Anul trecut, Sofia a ales o tunsoare franțuzească, breton drept mult tăiat, de maximum 2 centimetri, restul părului tuns drept, dar scurt, până la ceafă, castron îi ziceam noi când eram tineri, pentru că se obținea ușor când mama punea un castron sau o sită pe capul copilului și tăia cu foarfecele de grădină tot ce rămânea pe-afară. Așa și Sofica. Chipurile îi era cald și voia să-i respire ceafa. Foarte frumușică era cu frezulica aia!
La două luni după tuns, a decis că ea vrea păr lung, ca mine, așa că l-a lăsat să crească, promițând solemn că are grijă de el lung, adică nu se mai văicărește la fiecare spălat pe cap și se piaptănă zilnic. Ceea ce și face, nimic de comentat.
Au trecut vreo nouă luni, a crescut perișorul, inclusiv bretonul, și acum Sofia arată așa, doar că pe drept, nu pe creț.
Sincer, nu știu pe unde vede.
Nu am habar cum nimerește să scrie la școală și cum își găsește colegii în curte.
Când o prind, îi dau părul la o parte de pe frunte și-i zis:
– Iubita mea, uite ce chip frumos ai, de ce-l ascunzi?
Ultima parte o zice și ea cu mine, de atâtea ori i-am zis asta. Apoi continuă să zică împreună cu mine:
– Nu vrei să-ți dau o clamă?
– Nu, mami, nu vreau, e foarte bine așa, zice doar ea.
Se duce la oglindă, își dă la loc părul peste ochi.
– Îți place ție așa? Ți se pare că îți stă bine?
– Da, e perfect.
– Dar… vezi ceva?
– Ceva văd.
Și iese pe ușă.
Faza e că-mi aduc aminte perfect aceste momente de acum 30 de ani, când eu aveam 8 ani și umblam lățoasă, cu bretonul în ochi, ba chiar îmi plăcea foarte mult să-l ronțăi la ore, iar la finalul zilei bretonul era slinos și întărit, mirosea a scuipat uscat, iar pe mine, în mod evident, nu mă deranja, dimpotrivă, îmi plăcea foarte mult și mi se părea superb.
Mă uitam în oglindă și așezam mai bine șuvițele pe față. Da, era perfect!
Acum când mă uit la puținele poze de atunci, mi se pare cam dubios. La fel cum nu pricep cum nu vede fie-mea dezastrul din oglindă și absurdul situației de a nu vedea, deși ar putea să vadă.
E amuzantă viața, desigur.
Dar altceva voiam să zic. Aseară i-am spus, când ei se pregăteau de baschet și eu încercam s-o conving să-și dea părul din ochi, că e obligatoriu la sport să vezi ce și unde joci, iar ea nu și nu:
– Puicuțo, arăți ca un cățel din ăla flocos, cu păr în ochi așa, de nu știi unde e botul și unde e ceafa, hai să-ți pun o…
– Și tu ai bube! a sărit ea repede să se apere.
Am făcut un pas în spate.
Am probleme cu tenul de la 12 ani, am trecut prin momente crunte, depresii pe la 29 de ani de credeam că nu mai văd ziua de mâine. De niște ani sunt mult mai bine, dar deh, ten perfect n-o să am niciodată. Uneori mai iese o bubă, trece, mai apare o pată, acum și riduri… Să zicem că tenul meu nu e zona în care mă simt sigură pe mine.
Probabil că mi-a picat fața, pentru că ea a început să se agite:
– Dar și tu mi-ai zis că am față de câine și am vrut să vezi cum mă simt…
O vreme n-am putut să-i răspund nimic, pentru că mă simțeam rănită. În capul meu rulau clasicele: nu pot să cred că ești atât de rea cu mine, să mă rănești unde mă doare mai rău, la câte fac pentru tine, așa te porți, ce naiba, când o să înveți și tu ce e empatia, intrasem în filmul ăla în care sunt o victimă, inclusiv a propriei mele fiice, în care mă învinovățeam nu doar că m-am născut așa de urâtă, ci că mai sunt și o mamă rea, nu reușesc să-mi învăț copiii să nu rănească etc.
Am stat în mine cu toate astea, le-am ascultat, le-am lăsat să se ducă, pentru că nu sunt decât rana mea veche care pulsează când e râcâită. Eu nu sunt așa și nici gândurile astea nu sunt cine sunt eu.
După ce a trecut valul de durere, vinovăție, frustrare, am putut să mă gândesc la ce se întâmplase de fapt.
Eu i-am spus fetiței mele că arată ca un câine lățos, ea s-a simțit rănită, pentru că ea crede că arată foarte bine, s-a enervat, nu a știut cum să gestioneze asta și a ripostat făcând la fel cu ceva ce vede ea că nu e ideal la mine, fără să știe cât de mult mă afectează de fapt. Eu nu vorbesc cu ea despre asta, sunt destul de relaxată când vine vorba despre felul în care arăt, mă machiez foarte puțin, nu avea de unde să știe cât de rău mă rănește. Și apoi, poate și eu am rănit-o tare pe ea, fără să știu și să vreau?
– Mami, te-ai supărat? N-am vrut…
– Da, m-a durut ce ai spus, pentru că dintotdeauna am avut probleme cu bubele pe față și am suferit mult din cauza asta.
– N-am știut, îmi pare rău.
– Știu, e ok, probabil și eu te-am supărat. Chestia e că aș vrea să îți dai părul din ochi, că mă tem cu nu vezi bine și îți strici ochii, plus că e păcat de…
– Chipul meu frumos, știu. Mami, mie îmi place așa acum. O să pun și clamă mai târziu.
Ei au intrat a baschet, unde ea și-a pus clamă, pe care se pare c-o avea la ea, după ce antrenorul i-a zis scurt:
– Prinde părul ăla care-ți stă în ochi!
S-a executat fără discuții.
Iar eu am promis că nu-i mai spun de faza cu câinele. Chiar dacă e atââât de adevărată. 🙂
Sursa foto: Funotic
Si cum ajungi la mom asta in care taci cand te doare tare ceva? Ai mai scris,stiu, dar tot ar fi bun un raspuns.
Imi doresc enorm sa pot face asta si eu, sa nu imi mai vars durerea pr ceilalti in valuri valuri…
Mult exercitiu, constientizare, autocontrol exersat zilnic, nu prea sunt formule magice. Ma ajuta mult sa ma abtin de la a spune orice un minut. Trag aer in piept si in loc sa vorbesc, ascult ce e in capul meu. Nu e nevoie de mai mult de un minut.
Ms tare mult ca scrii de ce simti tu , înăuntrul tău, pt ca asa am si eu faze de astea si chiar cred ca sunt oribilă ca si mama dar uite ca mai sunt si alti copii asa ‘fara empatie si mame ‘ denaturate ‘ cum imi ace mie sa glumesc … oricum eu am ras ?
Lăsați copii sa poarte ce vor ,cum vor,atâta timp cât asta nu dăunează sănătății/ siguranței lor.
Va trece de la sine,dar sa știți ca cu cât îi presam mai mult și ei parca fac fix invers în ciuda noastră.
Cateodata copiii asculta mai usor de altii decat de parinti. 🙂 Asta nu inseamna ca ii iubesc la fel de mult.
Cand am citit articolul asta, mi-am adus aminte brusc si viu de cand eram mica si eram tocata marunt mereu, in orice casa, ca sa-mi dau parul din ochi, ca imi stric ochii, ca nu e voie cu parul liber la masa, ca nu e vorba cu parul liber la scoala si multe, multe altele cu parul. Si-ti spun sincer, pe masura ce cresteam si putem sa controlez eu situatia, mai rau ma razvrateam. Ce? Nu-mi sta bine asa. Merci ca mi-ai spus, ma simt naspa acum si numai asa voi purta parul de-acum, doar ca sa te simti si tu naspa pentru ca nu-ti place! :)))) Traume, jur :))))
Am aceeasi problema cu băiețelul meu. Vrea parul lung, nu ma deranjează. Singurul lucru care ma stresează e ca sta cu bretonul in ochi si parca ma chinui eu sa vad printre atata par in ochi. Eu ii prind mot de fiecare dtaa cand am ocazia dar nu vrea mereu. Soțul zice sa il lasam ca nu e nici o problema. Dilema mea: poate apărea vreo problema medicala din cauza asta? Am citit ceva despre tensiune oculara si imi tot suna in cap vorbele mamei si ale bunicii care imi spuneau sa imi prind parul ca sa nu „imi stric ochii”.
Am intrebat noi la oftalomolog, a zis ca nu e nicio problema.
Bretonul in ochi nu strica vederea, dar totusi… pe par pot fi bacterii care intra foarte des in contact cu ochii si pot sa duca la infectii… Poate ar merge ca argument pt copii? Mie mi se pare mai degraba o problema de igiena a ochilor – vrei, nu vrei, sigur atingi bretonul cu miinile (nu intotdeauna curate), ramin bacterii, apoi parul intra in ochi… of!
Mereu m-au suparat comentariile mamei despre parul meu. Ea il voia scurt, cu breton, eu lung si fara. M am suparat rau cand eram mica si mi impunea ea cum sa il tund,mi se parea ca arat nasol.
Iti propun sa o lasi in pace sa faca cum vrea ea, pana la urma ea trebuie sa traiasca cu parul ei.
Da, n-am de gand sa o stresez sa se tunda sau ceva, ea decide si stie asta, dar nici nu pot sa ignor faptul ca nu vede. 🙂
cînd n-o să vadă de-adevăratelea, o să și-l dea din ochi. și pe mine m-a căpiat maică-mea cu critica despre cum arăt, și n-am ajuns un adult fericit din punctul ăsta de vedere. abia după 40 de ani m-am relaxat și n-am mai auzit-o în cap: fă ceva cu părul ăla!
Toate fetele trec prin asta. Apropo, deși am terminat o facultate de medicina, nu am auzit niciodată ca parul in ochi ar fi motiv de “stricat” ochii și mai exact in ce sens, stiu ca așa se zice și încă am și eu expresia asta dar as vrea sa stiu dacă cineva a auzit asta din gura oftalmologului, recent. Unul dintre copiii mei are ochelari de pe la 8 ani, cealalt e ok dar nu a ajuns la vârsta școlară. Facem controale anuale de la 3 ani ( cel mai bine e de la naștere dar e bine și 3 ani, maxim). Stiu de predispoziție genetica, stiu de “miopia de tableta” dar oftalmologul nostru nu a sugerat niciodată sa le dam parul din ochi fiindcă ar agrava. Dioptriile se duc spre minus pe măsura ce creste copilul, ei născându-se cu plus. As vrea sa transmitem informații corecte copiilor.
Ma gandesc ca poti sa ramai cu ticul ala in care tot dai din cap sa iti dai bretonul la o parte, chiar daca tu nu mai ai breton de 10 ani. Ma gandesc ca aia e mai degraba problema, decat vazul. Dar da, bine punctata faza cu oftalmologul!
Fiica mea vine cu parul in toate directiile la masa. Par pana in talie des si fir gros ca seamana cu maica sa . Am pus regula sa si-l prinda la masa, de fiecare data ii aduc aminte, asa ca am un elastic in bucatarie si i-l prind eu, fara sa ii mai zic nimic. Dupa cateva gesturi din astea si-l prinde singura :))))
De la breton la par lung a trecut repede, ca ii creste f. repede, si a avut o perioada de cateva luni cand ii prindeam mai multe codite, si pus la dispozitie tot felul de elastice si si bentite elastice sa ii ridice par de pe frunte si ceafa.
Greul il ducem cu amintit de spalat pe dinti, de dush, si de taiat unghiile.
Si fata mea de 9 ani are obiceiul de a-si baga suvite de par in gura.Ma deranjeaza foarte tare si-mi pare rau ca-si strica parul si isi baga microbi in gura.E deja tic si n-am cum sa-l modific.Mi-am dat seama citind randurile tare cu pricina ca ar fi mai bine sa ma obisnuiesc cu ideea si sa intervin mai putin.
Referitor la problemele tenului, m-am confruntat cu aceeasi problema pana mi-au aparut pete de pigment, pentru care medicul mi-a recomandat Retin A. Aici linkul https://www.amazon.com/Retinol-Vitamin-Wrinkles-Treatment-Anti-Aging/dp/B09PYSS2LF/ref=sr_1_3?crid=3VA4MP8GZVUYY&keywords=retin+a+cream+tretinoin+0.05&qid=1680769749&sprefix=retin+a%2Caps%2C174&sr=8-3.
Petele nu s-au dus, dar acneea a disparut definitiv dupa o folosire indelungata. Alte produse care ajuta exceptional de mult pentru tipul de ten descris cu care ma confrunt si eu, sunt cele de la Esse Skincare pe care pe gasesti usor in Olanda. Daca au nevoie de mai multe informatii, site-ul lor te poate ajuta.
Cred că tot ce ține de aspectul fizic al unui om face parte din spațiul personal ce trebuie respectat. E de ajuns să se menționeze o dată, de două ori, dar atât și nici atunci. Sunt foarte subiective părerile ce țin de estetică. Înțeleg de ce Sofia s-a simțit atacată. I-a fost invadat spațiul personal. Înțeleg și temerile ce țin de igienă și sănătate. Părul în ochi nu afectează vederea și nu aduce nici probleme presante de igienă.
Sunt de acord cu ce spui, insa da, unele lucruri care au legatura cu aspectul si de igiena si siguranta, si acolo cred ca e bine sa ii invatam sa aiba grija de ei, chiar daca nu vor.
Eu vad aici 2 probleme.1 . ca totuși nu a ascultat de tine, doar de antrenor. 2. ca nu si-a cerut iertare pentru ce a zis despre tine. Eu nu cred ca se pot compensa. Asta ca logica, chiar parentala. Sunt mama și eu. Și, da , și eu as făcut ca tine, dar nu e corect.