M-am gândit că ne va face bine un exercițiu de memorie. Nu va fi unul plăcut, sau poate va fi, căci ne vom da seama cât de bine ne e acum prin comparație, cât de frumos ne cresc copiii, cât de privilegiați suntem că ne-am născut atunci și nu cu 30 de ani mai devreme.
Vă invit să povestim despre cum ne-am trăit noi copilăriile în comunism, pentru că sunt mulți care nu știu cum era pe atunci, pentru că ce se petrecea atunci în casele noastre, pe stradă, în magazine, sunt lucruri greu de crezut, pentru că nu avem voie să uităm de ce am scăpat, ca să nu cumva să ni se mai întâmple vreodată.
Dacă nu vă regăsiți în aceste povești, vă invit să fiți recunoscători pentru asta și să nu contestați experiențele altora. Nu a fost pentru toți la fel. Aveți, vă rog, respect, pentru suferința altora, chiar dacă (sau tocmai pentru că) vă este străină. Mulțumesc.
Episodul 10, autoare anonimă
Am trăit primii 14 ani de viață în comunism.
În primii ani am crescut la bunici, la casă, în oraș și îmi aduc bine aminte curtea marea cu pomi în care mă cățărăm, soba fierbinte iarna, dar și mâncarea de la grădinița obligatorie un an înainte de școală, unde nu mâncam nu doar felul întâi și doi dar, de multe ori, spre fericirea colegilor mei, nici măcar desertul. Deh, am fost un copil mofturos.
Mofturile însă au dispărut aproape de tot după mutarea la bloc, cu părinții. Și nu doar mofturile. Soba fierbinte iarna a fost înlocuită de calorifere reci bocnă, de pereții atât de negrii de mucegai că puteai scrie pe ei, de “luări” de toate felurile: de curent, de apa caldă, de apă cu totul. Îmi aduc aminte că destul de curând după mutare am prins o astfel de luare de apă și, neștiind în ce parte trebuia să închid robinetele după ce încercasem să deschid ba apa caldă ba pe cea rece ba pe amândouă, am lăsat ambele robinete deschise la maximum când am plecat la școală. A rezultat o inundație care a necesitat un împrumut pentru o sumă destul de mare, paguba trebuia plătită.
Și totuși, nu frica de apa oprită era cea mai mare frică a mea. Cea care mă îngrozea era oprirea curentului. Curentul se oprea cel puțin 30 de minute și cred că cel mai rău lucru era să te prindă în lift, între etaje. Dacă se oprea pe un etaj știam să ies singură, dar între etaje era mult mai rău. Trebuia să bați, să țipi și să speri că te aude cineva și că acel cineva va și veni și va putea să te ajute. Pentru că dacă te auzea un copil singur acasă, nu te putea ajuta. Zeci de minute închisă în lift, în întuneric, oboseala datorită bătutului puternic, frica să nu dai în ceva care ar putea strica liftul, frica că liftul s-a oprit în așa fel încât nu poți urca prin partea de sus și va trebui să sări din lift cu grijă astfel încât să nu cazi în gol.
Îmi amintesc foarte bine cozile, cel puțin o oră pentru pâine și lapte, cel puțin trei ore pentru rație, adică zahăr și ulei. Și grijă să nu îți pierzi rândul, să nu cumva să te iei cu joaca și să pierzi rândul. Nu cumva…
Dar unele amintiri sunt mai puternice, că niște coloane care trec dincolo de norul gri care a fost copilăria mea în comunism. Ca atunci când, în tramvai fiind, am văzut o coadă enormă, o coadă mult mai mare decât cozile la care stătusem până atunci. Am întrebat-o pe mamă la ce ar putea fi și a răspuns că este coadă la carne. Cum, din fericire, noi mai aveam o pereche de bunici la țară, mai primeam, uneori, puțină carne de le ei. O altă amintire este tocmai un astfel de drum, în tren, în frig, iarna, în compartiment “ne încălzeam” spunând bancuri. Am ascultat pe alții spunând bancuri destul de mult timp dar, cum știam și eu câteva, mi-am făcut curaj să spun și eu unul. Deși l-am spus fără să uit poanta și cu intonația potrivită, nimeni nu a râs. Toți adulții au început să îmi sfătuiască părinții să mă învețe să nu mai spun bancuri cu Ceaușescu pentru dacă în acel compartiment ar fi vreun băiat cu ochii albaștri, ne pasc ani grei de închisoare.
Aveam, cred, 12 ani când niște rude m-au luat cu ei în concediu. Soția lucra că dactilografă într-un minister și prinsese, de se mira și ea cum, o cameră într-o stațiune de munte într-un complex ce aparținea ministerului respectiv și m-au luat cu ei. Era o cameră mansardată, mare, sau cel puțin așa mi se părea atunci, într-un complex superb, frumos aranjat, cu o cantină cu mâncare foarte bună, inclusiv carne, și chiar cu un loc de joacă. Spre finalul acelui concediu, cred că mai aveam vreo două zile de stat, la marele loc de joacă (care de fapt era doar o groapă cu nisip) a apărut o fetiță pe care n-o mai văzusem până atunci. Era mai mică decât mine și era îmbrăcată în niște haine pe care și acum le văd în față ochilor: geacă și pantaloni de blugi, tricou alb cu imprimeu viu colorat și săndăluțe albe cu Mikey Mouse. Mă uitam și nu-mi venea să cred. Nu înțelegeam de unde și-ar putea cumpăra cineva astfel de haine. Nu mai văzusem pe nimeni îmbrăcat așa până atunci. Nimeni. După o zi am aflat că mama ei, care ocupa împreună cu o prietenă o întreagă clădire în complexul respectiv, era fata ministrului. Atunci, cred, am înțeles prima dată că egalitatea îndelung trâmbițată de comuniști nu era pentru toată lumea.
Mama avea o colegă de serviciu mai tânără, încă necăsătorită, care stătea foarte aproape de noi. Era frumoasă, bună și elegantă și mereu o admiram când o întâlneam. La un moment dat am întrebat-o pe mama de ea pentru că nu o mai văzusem de ceva timp. Atunci mi-a povestit ce pățise. Plecase la un ceai și la întoarcere, pentru că drumul trecea printr-un parc, s-a întors împreună cu încă câțiva prieteni, băieți și fete, care mergeau în aceași direcție. Numai că în parc câțiva tineri s-au luat de ei și, la cererea grupului de a-i lasă în pace, au răspuns că îi lasă în pace și că nu o vor decât pe colega mamei. Și au lăsat-o singură. A urmat un viol de care mama a aflat doar atunci când colega ei a descoperit că rămăsese însărcinată. Nu avusese curajul să le spună părinților ei, dar i-a povestit mamei. La insistența mamei a reușit să vorbească cu ai ei ca să facă un avort clandestin. Așa am aflat că atunci un avort clandestin costa 5000 lei. Sau cel puțin atât mi-a spus mie mama.
Nu mai țin minte cine, probabil bunicii, mi-au dat la un moment dat 100 de lei. Erau foarte mulți bani pentru un copil pe vremea comuniștilor. Nu-mi venea să îi schimb, așa că i-am ținut ceva timp. Însă într-o seară, în 1989, probabil prin octombrie sau noiembrie, pentru că era frig și deja întuneric, dar magazinele încă erau deschise, îmi doream mult să mănânc pufuleți. Așa că m-am îmbrăcat, mi-am luat sută și am plecat la vânătoare de pufuleți sau de măcar ceva care să semene a desert comestibil. Am intrat în alimentara cea mai apropiată de casă, unde nu aveau decât celebrele borcane cu legume conservate, imposibil de mâncat. Am ieșit și m-am dus în magazinul de pâine. Acolo însă rafturile erau goale complet. Ultima încercare a fost cofetăria, însă nici acolo n-am avut ce să cumpăr și mi-am întors acasă cu banii în buzunar.
Și totuși amintirea care s-a păstrat cel mai bine în mintea mea a fost cea cu nepoata de ministru. Ea este motivul pentru care îi înțeleg pe cei care spun că a fost bine în comunism. Într-un fel au dreptate, pentru ei nu a fost greu. Greu a fost doar pentru marea majoritate.
Imagine de Alexas_Fotos de la Pixabay
Si acum e egalitate? Inca este fix aceeasi situatie pentru marea majoritate…Unii cu sandale cu Mickey Mouse unii desculti si mancand din gunoaie
Sigur ca nu este egalitate, dar acum nu se mai bate nimeni cu pumnii in piept ca ar fi 🙂
Nici nu trebuie sa fie egalitate…trebuie doar sa poti avea posibilitatea de a trai decent daca muncesti!
Tocmai asta e „marea” realizare a comunismului, să – i facă pe oameni să creadă că toți sunt egali, că toți merită la fel, indiferent de cât învață sau cât muncesc… Mentalitate care încă e adânc înrădăcinată în subconștientul multora…
Eu am avut tricou frumos,cu ștrumfi,luat din Grecia.Norocoasa?Sunt doar fiica unui refugiat grec,orfan și crescut de Crucea Roșie in România .Mama mea,femeie Ambitioasa a ajuns medic veterinar,concurând corect cu toți romanii la Bucuresti .Si toate in comunism .Mersul in Grecia pe vremea comunismului nu i-a compensat copilaria de orfan ,dar a fost bine.Nu a fost membri de partid niciodata.
Wow!Mă îngrozesc!Eu aveam un an și 3 luni la revoluție,evident că nu știu nimic.Părinții mei imi spuneau că au fost obligați să facă parte din partid,că erau mereu cozi la alimentară,că erau oamenii slabi din cauza lipsurilor si a muncii,că stăteau mereu cu frică să nu iasă cu ceva in evidență.Tatăl meu asculta Europa Liberă !Surorile mele își procurau cărți de la preotul din sat care erau bătute la.mașina de scris.Cel mai mult mă impresiona faptul că veneau sa ne numere găinile din coteț,nu cumva să ai ceva in plus,imediat era confiscat.Asta țin minte din ce imi povesteau ,copil fiind
Să nu zici,să nu auzi,să nu ai…..să nu trăiești….
Îmi pare rău pt.toți cei care au suferit!Dumnezeu să vă vindece rănile!!!!
eu am fost colega de gradi cu o nepoata de-a lui ceausescu…avea robotel cu luminite care mergea si un bebelus care manca din biberon si facea pipi…educatoarele o tineau saracele separat, sa nu i le stricam…eram disperati sa vedem si noi…
Da. Mare realizare ca nu mai spune nimeni ca e egalitate! Intr-adevar….
Eu aveam 10 ani la revolutie. Imi amintesc ca iarna era atat de frig incat dormeam toti trei intr-o camera, mergeam la niste prieteni sa facem baie; ca pe la 8-9 ani mama cauta sa imi cumpere pantofi si nu gasea nimic pt masura mea. Am pastrat imaginea magazinului Victoria gol golut, cum urcam scarile, raioanele goale, si un neon care clipocea rece. Tin minte ca mama se imprietenise cu o vanzatoare care ii promisese ca o anunta daca primeste pantofiori Leonardo. Pantofiorii Leonardo, erau niste balerini colorati, de lac, cu fundite … nu stiu cum de aprarusera in Ro pe vremea aia dar tin minte ca vedeam din cand in cand pe strada. Pana la urma a reusit sa imi cumpere o pereche rosii, dar care din pacate erau un numar prea mic. Nu conta, am stat o zi intreaga cu ei in picioare, tin minte ca ma dureau picoarele super tare, dar nu vroiam sa-i scot. Mai tin minte si cozile interminabile, de bunica-mea care isi lua scaunelul cand mergea sa astepte la carne, dar asta e mai degraba amuzant ca se intalnea cu toate prietenele ei si nu-i scapa nimic din ce misca in cartier…
Eram la gradinita in 1989, imi aduc aminte ca am facut o gradinita stil penitenciar, cu mancare putina si proasta si bataie la greu.
Nu mancam mai nimic acolo pentru ca acasa aveam chestii mai deosebite, tata lucrand in aviatie.
Insa pentru ca nu mancam mancare, mancam bataie.
Imi aduc aminte ca de un Paste, taica-miu a venit cu carne de miel de la tara ascunsa undeva sub bancheta masinii.
Mi-l amintesc tot pe tata cand pleca sa stea “la coada la benzina” dimineata, cu pachet facut de mama, cu termos cu ceai cald, si mai venea acasa seara.
Stand la ultimul etaj, taica-miu facuse rost de o soba cu motorina, al carei burlan iesea prin aerisirea de la baie. Strangea toata vara la bunica in magazie motorina pentru iarna.
Cum lumina se oprea constant, ne improvizase mie si sora-mii niste instalatii de brad legate la o baterie de masina.
Intr-o seara stiu ca dormeam cu sor-mea si au venit ai nostri in camera peste noi. Am auzit-o pe mama ca prin vis: Petrica! Ia fetele!. Afara se auzeau impuscaturi. Ne-am dus in sufragerie, unde mama pusese paturi si plapumi in geam, televizorul era dat pe luminozitatea cea mai mica, astfel incat pentru mine, oamenii din imagini pareau fantomatici.
Afara se auzeau tot mai multe bubuieli, in perioada aia locuiam langa niste unitati militare.
De frica am facut pipi pe mine, si chestia s-a mai repetat.
Ziua, copiii de la bloc se laudau cu ce cartuse au gasit pe jos. Unul avea un buzunar plin.
Langa unitatile militare era un bloc in care se zvonea ca fusesera “teroristi”. Treceam pe langa el si ma ingrozeam pentru ca era ciuruit ca in filme.
Aveam o verisoara care mereu se lauda cu o gaura din perete ca “uite aici ne-a intrat un glont in casa”.
Ioana, citesc constant această rubrică și place mult. N-am trăit în comunism, iar aceste relatări mi se par super interesante, vii, fluide. Dacă aduni mai multe și le pui într-o carte, eu o voi cumpăra și-mi voi ruga toate neamurile, toți prietenii și întreaga familie să o cumpere.