Prima zi de școală din al doilea an, cum e pentru ea, cum e pentru el, cum e pentru mine

Aseară, proaspăt întorși după o ultimă evadare la mare, ne spuneam noapte bună spălați, mâncați și citiți, cu alarma pusă la 7.45, pentru că uof, peste douăsprezece ore începe școala. Într-o îmbrățișare strânsă, Ivan îmi spune, fără să-l întreb:

– Mami, abia aștept să înceapă școala mâine!
– Uau, chiar? Ce mult mă bucur! De ce oare?
– Că sunt curios să văd ce se întâmplă acolo.
– Se întâmplă lucruri interesante, așa-i? Mereu altceva…
– Ăăăă, nu, uneori se întâmplă nimic, dar e bine și atunci, că mă relaxez.

I-am zâmbit, ce curajos s-a făcut băiețelul acesta care anul trecut pe vremea asta stătea agățat de mine pe holul grădiniței. Auzi la el, abia așteaptă să înceapă școala…

La Sofia în dormitor, povestea era alta. Multe frici, necunoscute, scenarii vecine cu groaza.

– Mami, nu vreau să înceapă școala…
– De ce, iubita mea? A fost prea frumos în vacanță?
– Nu, adică ba a fost, dar nu de asta. N-o să se joace nimeni cu mine…
– Ei, de ce spui asta, ai nimerit în clasă cu multe dintre prietenele tale de anul trecut, vine și prietena ta cea nouă, e și ea colegă cu voi, apoi, ai și câțiva colegi noi, sigur unii dintre ei vor vrea să te cunoască mai bine…
– Ba nu, n-o să am prieteni și o să fiu mereu supărată.
– Of, puicuțo, știu că îți faci gânduri, e normal, orice început e greu. Dar știi ceva? Mâine seară va fi mai bine, pentru că deja o să îi fi cunoscut pe noii tăi colegi, o să știi mai multe. Cel mai greu e când nu știi nimic. Și eu am emoții, să știi!

A adormit ușor, dar la micul dejun ne-a povestit că s-a trezit peste noapte și a stat trează vreo oră, copleșită de gânduri. Dimineața am luat-o de la capăt. Nu vreau la școală.

– Când ești mic mergi la grădiniță și nu-ți place, că tu vrei la mami, când ești mai mare mergi la școală și nu-ți place că vrei în vacanță, când ești adult mergi la serviciu și nu-ți place că ești obosit, singurul moment când faci ce vrei e când ești bebeluș și atunci habar nu ai cât de bine e să faci ce vrei tu. Nu e corect!
– Sofi, dar e și plăcut la grădi, la școală, și la serviciu e, dacă faci ceva ce-ți place, am încercat noi s-o mai încurajăm, dar n-a mers.

Și oricum, cred că are dreptate. Cel mai fain e când ești bebe și habar n-ai de nimic! 🙂

Abia când și-a văzut colegii i s-a mai deschis privirea. S-a luat de mână cu fetițele, mi-a dat un pup în fugă și a urcat cu clasa. Pe Ivan l-am condus la sala lui, s-a desprins ușor, s-a strecurat printre mesele și scaunele care mi se par parcă mari pentru el.

Lui nu i se par. El se simte pregătit, rămâne să ne punem și noi la curent cu cât de mari ne sunt copiii. Stau pe hol la recepție și scriu.

E prima zi de școală din al doilea an. Anul trecut pe vremea asta plângeam în mașină (și scriam, plângeam și scriam), în timp ce Sofia rămânea pentru prima oară singură pentru aproape șapte ore, fără nici un fel de acomodare treptată, fără mine aproape. Eram copleșită de frică, de regrete că a crescut și acum se descurcă și singură, de bucurie că a crescut și acum se descurcă și singură.

Între timp ne-a dovedit că poate, că se descurcă, că se desprinde sănătos, curând a făcut și băiețelul același lucru, și uite-mă acum pe holul școlii neplângând, salutând cu zâmbet părinți în primul lor an, emoționați ca mine anul trecut.

Sunt mândră de ei, le admir curajul și puterea, pe care de altfel toți o avem, doar că nu mereu ținem minte asta.

Sunt curioasă cum o să-i găsesc după-amiază, când vin să-i iau. Nu mă tem, nu am gânduri rele, nu e panică, nu e regret. E doar curiozitate și entuziasm.

Și etapa asta nouă îmi place mult!