Când copilul face ce nu trebuie sau nu face ce trebuie o dată, îi explicăm frumos de ce e nevoie să facă sau nu lucrul cu pricina.
Când copilul repetă rebeliunea a doua oară, tragem aer în piept și mai explicăm o dată.
Când copilul în continuare se pune de-a curmezișul, începi să vezi urme de roșu în fața ochilor.
Trebuie să ieșim pe ușă acum, nu mai pot întârzia la serviciu.
Nu.
Te rog să te speli pe dinți, e târziu, trebuie să ne culcăm.
Nu.
Te rog să-ți termini temele, e important să le faci până la capăt.
Te rog să strângi jucăriile de pe jos.
Să te bagi în pat.
Să te dai jos din pat.
Să lași telefonul ăla.
Să mă lași să te spăl pe cap.
Și așa mai departe. Ziua de părinte e plină de momente în care ne dorim ca cel mic, indiferent că are un an, trei, șapte sau nouă, să coopereze. Ca să fie bine, pace, liniște și armonie.
De multe ori însă nu primim de la copil răspunsul dorit, orice-am face. Și atunci ne ia valul. Furie, frustrare, dezamăgire, tristețe, singurătate, epuizare, lipsă de speranță. Și reacționăm la tot ce simțim. Amenințăm, pedepsim, strigăm, trântim. E normal, e uman. Pentru că o luăm personal. Copilul ăsta vrea să mă bage la nebuni. O să mă omoare. Nimic nu vrea, e contra mea. Face anume ca să mă scoată din minți.
Intrăm în rolul Drama Queen. Suntem o victimă a propriului copil, care ne prăjește creierii. El e de vină că o luăm razna. Nici un om nu rezistă la asemenea tortură psihică zilnic.
Ei, dar mai există un rol pe care-l putem juca în situații din acestea. Când simțim că vine valul și avem de ales între cele două cartonașe, să lăsăm rolul de Drama Queen altcuiva.
Celălalt rol e de Sherlock Holmes. Un rol mult mai cool, nu credeți? Sherlock e mereu relaxat, elegant, atent la detalii, frumos (mai ales dacă e jucat de domnul Cumberbatch), deștept, în control.
Nu e ca doamna Drama Queen, mereu despletită, cu ochi de om nebun, roșie la față, răcnind de colo colo.
Ce vă propun de fapt este să înlocuim atitudinea de ofuscare la comportamentul copilului cu CURIOZITATEA.
Una autentică, exact cum o are Sherlock. Băi, dar totuși, care-i faza? De ce zice copilul ăsta NU acum? De ce zice NU în general? Hm, ce poveste interesantă… Ia să îmi aprind eu pipa (imaginară) și să vedem, de când a început cu NU-urile? E o etapă normală în dezvoltarea lui sau ceva s-a întâmplat? Aha, coincide cu momentul în care s-a născut fratele lui. Sau cu cel în care a început grădinița sau m-am întors eu la muncă. Când îmi spune mie NU, ce DA își spune lui? Nevoii lui de control? Dorinței lui de independență? Nevoii lui de a fi văzut și recunoscut? De a se desprinde? Ce pot face să îi satisfac această nevoie?
Când nu ai suficiente indicii, poți trece la intervievarea martorilor. Discută cu copilul. Puiul meu, te iubesc mult, vreau să înțeleg ce simți, ce ai vrea ca eu să fac să te simți mai bine. Uite, am mare nevoie să știu ce e în sufletul tău. Ai vrea să ne uităm împreună la ce e acolo?
Dacă reușim să înlocuim Drama Queen cu curiozitatea, vor ieși de acolo lucruri extraordinare, vă promit.
Pentru că nu uitați un lucru esențial, pe mine chestia asta m-a dat pe spate când am citit-o prima oară, în cartea terapeutului Ross Greene, pe care am editat-o și în limba română, Cum să creștem ființe umane, o găsiți aici pe Libris.: Copiii fac bine dacă pot. Ei ne spun DA și cooperează dacă pot. De cele mai multe ori, atunci când nu fac ce trebuie este nu pentru că nu vor, nu pentru că au ceva cu noi, e pentru că nu pot. E treaba noastră să descoperim ce îi împiedică, e treaba noastră să acceptăm că poate el nu e pregătit acum pentru ce îi cerem (să își pună singur limită la ecran, de exemplu), așa că fie îl ajutăm noi s-o facă, fie nu îi mai cerem asta o vreme.
Și odată ce alegi rolul lui Sherlock, știi ce se întâmplă? Curiozitatea mătură furia, conflictul e dezamorsat, pentru că atunci când ești curios de ce simte o persoană, te conectezi cu ea, ca să afli. Iar conectarea e întotdeauna cheia spre cooperare, întotdeauna.
Vă recomand din suflet să nu uitați niciodată asta: Kids do well when they can. Copiii vor să coopereze, vor să ne facă fericiți.
Un copil de 2 ani care nu vrea să se joace fără mami nu vrea s-o înnebunească, doar nu poate sta fără ea. Dacă mami ar reuși să iasă din costumul de suferință și să caute să afle de ce oare copilul se ține după ea ca un maniac, va găsi acolo doar iubirea lui nemăsurată, nu rele intenții. Iar asta e posibil să schimbe total relația celor doi.
Un copil care refuză să se spele pe dinți poate fi tratat ca o enigmă interesantă. Nu o să te spăl cu forța, deși aș putea, nu o să te ameninț, nu o să-ți iau privilegiile. O să caut să aflu care e motivul pentru care refuzi să te speli pe dinți. Poate nu am explicat într-un fel care să rezoneze cu tine? Poate te-ar ajuta niște poze cu dinți cariați? Poate te simți constrâns și ai vrea să decizi tu cu ce pastă și la ce oră te speli? Poate acesta e felul tău de a protesta că mergi la școală? Că ai un frate nou? Uite, de mâine petrecem timp împreună doar noi doi, tu alegi ce. Și așa mai departe.
Alegeți curiozitatea. Drama queen asta nu are beneficii pe termen lung, deși da, e un rol mult mai ușor, recunosc. Pentru că ne e familiar. Îl jucăm de mici, l-am văzut la părinții noștri, îl știm pe de rost. Rolul de Sherlock e mult mai greu de jucat, e nevoie de repetiții, dar și când îl înveți… să vezi atunci succese, premii și aplauze la scenă deschisă!
Sper să vă ajute jocul meu, analogia mea.
Copiii vor să facă bine.
Noi putem să-i ajutăm.
Alege curiozitatea, nu furia.
Photo by Alice Alinari on Unsplash
Imagine de Gerd Altmann de la Pixabay
Fetita mea de 2 ani jumate este intr-o faza de nu acum, dupa 1 an si jumatate in care s-a culcat singura in patutul ei in camera ei seara de seara, acum nu mai vrea in el. Incearca in patul nostru ceea ce nu vrem sa incurajam, asa ca am mai lasat-o pe canapeaua din camera ei, dar trebuie mai nou sa stam cu ea pana adoarme.
Desi spune multe cuvinte, suntem departe de a ne putea explica ea ce se intampla… tare as vrea sa investighez de unde se trage dar nu stiu cum…
Nu au fost schimbari semnificative in viata noastra, poate doar ca lipseste bona saptamana asta si trebuie sa doarma la cresa, dar comportamentul asta plin de refuzuri pe toate planurile a inceput dinainte…
Cand incerc sa vorbesc cu ea (coborat la nivelul ei, contact vizual, ton bland etc) imi evita privirea sau inchide ochii daca nu ii place ceea ce ii spun – ca bona nu poate sa vina, ca trebuie sa ne culcam etc
Incerc, insa la 2 ani si jumatate nu spune prea multe (spre nimic) despre ce simte sau ce isi doreste.
Nici nu prea trebuie sa iti spuna, la 2 ani nu au chestii prea subtile, de obicei sunt nevoi simple: de joc, de conectare etc
Ma joc foarte mult cu el, dar cu toate astea nu pare sa ii fie implinita nevoia de joc. Cu siguranta are alte nevoi, pe care nu stiu sa i le identific inca. Multumesc pentru raspuns!