Incontinența emoțională. O am de mult, dar de când am devenit părinte, o simt mult mai des. Ce e ea?
Eu zic că am incontinență emoțională când mă enervez și, deși știu că nu e bine să țip sau să zic chestii dureroase, nu mă pot abține. Mă reped imediat spre baie sau spre camera cealaltă, dar pe drum tot mai scap printre dinți câte ceva. Ne iau emoțiile pe dinainte și ne scapă comportamente nedorite.
Nu e un termen de specialitate, e o glumă a mea cu mine. Și acum vreau să v-o împărtășesc, cred că vă va ajuta mult. Intenția mea nu e să râd de incontinență, e o afecțiune serioasă și foarte supărătoare. Dimpotrivă. Și a spune și a face lucruri regretabile cu oamenii dragi e ceva serios. Dar cred că dacă ne detașăm puțin și râdem de ceva care ne supără și ne sperie, ne relaxăm, nu mai punem atât presiune pe subiect, nu ne mai simțim vinovați că suntem părinți răi și reușim să devenim responsabili de noi înșine, așa cum suntem de fapt, și preluăm frâiele comportamentului nostru. Fără simțul umorului avem puține șanse să ieșim întregi la minte din aventura asta numită Viață, și mai ales din capitolul Maternitate.
Cum facem să tratăm incontinența emoțională?
Vreau să vă povestesc ceva despre mine, pentru că de multă vreme, reușesc să țin incontinența asta sub control. Nu e nimic magic sau imposibil. Dacă eu am putut, vă asigur că poate oricine.
De mai bine de zece ani, de când am înțeles cât de mare e responsabilitatea mea față de mine, încerc să trăiesc cât mai conștient. Mă gândesc mereu: Ce simt mai exact? De ce mă simt așa? Care sunt felurile în care pot reacționa? Cum ar fi cel mai bine pentru mine și pentru ceilalți să reacționez? De ce face omul acela asta? Ce e de învățat din asta? Ce pot da mai departe bun din asta?
Acum le fac automat, cu viteză, la început treceam prin tot procesul de întrebări și răspunsuri încet, pas cu pas, mai ales când simțeam emoții puternice: frică, furie, vină.
Am înțeles că țipatul, tendința de a spune lucruri urâte, rele, chiar de a ridica mâna, vin din ce am văzut și trăit în copilărie, când era perfect acceptabil pentru unii dintre adulții din jurul meu să facă lucrurile astea. Copiii erau loviți acasă, pe stradă, la școală. Erau făcuți în toate felurile. Iar acest comportament era acceptat și chiar recomandat de majoritatea. Am crescut cu această credință.
Doar că acum, ca adult, am înțeles cât de greșit e să faci asta nu doar cu copiii, ci cu orice ființă umană. Așa că atunci când mă înfurii sau mă simt nedreptățită, nu încep să strig, să arunc răutăți sau să mă pregătesc de atac fizic. Indiferent de persoana care mi-a declanșat furia.
Trag aer în piept și mă întorc spre mine. Am nevoie doar de câteva secunde să reiau controlul. Furia are nevoie de câteva secunde să curgă.
Nu îi pun dop furiei. Nu o ascund, nu o astup.
O las să fie și mă uit la ea. Am descris mai jos procesul meu de calmare. Poate vă e de folos.
Copilul țipă. Eu văd roșu. I-am spus de zeci de ori să se oprească, nu vrea sau nu poate. Îmi vine să fac numai prostii. Nu mai suport țipetele.
- Trag aer în piept.
- Fac un pas în spate, doi pași, spun copiilor că am nevoie de o pauză să mă calmez. Mă retrag în baie sau doar mă întorc cu spatele la doi metri de copil.
- Închid ochii, continuu să respir adânc și mă uit la emoțiile mele și la corpul meu.
Ce simte corpul meu? Îmi ard urechile, pieptul e blocat, puls mare, mâini transpirate.
Ce simte sufletul meu? Sunt furioasă, epuizată, nedreptățită, neiubită, neascultată, neapreciată.
De unde vii tu aparent, măi furie?
Păi, copilul cel mic țipă degeaba.
De unde vii tu de fapt? Care e problema mea care mă face să mă enervez când țipă copilul? Ce nevoie neîmplinită am acolo? De ce mă simt furioasă, epuizată, nedreptățită, neiubită, neascultată, neapreciată?
Pentru că am nevoile astea neîmplinite. Nu dorm destul, simt că eforturile mele nu sunt apreciate, am nevoie de mai mult timp și mai multă intimitate cu soțul meu, am nevoie de o pauză, am nevoie ca și copiii mei să mă vadă și să-mi audă oboseala și nevoia de odihnă, am nevoie ca ei să coopereze cu mine.
Cum fac să împlinesc din aceste nevoi pentru ca data viitoare când copilul nu face ce trebuie să nu mă mai enervez?
Discut cu soțul. Îi spun ce nevoi am și cum cred că mă poate ajuta el să le împlinesc.
Îmi dau eu mie timp de somn mai mult, nu mai stau pe facebook până la miezul nopții.
Îmi iau pauze și cât stau cu copiii, vorbesc cu ei și le spun deschis de ce am nevoie și le cer ajutorul.
O chem pe mama două zile luna viitoare să gătească ea o ciorbă în timp ce eu stau.
În timp ce vorbesc cu mine, furia se topește singură. Pilotul automat, care m-ar fi făcut incontinentă emoțional, care mi-ar fi pus vorbe și țipete în gură, nu mai funcționează, pentru că l-am văzut, și după ce îl vezi, el nu mai e acolo, în subconștient, de unde te conduce (Nu știu ce mi-a venit să țip sau să ridic mâna, parcă n-am fost eu), l-ai adus în conștient și a devenit ineficient.
Acum poți avea ce reacție vrei. Una responsabilă, asumată, clară, care repară, nu rănește.
Poți vorbi calm cu copilul, care e posibil ca fix de asta să fi țipat, pentru că avea nevoie de tine calmă. Poate și el se simte nevăzut și epuizat. Dar el are 2, 3, 5 ani, nu este încă responsabil, așa cum ești tu. El nu poate parcurge procesul de autocalmare de mai sus. Dar îl va învăța de la tine, în timp.
Acum îl poți lua în brațe chiar dacă țipă. Îi poți oferi instrumente să se liniștească. Din zona asta senină, ai acces la creierul tău, care e plin de soluții. Când ești cuprins de emoții atât de puternice, nu poți lua decizii prea bune. Dar dacă le vezi, discuți cu ele, le lași să se consume, la cârmă o să fii tu, nu niște convingeri vechi, greșite, care nu te lasă să fii și să faci ce știi sigur că e bine.
Încercați pașii de mai sus data viitoare când o să fiți în zona roșie cu orice emoție puternică.
Imagine de Septimiu Balica de la Pixabay
Mulțumesc, Ioana!
Multumesc!
Buna. Nu urmăresc regulat blogul tau dar sunt multe postari pe care le-am citit( sau alte bloguri…nimic personal ci tine de cat timp liber pt butonat am), dar citesc titlurile care imi vine pe facebook si in functie de timp mai citesc cate un articol. O perioadă am avut impresia ca incercai sa scrii doar pt a face de rusine alte mamici , cum ca ele sunt rele deci automat tu mai buna, cel putin eu asa am simtit mesajele la unele postari , apoi au fost cateva articole răzvrătire împotriva oamenilor care nu gandesc ca tine cand vine vb de copiii tai…
Însă articolul asta nu imi pare rau de loc ca l-am citit. Da un exemplu concret de cum sa ne corectam pe noi , deci multumesc .
Parca mi-ai fi citit gandurile si toate frământările mele legate de subiect. Iti multumesc mult pentru sugestii, ma voi strădui sa le aplic si eu. Copiii mei merita asta; merita o mama care nu tipa la ei, desi ii iubeste foarte mult.
Te îmbrățișez cu drag!
Multumim Ioana pentru mesajul concis si clar. E nevoie de exercitiu ca sa accesam constientul in astfel de momente si sa avem rabadare cu noi. Recomand un podcast exceptional al lui Paul Olteanu care explica clar si haios cum putem sa-i decodam pe ceilalati si sa ne educam pe noi. Sa auzim de bine!
https://mindarchitect.ro/asculta/
E foarte interesant ca dupa aparitia acestui link, cineva a scris un articol fix despre exemplul cu maimutele amintit in podcast. Ce coincidenta! ?
Ce faci cand te simti neascultata TOT TIMPUL? Cand orice ii ceri copilului, nu vrea sa faca? Cand simti ca orice ai incerca nu merge, nicio rugaminte, nicio explicatie? Si cand sotul oricum nu e pe aceeasi lungime cu tine si „condamna” comportamentele copilului?
Ma regasesc in articol si iti multumesc tare mult. Voi incerca, poate cu timpul voi reusi.
P.S Stii, cu cat citesc mai mult si incerc sa ii inteleg pe ceilalti, cu atat ma simt mai neputincioasa. Nu mai stiu cum sa reactionez/vorbesc ca sa fie bine, sa nu ranesc, sa inteleg ce e in spate…
Nu ii mai cere nimic.
Exista consecinte pentru tot ce face, lasa sa le suporte.
Nu vrea sa inchida desenele ca sa va jucati impreuna? Foarte bine, de fapt poti sa te uiti si tu la un film singura, poate sa se uite cu tine sau sa se joace singur cu alte jucarii.
Nu vrea sa isi adune jucariile? Ok, nu le aduna, asta inseamna ca trebuie sa le aduni tu ca nu vrei sa calci pe ele, si tu le pui unde vrei tu, ca doar tu le aduni. Si e posibil sa uiti o buna bucata de vreme. Sa le adune singur daca vrea sa evite asta. Aaa, si pt ca ai tot adunat jucarii, nu ti-a ajuns timpul sa faci un desert sau mancarea favorita. Asta e, mancam ce gasim. In restul timpul poti sa iti faci unghiile.
Sincer, ma recunosc pe mine in comportamentul asta. Din prea multa dragoste, sa nu ranesti, sa nu gresesti, uiti ce vrei tu de fapt si traiesti in functie de ceilalti.
Nu doar in relatia cu copilul ci si cu sotul si parintii si prietenii. Cum sa fie bine pentru toata lumea si pentru tine deloc.
O sa te simti mai bine si o sa fii mai calma si mai fericita. Si paradoxal tuturor le plac oamenii fericiti, deci o sa ai o relatie mai buna cu toti. 🙂
Multumesc!!! Cum reusesti sa treci peste acea secunda critica intre sa zicem tipatul copilului si momentul in care reusesti sa respiri si sa te indepartezi? Eu acolo am cea mai mare problema. Daca reusesc sa decid sa respir am scapat dar reactia furioasa apare inaintea acestei decizii constiente si vine ca un tsunami. Am observat ca la mine doar exercitiul repetat al acestor pasi aduce rezultate dar procesul e lent si anevoios. Exista ceva care te ajuta sa initiezi acel prim pas al procesului? Self care este extrem de important si fac tot ce pot la acest capitol dar cu un bebe de 5 luni si un frate gelos de 4 ani capitolul e scurt…
Dar daca sotul nu prea mai e prin preajma si copilul sau copiii nu inteleg(e) pasii aia in spate, refugiatul in baie, din contra, vin dupa tine, te trag de haine, strigand mamaaa, maaamaaa, maaaaamaaaa!!!, sau lovesc cu palmele, cu pumnii in usa de la baie?
Cand nu ai pe nimeni, ce mama sa vina sa faca o supa calda?
Nici la mine nu are cine veni, sa-mi dea o pauza… De cateva luni, am inceput sa incerc sa ma controlez, cand ma enervez si imi vine sa zbier la fetita mea(are 6 ani). Cand repet deja un lucru o data, de 2 ori… deja a treia oara simt ca explodez – si atunci, ca sa nu se intample ceva nedorit, imi inchid ochii direct. Si respir profund! Acolo, in fața ei. Nu am destul timp sa ma retrag niciunde… asa ca, in aceeasi secunda, fac tot ce-i posibil sa ma calmez. Si imi iau timp sa respir, atat cat simt ca-i nevoie. Si cand imi deschid ochii, ea se uita la mine, mirata :)) Uneori nu e destul doar sa respir si sa inchid ochii, ci ii si spun ca acum „incerc sa ma calmez: pauza!”. Si ea nu mai zice nimic, asteapta… 🙂
Am observat ca, de obicei, ceea ce imi lipseste e timpul acela „doar eu cu mine”… sa pot citi o carte, de ex. La asta ajung cel mai greu – desi incerc sa mai citesc noaptea, dar apoi devin nervoasa, in ziua urmatoare, TOCMAI pt ca nu am dormit destul haha. Asa ca, incerc, incerc… sa nu intru singura in cercul vicios. Nu-i usor!
Succes!
La fel si la mine. Am rămas singură de când eram însărcinată în 4 luni. Acum are 3 ani. Cresc singură 2 copii si de multe ori o iau razna. Cand nu are cine te ajuta, iti ramane doar respiratul si speranta ca mai e un pic (10 ani?) si vei avea timp si pentru tine
Multumesc! Apreciez faptul ca reusesti sa iti faci timp si sa impartasesti cu ceilalti atatea aspecte de maxima importanta si utilitate! ???
Mi-as fi dorit din suflet sa pun in al care aceste sfaturi…. Dar din păcate singurul ajutor la care pot apela sunt…. Eu…. Ce ne facem în astfel de situații? Când trebuie sa trecem singuri prin toate tantrumurile, ieșirile și părțile mai puțin ușoare legate de creșterea copiilor?
Multumim!
Stiu ce nevoi am. Dar nu pot sa le indeplinesc. Inca nu. Poate peste cativa ani. Nu am pe nimeni sa ma ajute, in afara de sot. Mai trag de cate o vecina sau o ruda mai indepartata cand e neaparat nevoie. Nu pot sa chem pe cineva pentru ca vreau sa ma duc la film, la sport sau coafor. Nu pot sa ma culc mai devreme, fara sa citesc povestile de seara, nu pot sa ii las mai mult la desene, nu pot sa imi iau o „zi libera”…am incercat…e bine in ziua respectiva….dar e mult mai rau dupa. Iar sotul, stie ce nevoi am si el are aceleasi nevoi. Ceea ce ma calmeaza….fa ceea ce trebuie sa faci, nu lasa pe maine ce poti face azi, timpul trece si nu il mai poti intoarce….va veni si timpul meu.
Diana,
Uita-te, te rog, printre prieteni si vecini, cine are copil/copii de-o virsta cu ce ai tu si care si-i creste cam cum vrei tu. Si daca ai oameni de tipul asta in apropiere, vazut daca va puteti intelege ca o data pe saptamina sa faceti cu rindul. ‘eu las copilul la tine’/’tu lasi copilul la mine’. Nu pentru mult, pentru o ora (sau ce are sens la voi), un timp in care o mama sa stea linistita sa faca ce vrea ea etc.
Chiar astazi am avut un episod de genul acesta. Urlat,tras de hainele mele. I-am spus sa inceteze ca nu imi place,pe un ton calm. A continuat. A dat si in mine de vreo 5 ori,i-am zis ca daca mai da o data il plesnesc. Mi-a zis sa il schimb de hainele de afara iar cand il schimbam mi-a dat o palma in cap,in acel moment i-am dat prima palma peste fata. Nu tare,dar i-am dat-o. A inceput sa planga si mai tare si s-a dus la el in camera. M-am dus dupa el si mi-a zis sa il las singur. L-am lasat. Dupa 10 minute a venit la mine,mi-am cerut iertare. I-am zis ca m-a durut ca mi-a dat palma in cap si el mi-a zis ca si pe el l-a durut peste fata. Ma simt vinovata,ma simt ca am esuat in „maternitate“. Ma simt oribil. Nu am cui sa ii spun. Copilul are 5 ani jumate. Este prima palma a mea pe care i-o dau. Ma simt urat….
ANDREEA
Din pacate, se intampla si astfel de lucruri.
Important acum este sa ai o discutie calma cu el, cum s-a simtit el atunci, cum te-ai simtit tu, de ce nu e OK sa va simtiti asa. Copiii au nevoie sa stie ca si parintii lor – si mai ales parintele care sta cel mai mult cu ei – are sentimente la fel de importante ca ale lor. Ca si parintele are nevoie de intelegere si de respect si mai ales de iubire, la fel ca un copil. Nu-i permite speculatii, de genul „imi trece daca imi iei x”, „te iert daca imi iei y”. Copiii trebuie sa stie ca iubirea este tot acolo, dar are si parintele un suflet.
Eee nu mai exagera. Foarte bine ca i-ai dat o palma, asa o sa invete ce inseamna sa fii lovit si nu mai loveste.
Adica eu sunt de acord sa nu lovim copiii aiurea, gen au spart un pahar sau murdarit bluza. Sau ca nu au luat o nota mare.
Dar chestii de genul sa te plesneasca de 5 ori…trebuie sa fie o limita in toate.
Intrebarea mea este: ti-a cerut si el iertare? Cred ca ar trebui sa ii ceri sa isi ceara si el iertare, cum i-ai cerut si tu.
Nu iti mai face atatea probleme, e norocos sa aiba o mama ca tine! 🙂
Mulțumim pentru articol! Este nevoie sa ne amintească cineva, când și când, ca nu suntem roboti, ca nu suntem singurele în situația asta și ca vor veni și vremuri mai blânde cu noi. Ca femeia din noi va reveni la suprafață odată cu creșterea copiilor, când mamicia nu va mai fi asa solicitanta 🙁
Eu, ma regăsesc când merg la mama pentru câteva zile, ma întorc plina de forță și curaj pentru încă o perioadă?
Dacă citeam articolul acum câteva zile, evitam ditamai scandalul ?
Doamne, subscriu la cele spuse se tine. Sambata am avut una din cele mai crude zile din viata mea. Nu-mi iasă deloc partea cu exercițiile de respiratie, cu pauza, gandit si reactie. La mine functionează doar reacția si nu-i una ok. Nu reusesc sa ma înțeleg, ai mei nu au avut reactii de genul, de fapt m-au crescut dupa principiul ” are mancare, are căldură , sa puna mana sa învețe ca altceva nu-i cerem” …nu au avut reactii de loc.. Dar eu de ce le am, stiu ca nu-i ok, fac ex de respiratie, citesc tot ce m-ar putea ajuta, dupa cate o „iesire” cateva zile ma inchid, vars, plâng si nu pot sa dorm, ma macin, ma judec si pana data viitoare …cand tot la fel reactionez.
Ioana, faptul ca nu am ridicat niciodată vocea la băiatul meu in vârsta de 4 ani, se datorează in mare parte tie și articolelor de genul care mi-au deschis porțile spre soluții. Îți mulțumesc! Și băiețelul meu îți mulțumește:)
Teoretic știu ce ar trebui sa fac, practic, de cele mai multe ori eșuez. Eu consider ca am țipat când efectiv nu se mai putea. Fetita de 7 ani reacționează doar cu țipete și plânsete la orice, frățiorul de 1an calcă pe urme. Ei deja au conflicte. Nu văd, nu știu sa caut soluția pt noi. Foarte obositor un mediu in care decibelii sunt mereu ridicați. Sugestii?
Pe mine m-au ajutat cartile Laurei Markham, „Părinți liniștiți, copii fericiți” și „Părinți liniștit, frați fericiți”. Îmi place că da exemple și contra exemple și și explicație. Am înțeles mai bine dinamica dintre copii, dintre copii și părinți și îmi dau seama câteodată că se aplica și la parteneri și familie.
De fapt și niște emoții refulate care încearcă să iasă la suprafață.
Nu este nevoie sa pleci nicăieri. Respiri adânc și ii spui cu cea mai calma voce pe care o ai „Te iubesc copile”. Situația se schimba de cele mai multe ori.
Da, vorbești cu soțul, chemi mama, soacra, dar cand ești epuizata și singura, ce faci?
Buna Ioana,
Iti multumesc din suflet. La tine gasesc mereu alinare.
Simona
Multumesc mult Ioana pt acest articol!
Foarte util articolul. Mulțumesc! ?
As adauga ca toate sugestiile date de Ioana sa fie repetate zilnic, sa se poata cimenta caile neuronale care ne ajuta sa accesam calmul, sa fii bland cu tine cand nu-ti iese si daca ai si un grup de sprijin de cel putin o prietena, in timp se vad rezultatele.
Eu voiam sa-mi iasa din prima si (dupa multe frustrari si tipete) ….mi-a luat ceva timp sa inteleg ca e nevoie de practica.
Si ce facem atunci cand nu exista nevoi neimplinite, cand totul e ok, dar tantrumurile/tipetele din senin pur si simplu te scot din sarite?
Cum ramai calm atunci? 🙁
Minunat procesul acesta, însă ce te faci când în casa cu 2 camere și trei copii ești doar tu, nu exista soț, nici mama care sa te mai degreveze de sarcini, ci doar tu, mamica de trei copii, fără servici pentru ca totul s-a încheiat când ai ales sa îl faci pe cel din urma și când sa te apuci de treaba s-au închis grădinițele, deci de un an stai acasă… intr-o casa mica, cu trei suflete de care trebuie sa ai grija și tu, care le faci pe toate. Și da, tipi pentru ca nu mai poți și ai vrea sa te audă, vadă, ajute cineva, doar ca nu e nimeni acolo… iar coplesirea, epuizarea nu mai lasă loc pentru nimic… și nu prea știi încotro sa o iei când vinovăția apasa umerii deja mult prea grei… atunci strigi tăcut în inima ta… poate totuși dintr-un alt univers aude cineva ..
Minunat articolului!???
Eu de doua sapt am început sa iau Magnerot 500 mg, câte doua pastile pe zi și ma simt mai calma, nu mai explodez asa când am discuții aprinse cu fiica-mea.. Am încercat cu respirația, plecat din camera,citesc tot ce tine de adolescenta, dar nu am reușit..
Si dacă sunt mamici care nu au încă o mama sau nu se inteleg cu ea ca numai reproșuri ii aduce si nu au nici soacra ca este la cel de sus?… Si copilul în acele momente vrea sa se joace cu firele de cablu care au curent? Mai faci 2 pasi sa te liniștești si pe el îl lași între fire?
Tragi aer in piept, duci repejor copilul undeva unde e in siguranta si apoi te retragi un pic.
Apoi izolezi firele undeva si cumva astfel incat copilul sa nu aiba acces la ele.