Ieri nu am oferit flori, pentru că n-am ieșit din casă decât să merg să iau copiii de la școală și am fost pe mare fugă, dar am oferit bomboane de ciocolată belgiană curierului, care arăta cam dărâmat. O să iau flori astăzi cuiva, încă nu m-am gândit cui, dar nu rămân datoare.
Parcă-mi vine să dau tot ce am, atât de mult îmi place privirea celui de la capătul celălalt al gestului meu bun. Poftiți, veniți de luați hainele, cărțile, televizorul, banii… Glumesc, soțul nu e de acord să dăm televizorul și cred că nici banii. Și nici cărțile. 🙂
Dar îmi place mult, dă dependență jocul ăsta! Oare asta era și ideea? 🙂
Acum e timpul pentru cea de a noua provocare! Pentru că vă simt pregătiți, azi am una ceva mai grea.
• Zâmbește cu înțelegere și blândețe cuiva care te-a nedreptățit, care ți-a vorbit urât, care s-a purtat cu tine aiurea nejustificat. Nu zâmbi superior, ci cu înțelegere, după ce ai făcut un efort să înțelegi și să intuiești motivele pentru care s-a purtat nepotrivit. Poate e obosit, poate e bolnav, poate a pierdut recent pe cineva drag. Cel mai adesea, reacțiile agresive vin din suferință și frică.
Și apoi îmi spuneți cum a fost, aici, în comentarii, ca să rămânem conectați în provocarea bunătații.
Dacă abia acum intrați în joc, provocările anterioare au fost:
- ziua 1: să trimiteți un mesaj de apreciere cuiva drag cu care nu ați mai vorbit de mult
- ziua 2: să faceți un compliment sincer cuiva necunoscut
- ziua 3: să oferiți ceva de mâncare unui străin, coleg, vecin
- ziua 4: să lăsați pe cineva în fața voastră la rând la magazin, lift, metrou etc
- ziua 5: să scrieți un bilețel cu un mesaj de apreciere pentru cineva (cvasi) necunoscut: o colegă nouă, un vecin proaspăt, portatul, bucătarul etc
- ziua 6: să strângeți de pe jos sau de oriunde sunteți un gunoi care nu e al vostru
- ziua 7: să întrebați un necunoscut dacă îl puteți ajuta cu ceva și apoi chiar să-l ajutați
- ziua 8: dăruiește un buchet de flori cuiva care pare să aibă nevoie de o veste bună.
Le puteți face pe toate de azi, timp e, bunăvoință să fie. Unele fapte bune nu iau mai mult de trei secunde. Și ceva disponibilitate sufletească, pe care o înmulțim cu fiecare provocare din excursia noastră.
Facem fapte bune programat 21 de zile, ca să producem o schimbare reală în creierul nostru, iar bunătatea să ne intre în reflex.
#21deziledebunatate
Photo by Allef Vinicius on Unsplash
Se pune daca inca sunt pe langa cine m-a inselat? Ii mai si zambesc uneori! 🙂
Si da, cred ca asta e ideea cu provocarea, cum zici tu, sa tot vrei sa continui. Deci multumesc!
Draga mea, iti doresc multa putere sa treci peste acest lucru si sa regasiti iubirea si intelegerea <3.
Multumesc, Liliana! 🙂
Se pune dacă toate( sau aproape toate) provocările fac parte din fișa postului? Pe unele dintre ele le fac chiar de mai multe ori pe zi…Sunt învățătoare…??
Hello! Cu provocarea asta parca a inceput lista celor „hard core”! Sper sa ma tina curelele! Succes sa aveti!
Bună!
Ieri am fost bună cu cineva care a fost rău cu mine, fără sa știu de aceasta provocare.
Faptul ca acum citesc ceea ati scris dumneavoastră mă ajuta mult. De ieri tot caut o alinare pentru sufletul meu rănit de mama, ca nu am reacționat mai agresiv în apărarea copilului meu, dar poate ca am făcut totuși bine ca am rămas în banca mea.
Am scris cele de mai jos azinoapte, când nu puteam sa adorm la gândul ca am fost prea nătăfleață și trebuia sa încerc sa mă descarc cumva (am mai scurtat totuși din text):
„Astăzi am fost cu copilul la consult la medicul pediatru. Am plecat veseli de acolo caci era sanatos și l-am dus în parcul mare din oraș. După ce ne-am plimbat și am văzut animăluțele, am plecat sa căutăm un taxi ca sa ne întoarcem acasă. Al meu copil curios începe sa îmi arate autobuzele care treceau pe lângă noi, mașinile, era foarte încântat. Cum încă nu vorbește (Aia e, are timp, nu toți copiii sunt la fel și spun poezii la un an și opt luni. Zice și el tata, mamaia, da, iar, alta și știe sa imite multe animale), începe sa îmi atragă atenția prin sunete:
– aaaa, aaaa!
Eu îi răspund calmă, pentru ca deja știu ce vrea si ne înțelegem foarte bine chiar dacă nu folosește cuvinte. Îi zic:
– Da, mami, e autobuzul! Da, mami, sunt multe mașini! E aia, e aia..
Imediat o văd pe doamna de la taxi (doamna, da!) ca se întoarce spre noi și zâmbește; acum îmi dau seama ca avea un zâmbet așa..cam cu mila..Și zice convinsă:
– Are probleme copilașul, asa-i?
Zic:
– Nu, nu are probleme.
Cu capul întors la noi, era sa accidenteze un pieton pe care nu l-a văzut la timp. Apoi l-a certat pe un alt participant la trafic, ca nu știu ce zicea ca făcuse. Când a terminat de apostrofat pe ceilalți, se mai întoarce la mine și îmi zice: – Dar este vorba despre autism, doamna! Nu este normal ca un copil sa nu vorbească pana la aceasta vârstă. Eu aveam un vecin care la 2 ani vorbea mai bine ca un copil de 5 ani. Ce îi mai turuia gura!
Incă perplexa și încă rămasă calma, îi spun ca mă înțeleg foarte bine cu copilul și fără cuvinte. (Și acum chiar vorbesc serios, cine are copil înțelege. Știe sa îmi spuna fara cuvinte orice vrea.) Încercam sa ii spun ca al meu face și puzzluri, dar ce sa mai audă doamna de pe taxi?! Si ce sa înțeleagă? Ca nu a priceput nici pe unde vreau sa fie traseul. A ocolit pe unde stia dansa, explicandu-mi faptul ca lucrează doar de doua luni la acea firma de taxi. Deja începusem sa mă cam agit și sa îi spun ca nu e foarte important pentru mine ca el sa vorbească, atât timp cât ne descurcam bine si așa la cele 20 de luni pe care le are și ca are tot timpul din lume sa și vorbească, sa îmi facă capul calendar (căci sunt convinsa ca se va întâmpla și asta). Eeeei, dar tocmai când crezusem ca mă lasă în pace, îmi mai zice una:
– Nu va supărați doamna, dar de ce nu va duceți cu copilul la recuperări?!
Ooof doamne, nici nu îmi mai amintesc ce oi fi zis, ceva cum ca nu avem nevoie. Cum oi fi putut sa îmi păstrez calmul? Caci de obicei mamele sunt leoaice pentru puii lor și eu, ca orice mama, pentru al meu as face orice. Cred ca tot speram sa înțeleagă odată și sa nu mai continue. Apoi tot speram sa ajungem mai repede și sa nu o mai văd, sa nu o mai aud.
Pe moment nu mi-am dat seama prea bine ce s-a întâmplat și cât de tare m-a afectat nefericita intalnire. Nu sunt o tipa spontana, nu am niciodată replici bune. Trebuie sa le gandesc, intotdeauna îmi vin în minte după ce faza s-a consumat..Cineva mi-a catalogat copilul fără ca măcar sa îl cunoască și eu nu am reacționat sa îi zic „duamnei” vreo doua! Dar știu și ca nu e genul meu. Eu nu știu sa pun pe cineva la punct. Uneori zic prea multe și apoi îmi pare rău că am exagerat. Poate mai bine ca nu am zis nimic. Am părut prostuta, dar nu needucata.
Mulțumesc lui Dumnezeu ca am ajuns totusi cu bine acasă, numai cu orgoliul meu de mama rănit. Acum îmi ling rănile, singurul antidot este perfectul meu care doarme liniștit lângă mine, ca eu îl știu bine și sănătos.”
Cam asta a fost..incă ma mai gândesc la asta, dar bine ca am cui sa spun acum 🙂 Am văzut la fix postarile cu faptele bune. Am făcut și eu una? Oare am reacționat bine? Și dacă am făcut-o, de ce nu mă simt bine?!
În fine, mulțumesc ca ați postat, parcă a fost pentru mine.