Aproape 9 seara, cartea de povești citită, masa strânsă, Harry Potter citit, ne îndreptăm către baie să-și spele copiii dinții, de fapt, eu mă îndrept spre baie, iar ei trag de timp care cum poate, pentru că nu-i așa, e greu să te desparți de o zi frumoasă și de oamenii pe care-i iubești ca să te întinzi în pat și să te predai unui spațiu unde nu te bucuri de nimic, doar dormi. Asta ar zice ei, eu mă bucur de somn, cred că cine-ar dormi cu mine m-ar auzi chiuind de fericire în șoaptă.
Sofia comentează că ea ar fi vrut să le mai citesc, că ce repede trece timpul, dar își ia periuța electrică și imediat aud bâzâitul ei molcom, terapeutic, care-mi spune că e din nou seară, că a mai trecut o zi în care am fost bine împreună, că am supraviețuit cu toții și că în curând o să mă întind în pat cu o carte bună și o să-mi odihnesc oasele și creierul frânte.
Ivan se lasă mai greu, e nevoie să mă prefac că sunt morarul care cară saci cu făină ca să-l transport din dormitor în baie, acolo îl rog să-și pună pastă pe periuță, el trage de timp, eu mă agit, e târziu, ei sunt obosiți, eu sunt terminată, mâine iar ne înghesuim dimineața să rezolvăm totul în 15 minute, că ne trezim prea târziu.
– Puiule, te rog să te grăbești.
Nimic. Nici urmă de vreo grabă.
– Dacă nu pui tu pastă acum, pun eu pentru tine, bine?
Băiețelul își face de lucru cu orice altceva în afară de pastă și periuță. Decid să mă ocup eu, că de-aia sunt adult. Pun pastă, puțină, cum îi place lui. Începe să comenteze:
– Ai pus prea multă pastă!
Mă uit mai bine, da de unde, pusesem puțină, abia se vedea ceva pe periuță. Iau jumătate din urma de pastă și o spăl sub jetul de apă.
– Tot e prea multă!
– Ivan, exagerezi și eu nu mai am răbdare. Te rog să mă lași să te spăl pe dinți, suntem toți obosiți.
Atunci a început să țipe. A învățat (de pe la școală sau din parc, cine mai știe) să țipe scurt și repetat, ca un fel de pasăre de noapte, dar tare, nene. Face asta de câteva zile când vrea să se facă auzit, când e nervos, când se simte nedreptățit.
Nu aveți idee cât este de enervant acest strigăt când ești rupt de oboseală, când ai mai primit câteva sesiuni de contrat și contrazis de-a lungul zilei, pentru că suntem din nou într-o etapă din aceea în care ne reglăm, ne testăm, ne confruntăm.
Stăteam la nivelul lui, cu periuța în mână, să-l spăl. El îmi țipa în față. Era foarte obosit și el, cred că nici nu știa ce face.
– Ivan, te rog să te oprești, nu mai am răbdare, nu mai pot să-ți ascult strigătele.
A strigat și mai tare. Vocea lui stridentă era ca un sfredel pentru creierul meu. Nu înceta, nu-mi auzeam gândurile, simțeam cum mă scurg din mine.
Și în momentul ăla am pierdut hățurile. Am strigat și eu la el, nimic anume, doar am ridicat vocea să-l acopăr. Două secunde. A tăcut instantaneu.
– Stop, gata, i-am spus, și am dat să ies din baie valvârtej, îmi imaginez că destul de desfigurată. Mă simțeam groaznic. Am un autocontrol bun, dar uite că tot se mai întâmplă…
În ușă mă aștepta Sofia, care venea să pună la loc periuța. M-a luat de mână și mi-a zis:
– Calm, mami, respiră. Trage aer în piept. Așa.
M-a condus mai departe de baie, unde cel mic nu mai scotea niciun sunet.
– Îmi pare rău că te-ai enervat, mi-a mai zis Sofia.
E foarte interesant și plăcut cum, când un copil te scoate din pepeni, celălalt vine, tot numai lapte și miere, să te bage la loc (în pepeni, adică).
Tati l-a preluat pe cel mic, l-a spălat pe dinți (sau nu, nici nu știu) și s-au dus la culcare, eu am mers cu Sofia la ea în cameră.
A doua zi, Iv se purta de parcă nu s-a întâmplat nimic, dar eu am ținut să-i spun că nu-i dau voie să țipe așa la mine și că data viitoare când o mai face, mă îndepărtez de el și nu-i răspund până nu își reglează tonul și abordarea. Mi-am cerut scuze că am strigat la el și i-am spus că data viitoare o să mă străduiesc să mă controlez, ceea ce sper că va învăța și el să facă, în timp. În seara următoare iar începuse să ridice vocea și să mă acuze de lucruri despre care știa că nu-s adevărate. I-am amintit ferm că nu mai acccept să se poarte urât cu mine, a încetat repede.
Nu știu ce mai urmează, dar mă bucur mult că Sofia a învățat ceva din teoria mea. Când suntem nervoși, respirăm adânc, luăm distanță, ne ținem în siguranță pe noi și pe ceilalți. Nu-mi iese mereu, din câte se vede, dar îmi iese mai des decât nu-mi iese și asta mă bucură, fac progrese. Și, mai nou, am și ajutoare.
Uite-așa eram, ca pisicuța asta. Gata să sar. Pfff… Ce face oboseala din om. 🙁
PS: Au trecut trei săptămâni de când am scris textul acesta. Între timp, urletele de luptă lui Ivan au dispărut, Slavă Cerului. Nevoia lui de a mă contra s-a redus. M-a terminat perioada asta, bine că s-a încheiat. Urmează, desigur, altceva, că nu te plictisești niciodată cu copiii. Vestea bună e că de multă vreme, e mult mai ușor cu cea mare. Doamne, ce ușor e. Dar despre asta, poate în alt articol.
Photo by FuYong Hua on Unsplash
Oh, te inteleg asa bine cu tipatul! Al meu e mult mai mic, dar poate totusi sa spuna chestii elementare gen, foame, sete, vreau afara. Insa de multe ori alege sa miooorlaie si sa tiipee! Ma termina si din pacate, imi pierd tot ma des si repede rabdarea. Incerc de fiecare data sa ii explic frumos, ii spun ca il iubesc, ca am nevoie sa imi spuna ce vrea ca sa il ajut, ca sunt obosita. Sper si astept sa treaca, candva.
Baiatul meu de 5ani se afla exact in faza asta de „contra”si de tipete…ce a functionat la voi?Incerc sa fiu calma si sa explic,sa povestim despre ce simte dar parca nimic nu functioneaza;mai ales ca sunt mama singura si nu se poate,ca in cazul vostru,sa se ocupe altcineva de el cat eu respir un pic.Sfaturi?
Of, e greu. La noi ajuta sa ii dau mai mult control, pentru ca psihologul asa ne-a explicat, ca furia asta a lui si nevoia de a se opune vin din anxietate si din faptul ca se simte lipsit de control in viata lui (de aici si anxietatea), si atunci lucram la asta, odata la a-l ajuta sa simta ca are mai mult control (facem jocuri in care el decide, il lasam sa aleaga lucruri multe care tin de el, de ex poarta aceeasi bluza 3 zile la rand etc), si lucram la metode de a gestiona furia astfel incat sa nu raneasca sau sa supere.
Eu ma retrag cand simt ca imi e greu, iau putina distanta, incerc sa ma odihnesc si sa ma tin departe de ce ma enerveaza sau ma raneste, fac pauze, fac lucruri care imi umplu paharul, ca sa le pot da lor cand e greu (citesc seara, ma mai uit la un serial dupa ce ei se culca etc).
Mulțumesc. Mulțumesc. Mulțumesc. Mulțumesc. Mulțumesc. Ieri mi-a scos limba, al meu fiu. Cu vârful limbii, afara printre buzele lui, a testat o noua limita. Sa vada dacă eu spun ca nu se poate, cum ar putea el sa schimbe acest lucru… Cum altfel decât scoțând limba. M-am blocat, șocat, am înlemnit, încremenit. Am scos un hiiii, și cam atât. A ieșit din bucătărie, am stat 1 minut, și am mers după el. I-am zis ca e un gest urat, eu nu scot limba la tine, nici nu tu ar trebui sa faci asta. A mai scos-o odată. Uuaauuu. Ok, azi nu te mai uiți la desene. Te iubesc foarte mult, poți sa te joci cu jucării, putem petrece timpul împreună, dar azi nu mai poți sa te uiți la desene. E un gest urat și trebuie sa înțelegi ca gesturile urate aduc după ele consecințe urate și neplăcute . Habar nu am dacă am procedat corect s-au nu. Habar nu am dacă e pedeapsa sau nu, dar ma bucur ca nu am urlat de sa îmi iasă ochii din orbite, ca nu i-am dat peste gira cum îmi dădeau mie ai mei când gura mea făcea ceva necorespunzător. O fi bine, o fi rău, nu știu, dar pentru mine a fost un progres. Fiecare zi e un progres, iar articolul tau îmi amintește ca reacționez mai bine mai mult decât reacționez rău. Pana la urma suntem oameni, e de datoria noastră de părinți sa fim cât mai buni, dar suntem oameni, avem limite iar ei au darul și harul de a înțepa limitele alea de parca de aia depinde toată viața lor. Și poate depinde, dar nici asta nu știu asa de bine. Știu doar ca vreau sa crească oameni frumoși sufletește și pe asta ma axez.
Scosul limbii e o nimica toată. Nu merita decat sa ii faci, pe ton neutru, o simpla observatie, ii spui ca nu ți place. Și ar trebui s afaca diferența între ce-și poate permite acasă cu mama și la gradi cu ceilalți. Când te enervezi, Chiar dacă te abții, dai gestului putere. Nu vrei asta
Eu cred ca n-am fost ferma de la inceput in sensul in care sa inteleaga ca nu e ok sa tipe sau sa spuna cuvinte urate. Si face asta de destul de mult timp, ne e din ce in ce mai greu. E destul de mare, are 7 ani, dar parca e mai greu acum. Chiar as vrea sa te rog sa imi recomanzi si mie un psiholog care sa ne ajute, am hotarat ca dupa sarbatori sa incepem sa cautam ajutor. Daca nu e ok aici poate iti pot scrie in privat? Multumesc
ce frumos ai reactionat tu! Daca as putea sa fiu la fel de lucida si calma ca tine, ooooooo, viata mi-ar fi mai buna – eu ma „blochez in interior” si plec in asemenea momente, nu pot zice nimic si mai bine zic nimic decat o prostie sau un alt tzipat.
Of, si noi la aceeasi etapa. Doar ca daca plec de langa el, e si mai rau. Tipa si mai rau si vine dupa mine. E asa de greu cateodata sa mi mentin calmul.
Vrei sa stii cum e cu 2 de aceeasi varsta care fac asta pe rand? Termina unul si incepe celalalt iar tu trebuie sa ajungi la o sedinta despre care stiu si ei, ca i-ai informat de cu seara? Si rsti singura si trebuie sa-i si duci la gradinita? Nu vrei …
Uite, pt mine e un exemplu unde tu pui p limita ca parinte fiindca nu mai suporti sa l auzi (gata, abtine-te sau plec) care vine in contradictie cu ideea de “accepta starile copilului, asculta te, nu te supara pe el etc”. Sigur ca ti inteleg reactia din pozitiA de mama care e pusa la incercare mai ales de cel mic, ca si tine, dar tot nu pot sa remarc faptul ca nu e chiar in linie cu ce promoveaza best practice ul (inclusiv tu).
Deci poate ca pb trebuie atacata altfel? Sa intelegi care e problema lui, ce ii lipseste (poate chiar mai putine reguli cum zici chiar tu, care chiar daca sunt reguliin care crezi si care functioneaza asa bine cu celalalt copil, uite ca pe al doilea il feustreaza f tare si are nevoie de alta abordare, asta e, chiar daca nu e ideala, macar pt o perioada). Asta cu limitele, in ciuda bunelor intentii, poate fi perceputa f acut de copiii mai sensibili, un control excesiv pr care i l ceri zi de zi.
Si faptul ca el nu mai face asa poate fi un indice ca si a interiorizat o suferinta ca sa nu o supere pe mami, fiindca mami nu suporta…
Perfect de acord, Geo. De fiecare data cand copilul inceteaza un comportament, pe care noi adultii il percepem negativ, imi pun intrebarea de ce si nu ma bucur neaparat, tocmai in ideea ca a facut o doar ca mami nu poate suporta comportamentul, ca mami sufera. Buna si observatia legata de retragerea din spatiul fizic al copilului ce poate fi perceputa ca un abandon, daca nu isi schimba comportamentul.
Cand copilul nu este neglijat, cand este incurajat sa vorbeasca cu parintii, cand parintele este acolo pentru el sa-l asculte cand vorbeste, atitudini de genul tipat, marait nu fac bine nimanui – nici macar copilului. Pentru copiii micuti, parintele trebuie sa arate ca este in control, tocmai sa se simta ei safe. Si cum poti sa fii in control cu un copilas de 4-10 ani? Spunandu-i ca-l asculti, dar in termeni stabiliti de tine, care fac bine amandoura. Tipatul ii face rau copilului si pe moment si pe termen lung, daca la vreme potrivita nu-l ajutam/fortam sa invete sa-si exprime sentimentele/ gandurile/frustrarile. Laura, cum pui tu problema, ar fi valabil daca copilul acela ar fi pedepsit atat de rau incat nu ar mai avea curajul sa se exprime. Sa nu uitam ca suntem parinti, si avem obligatia sa le modelam comportamentul pentru binele lor, pentru familie, pentru societatea in care vor trai. Si nu vorbesc despre manipulare sau distrugere de personalitate.
Geo, limite personale ale parintelui sunt si ele niste limite si nu este sanatos sa le tot ignoram. Le ignoram cat copiii sunt mici si nevoile lor sunt mai urgente decat ale noastre, dar de la un punct, e bine sa incepem sa le aratam si sa le aparam. Copiii trebuie sa invete si asta, ca unele comportamente ale lor sunt suparatoare pentru altii si ca in interesul lor si al lui este sa se opreasca. Cel mai bine si bland invata asta fix de la mama, in siguranta si cu rabdare multa. El nu avea o nevoie pe care o implinea urland, in schimb eu aveam o limita personala de toleranta incalcata. Puse astea in balanta, nu am avut altceva de facut decat sa ii opresc comportamentul lipsit de ratiune si autocontrol. Clar puteam sa o fac intr-un mod mai elegant, dar nu ma invinovatesc pentru asta, pentru ca om sunt si eu si nu pot functiona 100% in situatii de stres si oboseala maare.
El nu este un copil controlat, dimpotriva, are enorm de mult control in viata lui, tocmai ca sa ii fie mai usor. Trebuie insa sa invete si ca adultii din viata lui au si ei nevoile si limitele lor, care se cer respectate si aparate asa cum si el isi apara limitele, iar noi respectam asta. Nu mai e copil mic, intelege foarte bine lumea si deja si trebuie sa invete sa respecte pe ceilalti, cu limitele lor cu tot. Iar asta nu contravine cu nimic educatiei pozitive si blande pentru care lupt de atatia ani de zile. Dimpotriva. Mamele merita si ele tot ce ofera copiilor lor.
Clar avem si noi limitele noastre, si cred ca pragul nostru de toleranta este adeseori mic (si vorbesc acum in general, nu despre tine).
Sincer, mi se pare destul de confuz uneori tot parenting ul asta. Suntem blanzi pana cand nu mai suntem blanzi ca nu mai putem si atunci, ne gasim justificari pt deciziile (diferite) pe care le luam. Nimeni nu este perfect si eu apreciez sinceritatea ta atunci cand alegi sa impartasesti cu noi si din momentele mai putin perfecte din viata noastra. Iti trebuie mult curaj sa faci asta din pozitia ta de mentor (nu i asa?) mai ales. Sigur ca esti si tu om, ca noi toate care te citim.
Ref la baietelul tau, am simtit de undeva din spatele ecranului ca el de micut a fost mai intens in trairi. Si pt ca e al doilea, poate ca a perceput ca nu e preferat uneori…nu stiu, tu stii mai bine. Am simtit cumva ca fetita ta stie asa de bine sa ceara si sa obtina atentia ta, el pe alta parte, nu stiu daca are capacitatea asta, dar nevoia cu siguranta e acolo si poate chiar mai mare ca a ei. Si se pare ca cei mici se evalueaza oricum f mult in comparatie cu cei mari, ceea ce e stimulant pe de p parte, dar poate fi si descurajator pe de alta.
Ref la control, am preluat ce ai raspuns tu mai sus.
In sfarsit, eu cand am pb sa ii culc, mai ales pe cel mic,amsesizat ca vine din nevoia lui de a nu fi petrecut destul timp cu mine/ noi recent. Dupa ce petrecem niste timp (in special 1-1) e mult mai cooperant; altfel cauta mijloace sa mai beneficieze putin de niste atentie:). Stiu ca teoretic tu stai f bine la capitolul asta, mereu am fost f uimita citind ca te joci cca 4 ore pr zi cu ei, pe lg activitatile de mentenanta a lor, ca sa zic asa.
Poate ca era si el obosit.