Această mărturie aparține unei cititoare anonime care a fost de acord cu publicarea ei aici, pentru voi.
Acum foarte mulți ani, când eram mică, să fi avut vreo 6-7 ani, trăind într-o familie mai săracă dintr-un cartier mai înstărit, mami, pentru a ne asigura traiul zilnic, se mai împrumuta de bani în stânga și în dreapta (noi suntem din București și nu am avut niciodată rude la țară, de fapt nu prea am avut rude, deci nici un fel de ajutor). Mama nu era angajată, trăiam doar din salariul tatălui vitreg și din pensia alimentară, cu multe datorii de la o lună la alta.
Întâmplător, una dintre familiile la care se împrumuta era familia unui comandant de poliție (sau ceva în sistem, nu mai știu, dar sigur în poliție, îmi amintesc că venea acasă în uniformă, cu mașina de serviciu).
Acest individ și soția lui aveau o situație materială foarte bună și chemau mai mulți copii la ei să se joace cu nepotul lor. De multe ori când mami se împrumuta la ei, ea le spunea să mă lase să mă joc cu nepotul, să dorm la prânz la ei, etc.
De fiecare dată când mă lăsa acolo și soția individului nu era acasă, el mă lua în dormitor să ne „jucăm”. Ceilalți copii dormeau, eu chiar nu știam ce se întâmplă, dar simțeam o incredibilă rușine când ieșeam de acolo. Mă punea să mă „joc” cu el și abuza permanent de mine, influențându-mă să nu spun nimănui. Așa am și făcut și, nici până astăzi, mama nu știe ce se întâmpla când mă trimitea acolo.
Câțiva ani mai târziu am început să refuz să merg la el în casă, iar când aveam 16-17 ani m-a văzut în scara blocului lui (scară pe care chiar o evitam, el locuind la parter) și mi-a spus „Tot frumoasă ai rămas”.
Mi-era atât de frică de el!
Indiferent ce spuneam, eu eram un nimic pe lângă el, om al legii, om în care părinții mei aveau mai mare încredere decât în mine, chiar mă certau când spuneam că nu vreau să mai merg acolo, că deh, el „ne ajută”.
A murit câțiva ani mai târziu și m-am simțit cumva eliberată și liniștită.
Am fost în adolescență și la o doamnă psiholog, îmi doream să pot trece peste asta, dar mi-a dat impresia că nu mă crede, era superficială și suspicioasă că nu puteam să plâng. Am renunțat.
Chiar dacă e o traumă puternică, pe lângă altele, mă simț mai relaxată de când a murit. Nu știu dacă am iertat, dacă m-am iertat, dar știu că îmi doresc pentru fetița mea, care se va naște curând, să am o comunicare bună cu ea. Să am încredere în orice îmi spune și să o protejez, prin educație și prin comunicare, de toți indivizii ăștia care pot purta toate măștile posibile, inclusiv cele de „oameni ai legii”. Sper doar că trauma mea nu îmi va „întuneca” judeca.
Din păcate, încă nu am încredere în faptul că un psiholog mă poate ajuta. De fapt, nu am puterea să caut acel psiholog care mă poate ajuta, asta ar însemna să vorbesc cu mai mulți și nu am puterea.
M-a cutremurat la propriu trauma Alexandrei Măceșanu. Când am văzut anunțul de dispariție pe Facebook, chiar credeam că va fi găsită vie și teafără (au fost și cazuri între apropiați când postările de facebook au dus la identificarea și găsirea celor dispăruți, probabil de aici această încredere). Când am aflat toată povestea m-a durut. Îngrozitor. Chiar dacă încă nu sunt mamă, ci doar însărcinată, am simțit că se rupe ceva în mine doar gândindu-mă că s-ar putea întâmplă așa ceva feței mele.
Nu îmi voi învața copilul să aibă încredere oarbă în nimeni, nici măcar în „oamenii legii”. Noi suntem singurii care ne putem proteja. Iar educația pe care ne îndrumi tu, Ioana, să o dăm copiilor noștri este cu siguranță cea mai potrivită pentru a-i pregăti pentru o viață în jungla asta urbană.
Mi se pare trist ca cineva a ajuns sa isi învețe copilul sa nu aibă încredere in nimeni, nici măcar oamenii legii. Doar așa ii învățam de mici, dacă simt ca sunt in pericol trebuie sa se adreseze unei persoane in uniformă. Încredere oarba, cum e exprimarea, nu poți avea nici in părinți, mi se pare nesănătoasă încrederea oarba. Dar sa ajungi sa îți înveți copilul ca toți oamenii sunt dușmani mi se pare trist ca am ajuns aici. Pana la urma, alături de ei nu putem fi 24 din 24, dacă sunt in pericol la cine sa apeleze? Eu cred ca trebuie sa facem tot posibilul sa schimbam ceva, sa vorbim mai mult, mai tare, chiar public. Doamna aceasta ar putea chiar acum, după atâția ani, sa își asume povestea, așa vor conștientiza mai mulți oameni. Nu e in regula sa presupunem ca trăim in jungla și sa ne adaptam la ea, asta e tot un comportament patologic, nesănătos, provenit din traume personale. Psihopati exista oriunde in lume, raul absolut, dar oamenii ăștia trebuie descoperiți, arătați. Chiar dacă a decedat acea persoana, trebuie știut ce făcea. Dacă copiii sau nepoții au același comportament deviant? Dacă a abuzat și de alți copii, copii care au spus și nimeni nu a crezut și au avut poate de suferit din cauza asta? Stiu teama și rușinea, dar la un moment trebuie făcut ceva, abuzul bagat sub preș e un paravan pentru abuzator. Pana la urma și acest articol, ce scop are? Sa aflam ca trebuie sa creștem copilul( mai ales dacă e fata) cu ideea ca lumea e un pericol constant și sa nu aibă încredere in nimeni? Cum va trai copilul acela știind ca toți in jur vor dori sa ii facă rău și trebuie sa se teama și de umbra ei? Asta e atitudinea recomandata in ziua de astăzi?
Mie mi se pare naivitate sa nu iti inveti copilul ca, de fapt, lumea este pretutindeni plina de pericole. Nu stiu de ce nu l-as invata sa nu fie vigilent si sa creada din start ca toti oamenii sunt buni. Nu il pot proteja 24/24 h asa ca va trebui sa invete sa o faca singur, este in instinctul nostru deja sa fim alerti: bebelusul se trezeste noaptea des ca se asigure ca mama e langa el, suntem „programati” sa ramanem atenti chiar si in momentele cele mai vulnerabile, in somn. Nu mi se pare ca ii induc copilului o teama daca il invat ca nimeni trebuie sa il atinga nicaieri daca el nu doreste, nici macar sa fie spalat pe maini, fara acord, ca nimeni nu trebuie sa ii insinueze sa pastreze secrete fata de parinti si ca nu este dator sa faca pe placul cuiva, nici macar educatoarei/invatatoarei/bunicului/tatalui/mamei etc. Noi ii explicam intotdeauna de ce facem anumite actiuni, de ce este de ex important sa manance legume, desi nu le prefera deloc, si il incurajam sa isi exprime dezprobarea daca asa considera. Sigur asta presupune multe discutii si infinita rabdare din partea parintilor, dar inseamna si ca va avea curaj sa spuna si altora Nu, Nu vreau! sau Nu, am alta parere. Cred ca e nevoie sa le dezvoltam gandirea critica si logica, sa ii indemnam sa isi exprime punctul de vedere si chiar il interogam despre ce crede intr-un anume context social. De asemenea, oricat de crud ar parea altora, ii si povestesc, adaptat varstei, cazurile despre copii care au suferit, au fost accidentati/rapiti etc si cum/daca putea copilul respectiv sa previna. Avem un copil de 5 ani. Si am fost de la inceput deschisi catre educatie sexuala, educatie rutiera, civica, norme sociale acceptate in diferite culturi etc. Citim, vorbim si iar vorbim, speram ca o mica parte din tot il va ajuta sa se fereasca si singur. Nu i-am spus niciodata ca oameni sunt eminamente buni ci ca fiecare are si calitati si defecte, incepand chiar cu parintii lui. Si nu i-am spus ca politistii/oamenii cu autoritate sunt mereu de incredere, pt ca nici eu ca adult nu cred asta.
E o diferența între vigilenta și teroare permanenta. Fiindcă articolul asta sugerează, ca copilul trebuie crescut in ideea in care oricine îl poate omori sau ii poate face mult rău, oricât de bine intenționat ar părea, orice funcție ar avea sau orice grad de rudenie ar avea cu copilul. Cum sa circule așa un copil prin viața, fiindu-i frica de prieteni de familie, de vecini, de profesori, de vânzătorul de la supermarket? In ce consta mai exact acea încredere? In ce context sa nu ai încredere? Recent am citit pe acest blog un articol despre o furtuna și un om care a tras copiii intr-un cort, le-a dat și haine de schimb. De ce acea încredere? Sunt cumva prost educați copiii? Ar fi trebuit sa fuga in alta direcție fiindca “bărbat necunoscut in cort care ne dezbracă”? Chiar dacă erau cu mama, omul putea sa o casapeasca imediat, era furtuna, oamenii oricum țipau, alergau in toate direcțiile, vizibilitate zero… după câteva ore erau găsite poate trei cadavre, mama și doi copii, omorâți de un psihopat. Se putea, dar mama cred ca a ales sa aibă încredere in acel om in acea situație. Și sa explice copiilor exact unde sunt limitele, care sunt situațiile și oamenii in care ne putem încrede. De ce sa punem pe umerii copiilor povara anxietăților noastre, doar fiindcă nu reușim sa le gestionam? Lumea trebuie sa fie un loc frumos, noi avem datoria sa îl facem așa, măcar sa încercam.
M-as bucura ca cititorii acestui articol sa aiba mai multa compasiune fata de suferinta pe viata a acestui om care a fost abuzat fara sa aiba vreo vina (si pe care tu, Deea, il blamezi cu multe semne de intrebare, victimele abuzatorului nu sunt responsabilitatea altei victime)si care s-a dezvaluit aici ca sa ne ajute sa intelegem cat de important este in primul rand sa ne ASCULTAM copilul, nicidecum sa-i prezentam lumea ca pe un joc plin de dusmani (nu stiu de unde a reiesit asta). Beleive it or not, in majoritatea familiilor din tara asta, copilul nici azi nu e considerat om cu drepturi depline. Si asta e o sursa serioase de probleme, inclusiv de abuz repetat, pentru ca copiii nu sunt invatati sa spuna NU, nu sunt invatati sa fie crezuti cand reclama o chestie rusinoasa etc.
Dar am compasiune, imi pare rău ca s-a înțeles altceva. Recent a fost mișcarea aia cu metoo și au ieșit mulți scheleți din dulap, victimele au fost blamate, luate la mișto, luate chiar la întrebări “ dar de ce acum și nu atunci” dar mișcarea a scos la iveală ceva. A făcut ceva, a schimbat ceva. Chiar la distanță de acele fapte. Dacă sa zicem ca un supraveghetor din tabăra unde îți trimiți copilul a abuzat de alt copil, chiar și acum câțiva ani, nu ti-ai dori sa știi? Cum ii putem arăta dacă ii apărăm? Ca ei pe asta se bazează, pe rușinea victimei, și merg mai departe. Cine știe dacă soția lui chiar nu stia, eu sunt sigura ca in astfel de cazuri soțiile stiu și cunosc situații concrete in care chiar ele aduceau copilele acasa, pentru a scapă de “poftele dubioase” ale partenerului. Ca și in cazul Alexandrei Macesanu, abuzuri din partea omului au fost, dar din câte stiu doar acea fata din Italia a reclamat. Dacă o făceai mai multe poate aceasta poveste nu exista. Nu spun ca e vina victimelor, singurul vinovat e criminalul, dar oare noi nu putem face nimic pentru a preveni? Eu am fost victima a abuzurilor, a hărțuirilor ( nu stiu dacă exista fata sa nu fi fost), inclusiv din partea profesorilor. Am tăcut atunci, de frica și Rușine, dar când am crescut am vorbit, cu orice risc. Și a ajutat, m-a ajutat pe mine, a ajutat pe alții. Unul dintre oameni e la închisoare, fără drept de a mai profesa vreodată după ce iese, cu numele pe veci asociat cu un monstru. Asta am făcut eu pentru mine și pentru fetele mele și pentru fetele celorlalte mame.
Dacă doamna care a scris articolul anonim nu are puterea să-și repete povestea nici măcar unui psiholog, cum să fi avut puterea să-l acuze pe agresor, mai ales că nu are nici un fel de dovadă? Și dacă ar fi acuzat fără dovezi, era cuvântul ei împotriva cuvântului lui, ea nu a spus nici măcar mamei…Bine că perversul ăla a murit și măcar așa a primit și ea un pic de liniște.
Complicat de spus cum ar trebui crescut un copil, nici una dintre extreme nu e sănătoasă (să nu ai încredere în absolut nimeni versus să crezi că lumea și societatea e minunată și nimic rău nu se poate întâmpla). Cred că un copil ar trebui să crească știind că mama (și/sau tata) îi vor ține spatele și în ei poate să găsească sprijin și încredere. Să nu se teamă să le spună părinților orice că ei îl vor proteja.
Înainte sa folosiți un ton acuzator, va rog sa ma gânditi ca atunci când ai o trauma e f greu sa gândești logic în aria cuprinsa de trauma respectiva. De obicei gândirea e „totul sau nimic”.
Eu cred ca un articol atat de incarcat emotional, un articol care vorbeste despre traume, genereaza comentarii care au in spate emotii la fel de puternice. Sa fim empatici….durerea victimelor are nevoie de multe pansamente cu empatie.
Side note: nu cred ca e suficient sa le spunem copiilor nostri sa apeleze la cineva „In uniforma ” in cazul in care sa zicem nu isi mai gasesc parintii. Eu cred ca trebuie sa le explicam cirmumstantele si unde sa apeleze cand se intampla ceva la: strand, supermarket, pe strada, in gara/aeroport, etc. Pentru ca nu mereu avem o „uniforma ” in preajma si mai sunt unele uniforme la care nu as vrea sa apeleze copilul (Noi stam in München si daca apeleaza la uniforme in buricul targului, sunt acolo cativa cersetori in vechea uniforma militara foarte in masura sa imi ajute copilul…). Ideea este sa ii invatam sa gandeasca, sa evalueze comportamentele si eventualele intentii ale oamenilor, chiar si atunci cand poarta uniforma; sa stie ca exista oameni care nu le vor binele. In acest context si eu consider ca doar pe asta ne putem baza: propriul discernamant, propria logica si intuitie. Easier said than done..a propos de prima propozitie cu ce sta in spatele comentariilor 🙂
Dupa ce am nascut am fost la psiholog fix cu acelasi bagaj emotional: „sa nu las copila sa aiba incredere in nimeni”. Psihologul m-a ghidat in directii clare, gen increderea e importanta si neincrederea in altii se leaga de neincrederea in noi, dar si ca sunt multi dezaxati si abuzatori ce cauta uniforma pentru ca le da o fortza, un control. Si mi-a spus sa invat copila, daca se pierde (una din fricile mele, aveam cosmaruri pe tema asta) ca daca nu mai vede pe mama sa vina in ultimul loc pe care a vazut-o si sa ceara ajutorul altei mame cu copil, pt ca doar o mama cu copil va intelege rapid si imediat frica unui copil pierdut si cuvintele spuse printre lacrimi.
Corect asta cu mama, așa era sfatul înainte, dar acum e cea mai folosită metoda de a răpi copii. Exista avertizări in acest sens, au fost și documentare, episoade in Criminal minds, chiar un caz la noi in țara unde un așa-zis părinte a încercat sa răpească un copil folosind un alt copil ( al sau sau al altuia nu se știe fiindcă respectivul nu a fost prins niciodată). De asta zic de uniformă, e drept ca exista șanse ca unii sa se îmbrace in uniformă special pentru a face rău dar cred ca statistic șansele sunt mai mici ( sau ar trebui sa fie).
Draga Deea, comentariul tau ma intristeaza profund. Daca ai trecut printr-o experienta similara si ai avut puterea sa strigi ce ti s-a intamplat si sa iti asumi povestea, felicitari.
Daca nu ai trait asa ceva, lasa-na pe noi, astia cu povesti neasumate, in plata domnului …
Fiecare om e diferit, uni mai puternici alți mai sensibili. Eu de mica, când zic mica ma refer de la 4-5ani,am știut sa zic Nu, poate încăpățânarea m-a protejat. Deși părinții ma mai băteau pt comportamentul meu, eu tot nu lăsăm de la mine, deși nu ma credeau în mare parte eu tot ziceam tare și răspicat ca e asa cum zic eu, nu aveam frica sau prejudecăți implementate de societate, inclusiv acum nu am filtru și nu permit nimănui sa fiu judecată. Asta ma ptotejat in copilărie de profesori, rude, cunoscuți sau necunoscuți. Dar sora mea e total opusul, crescuta în aceeași familie, cu aceleași reguli și indoctrinare, dar ea sa conformat și a avut mai mult de câștigat în viața, în opinia societății. Copilul meu are 8 ani, e crescut cu încredere reciproca, respect, prietenie și iubire. Punctul lui de vedere valorează la fel de mult ca al meu sau a oricui, știe ca adevărul e libertate, deși crunt poate sa deranjeze, dar asa sunt eu și asa va fi și el, din câte îmi dau seama, știe ca oamenii sunt diferiți în comportament, buni sau rai dar nu știe diferența între culori, toți suntem la fel. Cenzura copilului e periculoasă, pt trecut, prezent și viitor.
Draga autoare, iti doresc sa ai puterea de a insufla fiicei tale intelepciunea necesara pentru a depasi si dificultatile care le presupune viata, mereu cu incredere in tine; iar randurile sa iti fie citite si de un psiholog care sa te inteleaga pe deplin si sa iti intinda o mana.
Imbratisari!!
Draga autoare! Îți admir curajul de a scrie acum despre asta, eu il văd ca un pas mai aproape de vindecarea unei traume adânci. Îți mulțumesc pentru împărtășirea poveștii și îți trimit îmbrățișări
Imi pare rău pentru ce ai trăit, sper sa găsești cumva pacea și liniștea sufleteasca… Erai doar un copil și fara apărare…fara discernământ.
Din păcate intr-adevăr, nu știi nicioadata ce măști poarta abuzatorii…cate cazuri aud, preoți, învățători, prieteni, neamuri… ma îngrozesc.
Foarte bine zici, nicioadata încrede oarba…
O îmbrățișare mare pt tine, felicitari pt bebe din burtica