Acest articol este scris de Karina Simion, pe care o găsiți la ea acasă pe blogul Micul Marc.ro
Pe mama am iubit-o mult. Încă o iubesc sau… nu știu. Am iubit-o prea plin. Prea crunt. Prea cu inimă de copil, de adolescentă, de femeie.
Am iubit-o așa cum îți iubești un părinte. De la un capăt la celalalt. De la bine la rău. De la fericiri la disperări. Am iubit-o simplu, natural, așa cum credeam că se cade.
Nu știu dacă o mai iubesc pe mama. Sau, mai bine zis, am iubit-o pe mama atât de mult, cred, până am fost mamă la rându-mi. Până m-am rupt și eu în mii de bucăți și s-au răsfirat toate. În copilul meu. În durerile mele. În visele mele. În dorințe, născociri, imagini și traume.
Nu știu dacă tot ce am acum în legătură cu mama sunt memorii sau adevăruri care biciuie. Aș vrea să știu, dar mi-e frică sa îi spun. Mi-e frică să îi plâng în față. Pentru că atunci când i-am fost copil mi-a zis prea mult, prea des, prea dureros pentru mine: Gata, nu mai plânge! Gata, taci odată. Sau: De ce plângi?
Așa că nu pot vorbi cu mama. Nu pot. Mă crezi că nu pot?
Și… spre toată nebunia mea, spre toată această zbatere a mea de a fi mamă pentru un pui de om , ghicește ce fac. Închipuie-ți doar.
Mă transform în mama și mi-e frică.
Taci! Nu mai plânge!
De ce plângi?
Gata!
Termină odată!
Și apoi vin gândurile care biciuie, furia mea care țiuie în loc și mă străpunge până în măduvă, până în carne, se ridică pe piele și apoi soarbe tot ce rămâne.
Aș urla ajutor, dar nu pot vorbi cu mama. Cu mama mea.
Nu pot vorbi cu mama, pentru că atunci când eram mică, cred…
Că nu m-a ținut atât de mult în brațe,
Că nu m-a ținut atât de strâns la piept,
Că nu m-a lăsat să plâng în siguranță,
Că nu am știut dacă sunt un copil bun-
Pentru că credeam că ce fac eu e rău și vezi tu, copiii răi plâng.
Iar copiii buni nu plâng. Eu eram un copil rău. În ochii mei, în inima-mi franjurată, eu eram rea. Și atât a fost de ajuns. Încât să nu suport plânsetul lui. Al copilașului meu. Acum. Aici și acum.
Ce pot să fac? Să țip la mama? Să o întreb de ce? Nu. Eu știu că i-a fost greu. Prea greu. Eu știu că a făcut așa cum a putut mai bine, atât cât a putut mai mult, așa cum a crezut.
Și, deși atunci, atunci când mică eram, nu știam, acum, acum că-s mare și mamă, acum o știu. Că m-a iubit. Așa m-a iubit ea ca mamă. N-a vrut rău să-mi facă. Atât a știut. Atât a putut mai bine.
Iar dacă mă transform în mama și mi-e frică, ar trebui să ies în stradă, să-mi adun toate neputințele laolaltă și să le las în primul coș de gunoi sau chiar în mijlocul străzii. Să se răsfrângă pe undeva să nu mai știu de ele.
Ar trebui să vorbesc despre asta. Trebuie să existe cel puțin un om pe lumea asta care să mă iubească. Sau cel puțin căruia să-i fiu dragă. Cu el să vorbesc. Lui să-i spun tot. El să mă asculte. Tot ce doare. Tot ce n-am uitat. Tot ce s-a scuipat afară odată cu numirea mea de mamă.
Știu că o să-ți fie poate, la fel de greu, dar dacă simți, mamă dragă, și tu, că-n mama ta te transformi și frică ți-este tare:
Așază-te.
Respiră.
Adună-ți în minte și-năuntru tot ce iubești. Gândește-te la el. La ea. La copiii tăi. Sănătoși, frumoși, atât de prea frumos creați.
Dă-ți voie să plângi cât vrei.
Nu ești un copil rău.
Îmbrățișează-te.
Vorbește cu al tău copil.
Strânge-ți furia în pumni. Las-o să-ți scape printre degete. Apoi deschide ușa. Geamul. Las-o să plece.
Nu a fost vina ta că mama ta a dus atunci o greutate.
Poate era singură.
Poate o dureau și pe ea sânii storși de alăptare.
Poate tatăl tău nu îi mai spusese demult timp, de prea mult timp, cât de frumoasă e.
Sau poate, poate chiar în toată vremea aceea, el o înșelase. Când tu abia distingeai culori, forme și lumină de-ntuneric.
Poate.
Toate acestea și încă puțin peste.
Așa că, nu-ți pot spune să o ierți.
Nici să vorbești cu ea dacă nu poți.
Pentru că știu, și eu știu și simt la fel.
Dar mai știu, că-n toată iubirea ta de mamă pentru al tău copil, poți înțelege acum tot ce n-a fost bine de la mama ta.
Se poate șterge. Se poate îngropa. Se poate face o pace. Tu cu tine. Aici nimeni nu te mai poate ajuta.
Mă crezi că n-ai fost un copil rău? Crede-mă. N-ai fost un copil rău.
Ah. Și încă ceva. Cum crezi că ai fi putut să-ți iubești așa copilul? Dacă ai fi fost tu însăți un copil rău? Cum?
Așa cum îl iubești tu- de la un capăt al lumii la celălalt?
N-ai fi avut cum.
Iubirea ta de mamă care ești acum e prea, prea puternică. Nu-ți mai fie frică.
Tu ești mama care ești. Ești mama care te poți schimba. Încă.
Plângi, dacă asta simți. Ai un omuleț dincolo de ușa ta care te așteaptă să-i fii mamă.
Și o mamă undeva, departe, care da, încă te iubește.
Așa cum știe ea.
Atât cât poate ea mai bine.
Atât cât răni trecute-o lasă.
Karina Simion
Sursa foto:
Imagine de Елизавета Кардасева de la Pixabay
Dar ce faci atunci cand cuvintele pe care ti le spune inca mama sunt tot reprosuri? Ca esti inca defecta, ca nu esti buna de nimic, desi tu stii ca nu este asa. Si ai 40 de ani si-ti spune ca vrea sa se impace cu tine dar de fapt vrea sa ii accepti inca sagetile pentru ca ea nu vrea sa schimbe nimic la felul in care se poarta cu tine. Tu ii strigi ca te doare si pe ea nu o intereseaza. Nu, eu aleg sa nu ma transform in mama!
@felicita: Nu poti controla cum te trateaza oamenii. Poti controla doar cum le raspunzi.
Invatarea se face prin repetitie. La prima sageata schimbi subiectul. Spui clar ca nu discuti despre asta. Te ridici si pleci. Inchizi telefonul. Iar si iar. Fara exceptii.
O sa vezi ca treptat va renunta la ele.
Cand citesc despre cum masuram iubirea parintilor prin sabloanele modelor prezentului, imi amintesc de oroarea unei prietene mai fashioniste, asa, in fata pozelor cu sacouri oversize di anii ’80…. pana au redevenit la moda.
Ca nu ne-au incurajat sa plangem? Intr-o societate care in nasamblul ei sanctiona manifestarile de slabiciune si premia eroismul?
Eu devin si vreau sa devin mama mea:
Sa imi pun copilul, cu nevoile si dorintele mele, deasupra mea.
Sa ma uit la lumea din jur, sa vad cum il pot ajuta sa se integreze – si aici dai cu zarul, ca tu il pregatesti acum pentru o lume de peste 20 de ani pe care nu o cunosti. In care sacourile oversized (aka eroismul, vointa calita etc) posibil sa redevina norma si moda.
Cred ca atata timp cat ce faci rezulta din iubire nu poate fi gresit. Poate fi doar, la un moment dat, depasit si insuficient.
Haideti sa masuram iubirea parintilor cu inima nu cu mintea. Si nu, un om de 30 de ani + nu mai poate da vina pe parinti pentru tot ceea ce este.
@Maria, tocmai ca pe la 30 de ani incepi sa rumegi sechelele copilariei – mai mari sau mai mici. Cam asta am vazut la mine si la multi dintre prietenii mei – atunci am inceput sa mergem la terapie, sa avem discutii si/sau sa scriem scrisori parintilor. Mai ales cand ai sau te pregatesti sa ai un copil, toate astea ies la iveala si vrei sa devii mai bun pentru copilul tau. Asta nu inseamna ca parintii nostri n-au facut tot ce au stiut si putut ei mai bine pentru vremurile respective (cred ca a recunoscut si autoarea in articol asta), dar nici nu inseamna sa ne prefacem ca nu am ramas cu probleme care trebuie rezolvate si ca totul e roz. Eu de exemplu ma lupt cu partea in care-l recunosc pe tata in mine – furia care rasare cand mi-e lumea mai draga, lipsa rabdarii, suspiciunea ca toti vor sa te insele, critica etc. Tata nu e un om rau, dar vine cu multe bagaje din propria copilarie, pe care ni le-a transmis si noua, copiilor. Daca aleg si fac eforturi ca sa nu-i transmit toate astea si copilului meu, nu inseamna ca nu ii sunt recunoscatoare pentru ce a facut pentru noi ca parinte.
„De ce plangi? Vrei sa iti dau motive sa plangi?”
Vorbele astea mi-au sunat in minte de zeci de ori in perioada cand copilul meu mic plangea des.
As vrea sa fiu mai bina, dar se pare ca nu sunt. Si eu, mult prea des, ma transform in mama 🙁
Unii părinți nu suporta nici azi sa își vadă copiii plângand și deși o spun bland și cu intenții liniștitoare, tot folosesc acel „nu mai plânge” (am fost martora de n ori la astfel de scene cu părinți deschiși in gândire, școliți). Chiar e oribil sa vina cineva sa puna capac la oala care debordează, dar cred că depinde mult sa iei in calcul si tonul, implicarea, empatia, intenția parintilor înainte să începi să-ți vindeci rănile comunicării defectuoase și perpetuării orbești ale canoanelor in care părinții noștri traiau.
Și noi daca am trăi într-o societate in care accesul la informație, comunicare și viziune ar fi limitat, am actiona altfel.
Eu n-am întâlnit mai mare disponibilitate la a asculta cu sufletul ca la mama. Chiar daca poate uneori mai folosea clișee verbale moștenire.
Dar ea „mă lasa” sa plang și-mi vorbea duios.
Mi se pare putin exagerat curentul asta de idealizare a mamelor, care nu mai sunt oameni, ci aparate de oferit non-stop afectiune, intelegere etc.
Cred ca ar trebui sa intelegem ca si mama e om, si e obosita, plictisita, cu chef sa iasa in oras la un film de adulti, nu de copii. Asa cum te intelege si ea ca azi nu ai chef sa faci curat in camera, sau nu vrei sa te joci cu musafirii sau sa le spui o poezie.
Nu mi se pare nimic traumatizant in a explica toate astea copiilor. Ne si jucam, iesim si in parc, in excursii, te sustin sa plangi si vorbim despre orice, dar e nerealist sa crezi ca oricine din lumea asta e non-stop la dispozitia ta. Inclusiv mama.
Stii cum e, ti se parea rau ca te intreba de ce plangi. Daca nu te intreba nimic nu ii pasa de motiv si de tine si de problemele tale. :)) You can’t win.
Cu totii ne judecam parintii la un moment dat. Asa cum si noi vom fi judecati de copiii nostri, deveniti si ei parinti. Cred ca nimeni nu iese din copilarie fara traume, oricat de frumoasa i-a fost copilaria…
Catre Autoarea articolului: aveti o sensibilitate aparte, care taie in carne vie, v-am citit poeziile pe blog, sunt terapeutice, multumesc pentru cateva dintre ele, care coincid cu etape ale vietii mele.
Ma gandeam insa ce trist e ca la varsta la care copiii nostri vor fi parinti, noi vom fi usor dati la o parte din decorul lor, intr-un plan secundar, judecati, eventual considerati depasiti, dupa ce atatia ani ne-am impletit destinele atat de aproape, cu bune si cu mai putin bune. Acum nu ne putem imagina viata fara ei, dar va veni o vreme cand drumurile noastre se vor separa. Am senzatia ca ii crestem ca sa ii trimitem in lume si sa ne regasim abia pe final. Scuze pt tonul prea nostalgic, cred ca m-a atins textul si a deschis cutia Pandorei 😉
Multumesc. (Nu am mai plans de mult asa.)
Și eu mă transform in mama..dar din alt punct de vedere. Mama era mereu obosita de la atâta muncă și din cauza tensiunilor din partea soacrei (bunica mea vitrega), lipsea la majoritatea momentelor importante pentru mine, eu crescând cu bunicii. Am fost foarte iubita de bunici, dar m-am simțit neiubita de mama. Visam sa stau la casa mea doar cu soțul și copiii, cărora să le arăt dragostea mea in fiecare moment. Însă, pana ne vom face o casa suntem nevoiți să stăm cu părinții soțului, soacra fiind și ea uneori ciudată, așa că mă transform și eu in mama, iar lipsa de iubire îl face să sufere pe soțul meu, deoarece încercând sa o mulțumesc pe ea și să am grijă și de copil, nu îmi mai rămâne energie pentru soțul care vine seara de la munca și are nevoie de mine frumoasă și energica. Sunt foarte demoralizată, nu îmi doresc nimic altceva decât să fim doar noi trei undeva departe de toate rudele și de problemele astea cu casele și banii 🙁