Copila de șapte-opt ani, la cea mai frumoasă vârstă de până acum

Mereu mi-a plăcut de ea.

Că am iubit-o e normal și subînțeles. Dar mi-a și plăcut de ea.

M-a și enervat, copiii au acest talent deosebit de a-ți aprinde fitilul, ca să te oblige să scapi de praful de pulbere din tine. La unele vârste m-a enervat mai mult, la altele mi-a plăcut mai mult. Mă rog, dintotdeauna mi-a plăcut de ea mai mult decât m-a enervat, dar au fost unele vârste mai dificile decât altele. Acum, la aproape 8 ani de când e fiica mea și eu mama ei, suntem într-un punct bun, am liniște și claritate și cred că pot analiza puțin etapele anterioare.

Cât a fost bebeluș a fost perioada noastră de explorare reciprocă și cunoaștere. După ce am depășit problemele legate de reflux (care au fost grave în primele trei luni de viață) și a început și ea să doarmă, să mănânce și să crească așa cum trebuie, lucrurile au devenit ușoare.

Mi-am dat seama de la început că iubește rutina și regulile, că e ușor de mulțumit și că e independentă. Și teribil de încăpățânată.

I-am citit de foarte devreme, la un an asculta nemișcată povești și o oră. Nu se prea juca singură, nici nu-mi doream asta prea mult. Acum se joacă singură cu orele în camera ei. Cu personaje, colorează, citește, scrie, bricolează.

A dormit singură de la început, nu le lăsa să ne întindem lângă ea, se zbătea, ne împingea.

Și acum adoarme și doarme singură în camera ei. Nu se trezește aproape niciodată noaptea, cu excepția cazurilor în care e bolnavă (se întâmplă cam o dată pe an să facă febră sau să vomite etc).

Dimineața se dă jos din pat în jur de 7, dar își vede de treabă în camera ei și nu ne trezește. Colorează, citește, se joacă cu personajele ei preferate, își face curat în haine sau jucării.

Nu a fost mereu ordonată. Ani de zile era un haos teribil la ea în cameră. Mai țineți minte canapeaua? Am povestit despre ea aici, Sofia avea patru ani și ne exaspera cu haosul pe care-l construia în jurul ei. Doamne, aveam impresia că n-o să scăpăm niciodată de dezastru! Îi spuneam zilnic să mai strângă, îi arătam cum, neah, nu era interesată,

Ei bine, ceva s-a schimbat în jur de 7 ani și camera ei arată acum așa:

Ea singură întreține curățenia. Își sortează periodic hainele și jucăriile, are puține și le folosește des.

Acestea sunt toate jucăriile ei (se adaugă jocurile, boardgames și ce mai avem, ele stau în sufragerie, care e spațiul comun). Doar ale ei sunt acestea și doar acestea. La restul a renunțat singură.

În cutie sunt patru plușuri cu care mai face joc de rol uneori.

Pe noptieră își ține LOL-urile.

Nu mai sunt lucruri pe jos. Își face singură patul în fiecare dimineață.

Îi place să-și pună fiecare lucru la locul lui.

Acesta e dulapul ei cu haine. Are extrem de puține, le combină în toate variantele, spune că nu are nevoie de mai multe.

Ce nu i se mai potrivește donăm sau, dacă sunt în stare bună, le vindem, iar banii îi economisește.

Ce vreau să zic e: nu disperați și nu încetați să vorbiți copilului despre ordine și cumpătare. Sunt șanse mari ca, în cele din urmă, ceva să se prindă!

Revenind la vârste, am pus main jos o scurtă recapitulare, ca să vă dau speranță!

Între 1 și 2 ani a fost o vârstă interesantă. Frumoasă și nu teribil de grea. A început să meargă și să vorbească. Râdea mult. Plângea puțin. Nu a făcut deloc tantrumuri.

Când avea 2 ani și 3 luni s-a născut fratele ei și comportamentul ei s-a schimbat puțin. A devenit mai atentă la lucrurile ei, mai egoistă, mai nervoasă.

Nu prea am putut petrece timp doar cu ea și nici nu am vrut, am crezut că cel mai bine pentru toată lumea este să fim toți împreună tot timpul, pentru că suntem o familie.

Dar am greșit. Trebuia să îi acord ei timp doar cu mine, măcar o jumătate de oră pe zi. De când am început să fac asta (nu programat, ci așa, spontan, când programul ne permitea să stăm ca fetele în timp ce băieții făceau altceva), relația noastră a fost mai bună.

Până la 4 ani a fost ceva mai greu. Avea tot felul de fixuri (despre maniile ei am scris un articol care acum mă amuza teribil) pe care nu le puteam gestiona mereu corect și plângea mult. Nu se tăvălea, dar țipa și plângea destul de mult. Pe la 4 ani cred că a avut prima astfel de criză de isterie și m-am cam speriat. Am povestit aici despre ea.

Pe la 4 ani și jumătate crizele s-au rărit foarte mult. N-au fost niciodată multe, cam una la două săptămâni cel mult. În fiecare an apoi, în preajma zilei ei de naștere, avea o perioadă mai furtunoasă, în care era mai greu de mulțumit, plângea ușor din nimicuri, se enerva nici ea nu știa de ce. Se calmau lucrurile după ziua ei.

Teoria mea e că ei nu vor să crească. Simt că se fac tot mai mari și se opun din toate puterile, dorindu-și în același timp să fie mari și simțindu-se vinovați că le e frică de ce urmează. Un fel de: vreau să mă fac mare, dar nu vreau și mă enervează că sunt atât de indecisă.

Vârsta de 5 ani a fost liniștită, mergea la grădiniță, mergea și fratele ei la clasa vecină, supărările au fost tot mai rare. Tensiune între ei și hâră sunt prezente mereu. Nu sunt afectuoși unul cu celălalt, dar se înțeleg, se tolerează, se joacă și complotează, dar sunt în conflict și tensiune aproape tot timpul.

La 6 ani și jumătate a intrat la școală. Direct în anul 2, școală internațională. I-a fost greu, dar s-a adaptat uimitor de repede.

Între timp eu înțelesesem de la fratele ei cât de important este să le accept toate etapele și ciudățeniile, să îi iubesc oricum ar fi, cu adevărat, fără să caut modalități de a-i repara. Când am început să fac asta CU ADEVĂRAT și cu ea, lucrurile au devenit și mai frumoase.

Suntem acum, la aproape 8 ani, într-un loc foarte bun.

Ea se enervează greu, atunci când o face știe ce e permis și ce nu e permis să faci, știe cum să ceară ajutor, a învățat metode, de la mine și de la școală, de a se calma.

Știe care sunt punctele ei slabe și învață, încet, să nu mai fugă de ele.

Știe și care-i sunt punctele tari și se bazează pe ele la școală, acasă și la joacă.

Nu-i plac temele, lucrăm la asta și acum reușește să stea cu ele până la o jumătate de oră.

Avem o relație foarte bună. Mă caută, îmi spune, ne sfătuim. Râdem mult împreună. Are un simț al umorului foarte simpatic.

Îi plac aventurile, natura, să se cațere, să alerge.
Nu e atrasă de ercane, de dulciuri.

În continuare iubește regulile și le respectă.

Când ieșim doar noi e atât de simplu și de ușor totul. E mândră să mă țină de mână. Probăm haine și ne sfătuim. E atât de isteață și de bună!

Are și chestii enervante, îndeosebi legate de fratele ei și, implicit, de nevoia ei de a se asigura că e prima și cea favorizată (pentru că e prima). Discutăm despre ele, vorbim în continuare mult despre empatie și soluții la conflicte.

Are câteva prietene bune la școală și în cercul de prietene, se joacă frumos împreună, nu am văzut-o să lovească vreodată sau să manipuleze, dar mă aștept să urmeze și asta, cred că e o etapă firească (pe care aș prefera s-o sară, dar cine știe).

Așadar, dacă vă e greu acum, dacă nu vedeți luminița de la capătul tunelului, vă promit că urmează și perioade mai senine, în care va fi mult mai mult frumos decât e greu.

Bine, urmează pubertatea și adolescența, când tantrumurile vor reveni cu forța unui uragan, dar cred că dacă relația e solidă, dacă firele care ne leagă sunt adevărate, multe și trainice, nu va fi așa de rău.

Dar e important, foarte important, și nu o să mă opresc niciodată din a zice asta: să căutați informații despre cum sunt copiii pe vârste, ca să vă asigurați că ce fac ei este normal și sănătos, să înțelegeți nevoile copiilor, să nu mai încercați să-i reparați acolo unde problema e de fapt frica voastră, să le oferiți brațe sigure și să faceți același lucru și cu voi înșivă.

Iubesc vârsta de 7 ani! Sunt curioasă ce urmează după 8, dar sunt și încrezătoare!

Aștia suntem noi de Crăciun, cu Ivan târându-se pe la picioarele noastre.