– Vrei farfuriile astea adânci? Sunt aproape noi…
Păi da, sunt noi, că bunicul și bunica mâncau din alea vechi și ciobite, pe astea bune le păstrau pentru musafiri…
– Paharele astea de cristal? Nu cred că s-a băut vreodată ceva din ele?
Nu s-a băut, că apă rece beam direct de la puț, în cana de tablă. Țuica bunicul o bea tot din cana de tablă. Cafeaua, la fel.
Furculițe. Castroane. Platouri. Covoare. Pilote. Cărțile din biblioteca din verandă, multe, toate îngălbenite. Andre Gide, Dickens, Tolstoi. Tablourile. Hainele.
Se vinde casa bunicilor. Casa de la țară.
Locul de care când mă apropii, chiar și acum, la aproape patru decenii de când nu mai locuiesc acolo, mă face să-mi lase gura apă. Cartofii prăjiți făcuți de bunica în tigaia de care mereu se lipeau la fund, mămăliga vârtoasă a lui bunicul, ouăle ochiuri moi, ciorba acră și bogată, puiul fript cu pielea crocantă, pepenele murat. Merele coapte pe sobă trei zile la rând. Dulceața de cireșe amare din cireșul de la poartă.
Totul era bun la bunica.
Alergatul pe aleea fierbinte după găini.
Cățăratul în cireș.
Mâncatul perelor zemoase, care-și plimbau sucul dulce până la coatele noastre.
Roaba de butelii, în care ne plimbam unii pe alții până de durea noada.
Războiul de țesut care umplea toată camera mare, la care bunica țesea toată iarna covoare cu dungi și cu flori.
Cămara cu borcane de zacuscă și gemuri și compoturi și țuică pentru muncitori.
Via lungă, cu ciorchini grași care curg spre alee ca țurțurii.
Regina nopții de sub geamuri.
Cocoșul ăla idiot care dădea trezirea la 4 dimineața.
Cerdacul gri în care mă jucam de-a castelul când eram mică.
Furtunul cu care spălam covoare cu apa din puț, până-mi înghețau picioarele.
Bunicul, râzând în grădină înainte ca eu să mă trezesc de-a binelea.
Bunica boscorodind din bucătăria de vară că iară face gălăgie. Jane, mai încet, doarme fata!
Vecinii care ne băteau mereu în poartă cu ceva bun de mâncare, în semn de mulțumesc pentru domnul și doamna învățătoare.
Bunicul și bunica.
El s-a dus de mulți ani.
Ea e încă aici, cu noi, acum doarme în camera vecină, și am o bănuială că e nemuritoare.
Numai gândul ăsta mă ajută să n-o iau razna acum, când se vinde casa, se vinde grădina, aleea, se vând via și copacii și regina nopții și cerdacul și podul și bucătăria de vară.
Nu pot, îmi este imposibil să mă gândesc cum și cine o să fiu eu fără casa noastră de la Izvoare. Fără locul acesta verde, mirosind a iarbă și a pomi, a găini și a zid vechi, la care să mă întorc în fiecare iarnă și vară.
Fără să mai ating soba veche. Tocurile ușilor. Geamurile din sticlă de-acum aproape opacă.
Am luat pozele înrămate ale bunicilor, să le pun la noi acasă. Mi-e greu să mai iau altceva, toate lucrurile acelea aparțin locului lor. Știu că vor fi aruncate în drum și arse sau trântite la groapa de gunoi, știu, aleg să nu mă gândesc la asta. Mă chinui să-mi îndrept atenția în altă parte.
Încerc să mă conving că nu e despre locuri, ci despre povești și despre oameni. Bunica e aici, să ne amintim împreună despre tot ce-am trăit acolo.
Dar casa n-o să mai fie a noastră. Copiii or să uite zilele pe care le-au petrecut acolo veri la rând, mirosul, culorile cu care eu am crescut și care sunt parte din mine.
Mi-e foarte greu să dau drumul, deși nu e locul meu și nu e decizia mea și rațional înțeleg de ce trebuie să se întâmple asta.
Dar să stau acolo să deschid dulapuri, sertare, și să-mi aleg lucruri… Nu pot. Mă face să mă simt ca o hienă.
Ce să iau? Nimic nu e al meu. Nu merit nimic. Ce vreau să păstrez nu se poate păstra.
Mereu îmi e greu când vin acasă vara cu copiii. Observ cât de tot mai mică mi se pare camera mea de copil, cum se gârbovește bunica, care acum stă în patul meu de copil, cu obosește mama tot mai repede, cum orașul e tot mai zgârcit, iar colegii mei de școală, tot mai albi în păr.
E și frumos, dar e mai mult greu. Iar acum, cu ultimele drumuri la casa de la țară… Îmi vine să plâng întruna.
Inteleg atat de bine tot ce zici. Desi le zici de 1 mil de ori mai frumos decat as putea eu. E despre noi, cele de odinioara de fapt, mai mult decat despre o casa si o gradina. E despre ce am trait, simtit si visat in casa aceea a copilariei noastre…si despre faptul ca s au dus vremurile alea si nu se vor mai intoarce…
Dacă o lacrimă e îndoită de o alta din depărtare e mai usor de dus?
Ma îneacă sentimentele acestea așa duios si dureros expuse. N-am cuvinte de alinare. E de trăit cred, nu de alinat. E de simțit si de durut. E despre ciclul vieții probabil… Te îmbrățișez strâns strâns! Atât de strâns cât să uiți o fracțiune de secundă ce te doare!
offf prințese,mă faci sa jelesc la propriu ;( bunicul meu spunea lasă fata sa doarmă ca destul or lua-o grijile mai târziu 🙁 off…Nu mai planșee de mult.
” Nu mai fa curat acolo în camera mare ca nu se știe cui rămâne!! ” Au trecut ceva ani, vreo 10, și vatra casei s-a stins tot atunci, dupa plecarea bunicii, apoi a mamei mele…Mai trec pe acolo, din strada privesc ca un câine gonit de stăpân, seara pe liniște. Și ochii retrăiesc povestea copilăriei, cu toții fericiți! Trebuie sa onoram amintirea, chiar dacă doare nevindecabil.
Sunt cam in aceeasi situatie si te inteleg foarte bine. Doar ca bunica nu mai este. Iar de doi ani, casa si curtea, atat de pline de viata si lumină altădata, sunt cenușii si triste, asa, nelocuite. Am simțit și eu cumva starea aia de… hienă, dar totodată stiu ca bunica ar fi vrut sa folosim lucrurile ei, noi, copiii, nepoții, și nu să fie aruncate de un necunoscut. Asa ca am luat ce am putut, considerand ca astfel le salvez. Mi-ar fi placut sa putem pastra casa, dar totodată imi dau seama ca niciodata nu ar mai fi la fel. Suntem tristi de cate ori mergem si o gasim pustie, iar cu timpul, sunt sigura, ar fi tot mai darapanata. Asa ca….o pastrez in amintire plina de viata, de glasul bunicilor, de trebăluirea lor neincetata prin curte, de cel mai dulce si gustos pepene mancat vreodata si cei mai buni porumbi fierți. Si cartofi prajiti. Si branza cu rosii si castraveti. Si ceai de mentă cu zahăr si paine. Si dulceata de visine si compot de corcodușe. Gustul copilariei si al fericirii depline…..
Eu zic sa iei lucruri de acolo. Nu esti o hiena, esti un om care duce amintiri mai departe. Si cum memoria ne mai joaca feste, lucrurile ajuta. Eu am naframe ale bunicilor mele. Le privesc si le port cu drag. Si le arat fetelor mele si le spun uite, astea au fost ale strabunicii voastre. Si tot asa 🙂
Ar fi fost frumos sa o păstrați în familie, să vă permiteți să o intretineti, ba chiar îmbunătăți, poate ptr viitori oaspeți sau alte planuri, dar distanta de mare și puterile nu atât de mari ….
Fiecare cuvânt scris de tine m-a răscolit, până şi casa seamănă izbitor. N-am mai putut merge în locul copilăriei, n-am fost de 30 ani. Prefer să cred că este totul ca înainte şi că noi nu putem merge acolo din cauza distanței.
Casa bunicii nu s-a vândut, a trebuit dărâmată pentru că s-au descoperit petrol şi gaze, sub. La fel şi casele din jur.
Asa este Ioana, e un loc incarcat de emotii, n-am fi oameni intregi daca n-am suferi ca n-o sa mai fie al nostru. Amintirile raman. Ieri am trecut prin satul meu pe langa cateva case batranesti nevandute, dar proprietarii stand departe, casele s-au paraginit, vegetatia a crescut, nici nu mai poti intra in curte. Nu stiu daca te face sa the simti Mai bine, dar la.strabunica mea au ramas casa si terenul, rudele cultiva ceva in gradina, dar nimeni nu a Mai ingrijit. Plin de salcami crescuti, nimic nu Mai aminteste de curtea de altadata cu bucataria de vara si Masa de lemn cu 3 picioare, scaunelele pe care stateam. Doar in sufletul nostru a ramas la fel si mirosul de muschiulet de porc la cazan cu oua nu se uita niciodata.
Mi se taie respiratia. Uof
Ce materialitate poate capata durerea sufleteasca cind devine asa adinca, asa rascolitoare, nu-i asa?… Articolul acesta, poveste a vietii tale, mi-a redeschis rani de demult, dar superficial inchise. Daca as incerca sa oglindesc aceasta tristete in imagini, as spune ca in acel moment s-a rupt pt totdeauna o punte suspendata cu trecutul meu iar acesta a devenit, impreuna cu toate personajele de basm ale copilariei mele, inaccesbil.
Inca o data trebuie sa realizez ca asta este una din durerile, una din pierderile pe care le voi purta mereu cu mine. Acestea nu isi pierd din intensitate sau din adincime cu timpul, ci doar se acopera cu un val de superficialitate. Caci daca nu ne-am preface ca „uitam” din cind in cind de ele, nu am putea sa traim mai departe, sa respiram, sa facem lucrurile banale pe care le facem in rutina zilnica.
Ce poate insa sa rodeasca din aceasta intelegere si acceptare a circuitului vietii, asa trist si frumos cum e, este dorinta de a deveni si a crea, la rindul nostru, un tarīm de basm pt copiii si nepotii nostri.
nu am vandut casa batraneasca. Si nici nu am luat nimic de acolo. Niciunu nu avem curajul asta, tot speram ca poate, intr-o zi, revenim si…
Desi, stiu ca bunicii ar fi mandri daca ar ajunge in maini la fel de gospodari ca ei. Mamaiei i-ar placea sa vada acolo o femeie sa faca la fel ca ea, un cuptor de placinte si paine in fiecare sambata, si sa aiba grija de 5 vaci. Tataiei sa vada via tunsa regulamentar an de an si iarba toata cosita de 3 ori pe vara, cu coasa batuta la 5 jumate dimineatza fix, sa rasune valea de bataia rara a metalului.
Bunicii mei aveau doar 2 vaci si tot asa bunicul batea coasa dis de dimineata si bunica cocea paine in fiecare sambata. Dar vremurile astea s-au dus de mult. Bunicu nu mai este iar bunica trage de anii ei, 98 la numar, parca asteptand sa vina cineva sa traiasca mai departe acolo. Cand imi este greu si nu mai pot duce lipsa de sens a vietii de la oras, ma gandesc cum ma voi muta acolo si voi trai in tihna lucrurilor vechi. Si cum voi primi cu bratele deschise oameni indragostiti de locuri si lucruri autentice. Momentan este doar un vis. 🙂
cred ca toate nepoatele am ramas cu acest vis, cu aceasta portitza din roata de soarec in care ne invartim. Stim ca e de munca si ca oameni harnici si disciplinati ca bunicii nostri nu sunt multi, dar ne tzinem de casa si ancoram de acest vis.
Din perspectiva unui copil care n-a avut așa ceva dar și-ar fi dorit, spun diar sa te bucuri și sa-ti amintești frumos Copilăria. In rest, voi știți ce-i mai bine și sănătos pentru familia minunata.
Doare! Doare tare! Durerile trec! Amintirile raman! Mai plangem, apoi ne uitam inainte, loc pentru inapoi e doar in suflet!
Iti doresc acceptare lina! Si te imbratisez tare!
Te imbratisez cu ochii in lacrimi. Te inteleg atat de bine, parca ai desprins povestea ta din sufletul meu
Pe mine m-a atins mult asta: „Mi-e greu să mai iau altceva, toate lucrurile acelea aparțin locului lor. Știu că vor fi aruncate în drum și arse sau trântite la groapa de gunoi, știu, aleg să nu mă gândesc la asta.”
Sper că a fost o metaforă. Dacă nu, te rog, dacă ai cum, donează-le. Lasă să se bucure și alții mai nevoiași de ele. Știu că voi donați constant lucruri, încercați să faceți asta și acum. Ar durea mai puțin decât să fie efectiv aruncate.
Plâng si eu alături de tine, având aceleași trăiri, aceleași emoții, bucurii si stări cu excepția vânzării casei. Bunicii au dat casa mătușii, care nu cred ca ne va mai primi pe noi cand bunica mea nemuritoare va pleca dintre noi.Sper doar ca locul magic al copilăriei tale sa fie luat de oameni frumosi. Cred ca bunicii ii este cel mai greu .. multumim ca ne-ai impartasit din povestea asta atat de trista dar cu atâtea inserții de regasire a fiecăreia dintre noi.
Acum vreo 7 ani ne-am cumparat o casa batraneasca, la 25 km de Bucuresti…mi-a placut din secunda 1, am tinut neaparat sa o cumparam desi eram constienti ca vor fi multe investitii (atat de bani, cat si de timp)…acum 2 ani ne-am mutat in ea si prima persoana pe care am invitat-o a fost chiar prietena mea din copilarie, bunicile noastre stau gard in gard…mi-a spus pe nerasuflate „totul aici imi aduce aminte de cand eram mici!!”
Inconstient eu am cumparat o casa care atat prin pozitia pe ulita, cat si prin felul cum arata, aduce izbitor de mult cu casa copilariei..
Nu e acelasi lucru, dar ai putea gasi si tu o asemenea casa, in curtea careia sa alerge copiii si, mai tarziu, nepotii …
Eu visez încontinuu casa de la țară, cu gradina cu roșii, cu livada cu piersici și mere și pruni, cu cotețul porcului și al găinilor. M-am întrebat mereu de ce a vândut-o bunica cu tot cu lucrurile din ea, oprim foarte puține, doar costume populare lucrate de sora ei. Cred ca găsesc aici raspunsul, acolo în toate lucrurile alea era bunicul mort, era sora ei moartă, erau toate amintirile.
E trist, da, stiu cum e când nu mai ai bunicii dragi, dar mai mergi la casa lor ca sta o matusa. Încă e bine, nu știu ce o fi după… Toate ca toate, dar eu as vrea dacă se poate, mai multe detalii despre casa sau un link cu anunțul. Sunt din Piatra-Neamț. Dacă se poate în privat sau pe fb ( Ramona Al) Mulțumesc
Nu mă pot opri din plâns…
Si uite cum, intr-o dimineata de marti, o fata cu bunicii plecati in locuri mai bune plange cu ochii in monitorul de la birou.
Eram mica si locuiam in apartament in oras cu mama, imi petrecusem primii 5 ani de viata la tara si in continuare mergeam acolo in weekenduri si vacante. N-am inteles niciodata de ce tataie ma ruga insistent, de cand ma stiu, sa nu vand casa. Oricum mie mi se parea asa departe momentul in care as avea eu putere de decizie si oricum eu credeam ca pentru mine „acasa” e in apartamentul mic de la etajul 4 in care tineam lumina aprinsa pana tarziu ca sa-mi rezolv problemele cu segmente.
Pe masura ce au trecut anii, am realizat ca, dincolo de problemele de mate, compunerile la romana si calculatorul meu, mare parte din lucrurile care m-au facut OM s-au intamplat la bunici. Nu stiu ce-i cu casele astea pe pamant, dar acum, cand ei doi nu mai sunt, iar mama s-a mutat acolo, nici nu vreau sa ma gandesc ca vreodata ar trebui sa iau decizia de a vinde casa aia.
Multumesc, Ioana, pentru ca ai impartasit asta cu noi. Multa putere iti doresc!
Deciziile astea vin la un moment dat si e asa greu sa te desprinzi de amintiri! Imi imaginez ca mamei tale ii e greu sa mai aiba grija de casa si voi sunteti departe. Mai greu ar fi cred sa pastrati casa si sa o vedeti cazand in paragina. E minunat insa ca bunica mai este in viata…desi imi imaginez cat de greu ii e si ei sa se desparta de casa in care a trait atatia ani…
Bunicii mei nu mai sunt de mult, dar parintii au pastrat casa de la tara, au renovat-o si merg acolo verile. Insa e atat de mult de munca si nu stiu ce o sa se intample cu ea cand ei nu o sa mai poata sa o intretina.
Imi amintesc si acum mirosul vechii case batranesti, a musetel si flori de tei uscate pe care bunica le usca pe foi de ziar vara, a soba incinsa iarna. Imi amintesc verile cand veneam de la garla mirosind a apa de balta si a sapun de casa si mancam pepene rece la masa de sub bolta de vita de vie. Mirosul bunicii – a sapun de casa si zapada, care s-a dus rapid din casa dupa ce ea s-a stins. Toate amintirile astea insa raman in noi, insa, din pacate casele au nevoie de oameni in ele ca sa le mentina vii…
is la mare si uite ca plâng pe înfundate sa nu ii trezesc. La indigo am simtit totul cândva si voi mai simti încă o dată peste câțiva ani.
tot Moldova. tot Acasa. tot de la București.
Păi de ce o vindeți???….de ce plângeti după ea si totusi o vindeți?…Asa ceva nu se vinde…se renovează si se păstrează amintirile…nu o vindeți…simplu…si nu mai plângeti!