Se desprinde încet, cu pași mici, mici de tot

În vacanță a vrut în fiecare zi să coboare singură din camera de hotel, înaintea noastră, folosind ieșirea prin grădină.

Pot singură, mami, mă crezi?

O cred, cum să nu, o cunosc, știu ce poate, am încredere în ea. Dacă spațiul e sigur, o cred și o las. E important pentru ea să aibă încredere în sine și să vadă că și eu am încredere în ea. Ce vede ea că văd despre ea e esențial pentru stima ei de sine.

Dar ai grijă de tine, promiți?

Stai liniștită, mami, știu ce am de făcut.

Ne-am regăsit de fiecare dată la punctul de întâlnire, unde ea ajungea prima și ne întâmpina strălucind de mândrie.

Ivan voia și el s-o urmeze, dar nu e pregătit. De fiecare dată pornea după ea, dar îl găseam lângă ușă după trei secunde.

Eu merg cu tine, mami.

Bine, omuleț, mergem cu toții.

În penultima seară, m-a întrebat dacă mă supăr dacă ea și Ivan mănâncă pe terasă doar ei doi la masă.

Că tu oricum preferi înăuntru, că e mai cald.

Eu am rămas în restaurant, după ce le-am pus în farfurii ce și-au dorit. Ei au ieșit amândoi pe terasă și au mâncat față în față, ca doi oameni mari. Au dat noroc cu paharele cu apă, s-au șters la gură cu șervețelul la final și s-au întors la mine bucuroși de masa lor în doi, ca oamenii mari (deși nu știu unde au văzut asta, că eu și tatăl lor nu stăm niciodată singuri la masă, mereu sunt și ei). Ivan a mai tras cu ochiul înspre mine, să se asigure că sunt acolo, Sofia nici n-a clipit înspre mine.

Ieri a vrut să ducă un ambalaj gol la gunoiul aflat la vreo sută de metri de noi, pe același trotuar. Pe drum înapoi s-a împiedicat și a căzut. M-am făcut că nu văd (eram cu ochii pe ea în timp ce-i fixam centurile celui mic). S-a scuturat repede, s-a uitat să vadă cât de mare e paguba, apoi a venit repede la mine să-mi spună:

Vezi, m-am descurcat. M-am murdărit puțin pe genunchi, dar nu e grav.

S-a descurcat. Știam că se descurcă.

Ciudat e că nu mi-e greu încă s-o văd cerându-și, pas cu pas, independența. Mereu a fost sigură pe ea, încă de când era foarte mică. Mă așteptam să mă doară, să nu vreau să-i dau drumul, să trebuiască să insiste. În loc, mă bucur. Mă bucur că poate, că știe, că e atentă și calculată, cât poate fi un copil de șapte ani, că are curaj să ceară.

E încă prea devreme să o las singură prin orașul ăsta imens și instabil, dar știu că în timp va fi pregătită și pentru asta. S-a descurcat ea la școală, printre oameni care vorbeau o limbă pe care ea n-o pricepea, și-a făcut prieteni într-un grup deja format, a ridicat mâna să vorbească tare în clasă în engleză, deși știe că e cel mai în urmă dintre toți. E rezistentă. Știe ce are de făcut.

Cu alte lucruri merge mai greu. E normal, nu suntem toți echipați la fel pentru toate. Cu cititul merge greu. Cu engleza la fel. Cu strânsul lucrurilor la ea în cameră a făcut progrese mari. La fel și cu bunele maniere față de străini.

Avem răbdare. Anii cu copii mici ne-au învățat să nu ne repezim cu soluții și concluzii. Au nevoie de timp pe Pământ să învețe să fie oameni tot mai mari. De timp și de noi, să fim mereu aici cu o încurajare și cu un sac plin de încredere în ei.

N-o să încetez s-o zic: copiii sunt creaturi umitoare! Cât de repede învață, cât de mult, cât de complex e tot ce li se întâmplă și cu câtă încăpățânare fac față acestui proces teribil de greu și de epuizant! Cu câtă bucurie primesc ei viața, fiecare dimineață, fiecare înghețată!

Și ce firesc se desprind când au brațe solide care îi așteaptă orice-ar fi!