pentru c-as fi inteles. Asta nu cred sa se intimple vreodata. Ci pentru ca acum sint intr-un loc prea cald sa mai vreau sa ma intorc acolo, nici macar cu gindul.
Trec zile in sir fara sa-mi aduc aminte ca am un semn pe fata si dincolo, pe dinauntru. Uneori mai duc mina si mi se pare ca nu-l gasesc, ca si cum se face tot mai mic. Sigur ca mi se pare, dar asta e tot ce conteaza. Si nu timpul face asta. Sigur ca ajuta, dar e mai mult de-atit. E bucuria cu care adorm si ma trezesc, care se aseaza ca o miere cu propolis peste ranile astea despre care credeam c-or sa supureze la nesfirsit.
Da, mi-am incheiat socotelile cu trecutul. Sint multe si complicate, sau poate simple, nu stiu, stiu ca atirnau acolo si ma dureau cind incercam sa ma desprind. Acum sint aici. Am desenat in minte locul asta de-atitea ori in patul ala de spital… Si trageam de mine sa ma ridic, sa ma vindec, sa pot ajunge aici. A durat o vreme, mai mult decit mi-am propus, mult mai mult decit credeam ca pot astepta. Dar merita, jur ca merita, ar fi meritat si mai mult.
Si acum nu mai vreau alta viata. Sa fie asa cum e, cu povesti multe, cite una pe zi, azi o inundatie, miine un mic accident cu masina, poimiine un blocat scurt in lift, apoi o amenda si poate o dubla pneumonie. Bring it on, ce sa zic, ma simt curajoasa. Pentru ca una dintre povestile astea adevarate care mi se intimpla esti tu. Poate cea mai greu de crezut dintre toate. Cu siguranta cea mai adevarata si mai prezenta. Hai sa mai treaca 20 de ani si sa vedem ce-o sa fie la capatul lor. Abia astept sa fie miine, desi trag de ziua de azi ca de-o guma bine mestecata. Iar ce-a fost… a fost ca sa nu indraznesc sa mai refuz sa promit lucruri. Tie ti le promit pe toate, ca de murit sigur nu mor cel putin o vreme. Am invatat cum se face, pot si vreau. Stiu ce-o sa fie. Just wait and see!

LE: N-au trecut 10 minute si era sa-mi zbor virful unui deget cu cutitul de carne. M-am ales doar cu o taietura, din fericire, unghiul a fost unul bun. Cum ziceam, ghinion cu un mijloc de noroc. Nu ma doare, nu ma doare…