Zilele trecute am mers, ca în fiecare zi de luni până vineri, să iau copiii de la școală. Am ajuns în hol și m-am strecurat prin marea de copilași mici și mijlocii, părinți și învățători, să ajung la ai mei. Le-am răspuns celor care m-au salutat, am mai salutat și eu câțiva, doi mi-au îmbrățișat picioarele, am mers mai departe, am ajuns la clasa lui Ivan, care m-a rugat să-l mai aștept puțin să-și termine joaca. În timpul acesta am stat de vorbă cu una dintre colegele lui, care mereu îmi povestește despre ce se mai întâmplă la ea acasă, ce a zis mami, ce a zis tati etc. Și cum mă privea ea așa de jos în sus și dădea din mâinile ei mici, mi-am dat seama de un lucru la care nu mă prea gândisem înainte.
Cât de frustrant și de greu trebuie să le fie copiilor micuți să trăiască printre oameni mari uneori!
Gândiți-vă puțin!
Sunt înconjurați mereu de aceste ființe mult mai mari decât ei, cărora le văd adesea doar picioarele și fundurile.
Mai mult, depind de aceste persoane pentru hrană, confort, somn, plimbare.
Aceste ființe mari fac totul bine. Își nimeresc gura cu lingura, vorbesc perfect și pe tonul potrivit, știu să se îmbrace și să se încheie la șireturi, merg fără efort și nu se împiedică la tot pasul.
Aceste ființe înalte sunt imprevizibile. Uneori se enervează și încep să strige, iar copilul se sperie, pentru că știe cât de lipsit de putere este în fața lor.
Câtă nerăbdare cred că simt ei uneori să crească, să fie și ei înalți, să poată face și ei tot ce trebuie, să nu li se mai reproșeze că sunt mici, nepricepuți, nepregătiți, să se descurce și să nu mai depindă de alții!
Sigur că ei nu raționalizează așa mult, ei nu gândesc tot ce zic eu acum, dar cred că o simt, indefinit, uneori, de multe ori.
Poate că de-asta se și înfurie de multe ori în care noi nu vedem niciun motiv aparent. De asta plâng tare uneori când nu le iese un lucru mărunt, se întind pe jos și nu se pot opri din plâns. Dar ce motiv mai e și ăsta, ne gândim noi. Dar poate că motivul real e fix acesta, faptul că sunt încă fragezi, cruzi, mici, într-o lume care nu e ușoară pentru ei, deși noi le punem mai tot la dispoziție. Diferența de dimensiuni și de capacități îi supără și îi frustrează, au și ei nevoie să elibereze această presiune pe care nici măcar nu o pot identifica.
Cred că ne ajută să încercăm să vedem lucrurile și din perspectiva lor.
Să ne așezăm mai des la nivelul lor.
Să înțelegem că atunci când un copil nu face ce așteptăm de la el, nu e că nu vrea, e că nu poate. Și poate-l putem ajuta noi să poată sau poate încetăm să mai așteptăm de la el să facă la oliță la un an, să doarmă singur la doi, să înceteze din plâns, să nu se mai enerveze, să nu mai plângă când le refuzi ceva ceva ce-și doresc. Autocontrolul vine în timp. La fel și empatia, respectul.
Le e greu și lor, chiar dacă pare că au o viață foarte simplă.
Sigur că ne e și nouă, dar asta nu e vina lor. Nu ei au ales să vină în viața noastră, ci invers: noi am decis, am sperat, i-am chemat. Ei au venit, sunt aici, ne aduc bucurie, împlinire. Uneori ne e greu și nouă, așa cum le e și lor. Spre deosebire de ei însă, noi avem responsabilitatea, autocontrolul, puterea de a raționa și de a decide în consecință, noi înțelegem lucruri și le putem implementa cu răbdare și iubire, noi îi putem înțelege pe ei mai mult decât ne pot ei înțelege pe noi.
Și ei ar face la fel în locul nostru, sunt sigură. Ne iubesc și vor să ne vadă fericiți!
Photo by Cristina Gottardi on Unsplash
Tudor m-a intrebat azi cand o sa fiu si eu de varsta lui tati, ca sa nu ma mai tot urc pe scaune sa ajung la raftul de sus ?
Nu numai copiilor de e greu in lumea oamenilor mari.
Adevărat. Frustrări multe, țipete care au nevoie doar de blândețe, o voce calda, îmbrățișare, acceptare a unor emoții firești…Ce ar fi daca de cate ori noi țipăm cineva sa vina sa ne bată, fiindca nu i-am făcut noi pe plac, sau ca il trezim seara din somn ca ne e sete,foame sau doar ne doare ceva…Autocontrolul de multe ori il avem doar pe plan social, acasă fata de cei pe care „ii iubim”, scoatem la iveală fiara din noi…Aseară ma plimbam cu copilul, patru câini înverșunați au venit înspre noi, lătrând si mârâind, un gard era, dar nu ne-a protejat de ei…RESURSELE ZAC IN NOI ÎNȘINE! IN IUBIRE! Am simțit ce simte el in fiecare zi, neliniște, nesiguranța ca nu știe cum sa procedeze, ce e mai bine de făcut, autocontrolul…M-a admirat ca am fost curajoasa si a zis „Mami daca bat din picior toți câinii vor fugi!” Tot răul fuge cu o ATITUDINE POTRIVITĂ!
La gradinita unde a fost,nu le-am văzut vreodată pe cele două educatoare,sa se aplece la nivelul lui,sa-i vorbeasca.,deși au pana in 40 ani . Il luau de ciuf,il pedepseau . El mai rau se înfuria. La noua gradinita ,ma uitam la Doamna educatoare, care are cam 65 ani,ca se lasa la nivelul lui, il privea in ochi si ii vorbea calm dar ferm . In scurt timp l-a cucerit. Ieri ,ma întreba fiul meu :” Când o sa mai merg la grădiniță?” . Nu credeam vreodata sa ma întrebe asa ceva . Eu,ca părinte,fara studii de psihologie,am mai invatat una alta de la tine si iti multumesc ?. Am mai citit articole de parenting,cand ma simteam depășită,dar atata răutate, n-am văzut în viața mea la niste educatoare . El era intr-un mediu nou,era sensibil emoțional,pentru ca murise mama,pe care o iubea enorm . Deși le-am spus,nu le-a pasat.