MIERCURI, 1 APRILIE, DE LA 14.30 VĂ INVIT LA O INTERACȚIUNE LIVE PRIN ZOOM CU CONNIE ȘI CU MINE. Vom vorbi despre griji, stres, frică, încredere și putere. Puteți participa aici, nu întârziați, vom fi live doar 40 de minute (atât îmi permite platforma, nu am cont premium) https://us04web.zoom.us/j/634498524, Meeting ID: 634 498 524.
Azi vă invit la cel de al șaptelea material din seria de articole și interviuri despre sine. De data asta am povestit cu Connie Larkin despre iubire, iertare, relații toxice și asumare. Connie Larkin este antrenor în educație ontologică.
Precizez din capul locului că nu am nici un fel de interes material din această serie de articole, nu mi-a cerut nimeni să scriu și nu mă plătește nimeni să o fac, dimpotrivă, și eu și Connie avem cheltuieli (inclusiv materiale, nu doar timpul și energia noastră) pe care ni le asumăm strict pentru că ne dorim ca un număr cât mai mare de oameni să aibă acces la acest tip de conversații (care pot schimba esențial viața unui om, știu sigur, pentru că mi s-a întâmplat mie acum 11 ani și tot ce am schimbat atunci este în continuare prezent și benefic pentru mine).
- În primul episod am vorbit cu Connie despre relația cu părinții noștri, despre copiii noștri, despre de ce nu avem putere-n viața noastră. Aici găsiți articolul, aici este podcastul, dacă preferați să îl ascultați.
- Cel de al doilea episod (aici) a fost despre vină, despre frici, despre orgoliu și un pic despre toată povestea cu educația ontologică și Landmark Forum și de ce unora li se pare că sună ca o sectă care spală creiere. Eu am făcut Landmark Forum în 2008, pot să vă garantez că nu e nicio sectă, nici creiere nu se spală, deși da, poate face o diferență uriașă în felul în care trăiești.nici creiere nu se spală, deși da, poate face o diferență uriașă în felul în care trăiești.
- Episodul al treilea a fost despre divorț, despre relații, iubire, încredere și ce se strică în timp. Îl găsiți aici, cu tot cu video. Episodul patru a fost unul foarte puternic, despre ideea de sacrificiu pentru copii, dezvoltare personală și eșec, îl găsiți aici, video și text. Episodul cinci este despre furie, copii, cuplu, ceilalți, evoluție și soluții reale, e disponibil aici.
- Episodul șase a fost despre Sărbători, singurătate și putere. Îl puteți citi sau privi aici.
Episodul al șaptelea, filmat la începutul lui ianuarie, este aici. Click play și ascultați în căști. Sau citiți mai jos transcrierea interviului, realizată de Ioana Grecu, căreia îi mulțumesc.
Prințesa Urbană: Bună, Connie!
Connie Larkin: Bună, Ioana!
Prințesa Urbană: Bun găsit la cea de-a șaptea conversație a noastră. Nu-mi vine să cred cât de departe am ajuns! Se face în curând un an de când filmăm împreună. Aș vrea să-ți mulțumesc încă odată pentru toată contribuția ta și pentru faptul că mă ajuți să dau vestea mai departe celor care mă urmăresc, despre educația ontologică și puterea pe care ne-o poate aduce în viață de îndată ce căpătăm claritate mentală – pe care eu am învățat-o de la tine. Și-ți mulțumesc încă o dată.
Connie Larkin: Mulțumesc mult. Primesc recunoașterea ta, însă. Suntem amândouă în aceeași barcă. Știi? Și claritatea mentală ți-ai făcut-o și singură. Nu? Că ai vrut.
Prințesa Urbană: Așa e! Azi îți propun un subiect interesant: aș vrea să vorbim – mai mult decât de obicei – despre iubire, cuplu, sex, iertare, în cuplu și nu numai. Sunt curioasă și deschisă. Ce părere are educația ontologică despre îndrăgostire, pe de o parte, pentru că e perioada asta în care practic ieși un pic din tine, ești cu capul în nori… se spune că love is blind, nu? Și pe de altă parte educația ontologică e tocmai despre a vedea exact ce este și despre claritate. Și după ce trece etapa asta de îndrăgostire și intrăm în etapa de sentiment profund și stabil, cum suntem? Ce crezi despre asta? Cum e iubirea în viața ta?
Connie Larkin: Vezi? Sunt trei aspecte la care să te uiți, acum că le gândesc. Unul dintre ele, pe care l-am auzit prima dată în EST Training, a fost că îndrăgosteala este o chestie pur chimică. Sunt niște hormoni care-și fac de cap, se pare că poți să obții același efect dacă pui niște paprica pe burta unei găini. Când am auzit chestia asta, eu care aveam fantezii foarte mari despre dragoste și despre a face dragoste, nu a face sex, am auzit această exprimare că obții același efect dacă freci burta unei găini cu paprika – se poartă la fel ca cineva care este îndrăgostit!
Deci o parte trebuie să fie chimică, hormonală. O parte, natura, care procreează și te păcălește. Că natura te păcălește. Îți ia mințile cu mirosurile, când la urma urmei, tot ce vrea să facă este să se multiplice, ea, natura. Pentru că este pentru procrearea speciei! Cum mi-a picat fisa despre asta? Eram în Sicilia, cu bărbatul meu, cu trei copii după mine, mititei. Și ne-am dus la cină. Și la cină, ghici ce, numai cupluri și numai familii, pentru că era un loc special pentru familii cu copii mici. Și ce-am văzut eu? Bărbați și femei îmbrăcați la șapte ace, copiii, care se pierdeau printre picioarele lor și fiecare se uita în jurul lui să vadă cine-l admiră? Pe cine prinde? A fost un șoc! Mă uitam la tot scenariul ăla, în care fiecare bărbat dorea să vadă ce femei îl văd. Și fiecare femeie să uita să vadă ce bărbat se uită la fundul ei. Ups, mă scuzați. Atunci mi-a picat fisa: că natura te aburește cu această paprică, după care te face să intri într-o relație oficială, în care el e al tău și tu a lui și îi trântești niște copii, după care pierzi orice busolă. Eu vorbesc din perspectiva mea. Mă uit la chestia asta într-un mod jucăuș, evident, și nu foarte serios. Deci cam așa văd eu: dragostea și îndrăgosteala cam asta sunt pentru mine. Și se duce toată strălucirea când nu poți să dormi noaptea, pentru că se pișă ăla micu pe el și trebuie să-l iei în brațe și să-i dai să mănânce la două ore, la o oră, iar când el doarme fără probleme. Atunci se duce! E diferit de dragoste. Dragostea, pentru mine, este un sentiment de căldură din interior, în care dăruiești fără să ai niciun fel de judecată, în care ți se încălzește ființa când vezi o ființă umană. În care-i permiți să fie cine este. În care ți se permite să fii cine ești. Nu este despre putere, ești exprimat, liber și simți că trăiești. Asta-i dragostea pentru mine. Și perspectiva mea este că – din perspectiva acestei educații – este că suntem capabili să simțim acest lucru până în ultimul moment al vieții noastre. Că nu depinde de ce fund ai, de ce haine ai… nu depinde! Depinde de o generozitate, căldură, respect, care nu dispar niciodată. Și Werner Erhard spune că dragostea este o funcție a acceptării. Exact așa cum este, exact așa cum ești. Cum spunea bunica mea din Ardeal, dacă îți cade dragostea pe un rahat, îl mănânci, mă! Ai totală acceptare! După aceea începi să-l măsori, nu? Deci ce este dragostea? Pură acceptare! Și dragoste de viață. Ce este sexul? Paprica pe burtă! Hormonii își fac de cap. Natura!
Prințesa Urbană: N-o lua înainte, stai! Aș vrea să revenim la asta cu „iubirea e acceptare totală“, dar înainte să trecem la asta, aș vrea să te întreb dacă tu crezi că există sufletele pereche, adică oameni compatibili sau că fiecare dintre noi până la urmă, în momentul potrivit al vieții se poate potrivi sufletește și rațional cu oricine. Trebuie să ne căutăm… E cultura asta…
Connie Larkin: E normal, tot din perspectiva asta, noi ființele umane suntem întregi, perfecte și complete. Deci fiecare dintre noi avem o haină pe noi. Haina noastră este constituită de identitatea noastră, sau, în Landmark, tu știi foarte bine ce este identitatea, de fapt – este egoul, da? Dacă eu sunt un om lipsit de curaj și mi-e e frică să nu eșuez, voi fi întotdeauna precaut. Îmi va plăcea întotdeauna unul care este curajos. Acela completează ce am eu nevoie: eu am nevoie să stau pe rândul doi și să mă uit, el are nevoie să fie curajos. Adică ne potrivim. Asta nu înseamnă suflete pereche. Asta înseamnă că mașina ta se potrivește cu mașina mea. Eu sunt preș, tu mă calci în picioare. Tu ești ăla care calci în picioare, eu sunt preș, te caut: pentru că am nevoie să mă calce cineva în picioare. Ce înseamnă asta? Suflet pereche? Nu! Asta se cheamă într-o zicală românească, „Orice oală are capacul ei“.Probabil că mulți oameni acolo, afară, sunt ofensați de felul meu de a vorbi, dar pentru mine e ilar, mi-am luat tot misticismul și toată poleiala de pe ochi ca să pot să văd lucrurile. Evident, în momentul ăsta am și abilitatea să mă bucur intens de o dragoste profundă. Dacă o ființă umană e lângă mine și dacă nu este! Vezi? La fel de bine! Deci întrebarea ta, suflete pereche, nu cred în asta. Eu cred că pur și simplu avem de învățat și ne atragem – avem în jurul nostru și ne alegem doar ceea ce ne permite filtrul pe care îl avem. Iar apoi, în această călătorie în doi, datorită suferinței și conflictelor – că primim ce avem nevoie – apoi începi să deschizi ochii și începi să evoluezi dacă vrei. Apoi îți dai seama. Poate că nu este el de vină pentru că bla-bla. Poate că nu este el responsabil. Poate că eu fac ceva. A! Mă port preș. Atunci, lasă preșul! Asta e evoluție! Orice circumstanță din viața noastră este făcută din experiența mea și pentru mine – și vorbesc pentru mine și fiecare om are dreptul la punctul lui de vedere. Orice ființă umană lucrează din perspectiva ei, absolut. Deci dacă vreau să-mi dau seama la un moment dat că eu sunt preș și nu-mi place, înseamnă că renunț să mai fiu preș și probabil că soțul meu nu mă va mai trata așa.
Prințesa Urbană: Ok, dacă tot am ajuns în punctul ăsta al conversației, aș vrea să vorbim despre asta, despre relațiile toxice. Despre momentul în care persoana pe care tu o iubești, pentru că o accepți așa cum este, se poartă abuziv cu tine. Și aici nu mă refer neapărat la loviri sau la abuz financiar. Să zicem că tu ești pe picioarele tale, ai banii tăi, ești mamă, ai un serviciu, dar omul tău îți vorbește urât, te umilește, se poartă cu tine uneori, de parcă ai fi o ființă inferioară. Și tu-l iubești, îl accepți așa cum este. Dar mie mi se pare că în punctul ăsta deja nu mai ești corectă față de tine. Și aș vrea să-mi spui ce părere ai despre asta și cum crezi că poate femeia sau bărbatul aflat în situația asta – că sunt și cupluri în care femeia este abuzatorul, deși mai puține, dar se întâmplă și asta. Cum putem da putere unei astfel de persoane care simte, caută semne că ar fi o relație toxică acolo și cum s-ar putea elibera?
Connie Larkin: Exprimarea! Acum eu… Știi? O tipă de la Timișoara mi-a spus odată „Connie, eu te cunosc de ani de zile. De fiecare dată când vorbim este ceva nou. Sunt alți oameni pe care-i cunosc de o viață întreagă. De fiecare dată când vorbim este același lucru“. Ce fac acum? În primul rând, trebuie să fie clar pentru toată lumea: eu nu vorbesc în adevăruri, pentru că nu le cunosc. Doar cunosc cum văd eu lumea de pe treapta pe care sunt, oricare este aia. Educația ontologică mi-a luat un pic ceața de pe ochi și pot să vorbesc clar. În timp ce vorbeai, eu te ascultam și spuneai „o relație toxică“. Imaginează-ți că mi-a venit în cap faptul că cine pune emblema, eticheta de relație toxică? Este unul care nu-și asumă responsabilitatea. Pentru că tu pui o etichetă pe o relație că e toxică. Relația mea e toxică. Eu mă simt așa și pe dincolo. În momentul în care ai ști că tu ești responsabil pentru viața ta și nimeni altcineva, n-ai mai sta într-o relație așa-zis toxică. De asemenea nu poți să spui în gura mare și cu sută la sută autenticitate că tu-l iubești în timp ce ăla te umilește. Nu poți să spui așa ceva. Nimeni nu iubește să fie umilit. „Îl iubesc. Dar mă umilește. Dar îl iubesc“. Du-te de aici!
Prințesa Urbană: Nu e chiar așa, pentru că uite: dacă trăiești într-o familie în care abuzul se practică mereu, tu înveți că asta este iubirea, pentru că asta ți-au arătat părinții tăi! Și ce vei face, la maturitate este să-ți cauți fix genul ăsta de relație. O dată, pentru că nu știi altceva și a doua oară, pentru că subconștientul tău caută să se vindece, să vindece ceva ce ca și copil n-a putut vindeca. Asta este ceva foarte comun! Și sunt persoane – și foarte multe victime își iubesc cu adevărat agresorii. Odată pentru că e o dependență acolo, care este bolnavă, dar există.
Connie Larkin: Dependența și dragoste sunt două lucruri diferite.
Prințesa Urbană: Știu!
Connie Larkin: Nu știu, că nu pot să-mi dau cu părerea, că nu știu ce să-mi dau cu părerea aici, dar eu mă gândesc așa: eu am trăit în comunism. Da, mă gândesc. În jurul meu au fost oameni care au fost călcați în picioare, ca toată lumea. Și au devenit prefăcuți și lași și fricoși și hoți… e foarte ușor în marea asta de același fel de ploaie care cade pe tine, să fii la fel. Cum ai spus tu mai devreme: trăiesc într-o familie toxică, bla-bla. E posibil ca și eu să confund, ca mama mea, abuzul cu dragostea. E posibil. Cu toate astea, pot să-ți spun că eu, personal, ca ființă umană, în acea supă comunistă de umilire și rușine și nenorocire care a fost, am avut creierii lângă mine. Evident, nu înseamnă că toată lumea are creierii lângă el și gândește pentru capul lui. Dar toată lumea confundă dragostea cu abuzul. Nu pot să cred asta! Refuz să cred asta. Dacă ești o ființă umană complet inconștientă, complet mecanică, probabil că trăiești în halul asta. Dar eu cred că o ființă umană are acel dar de liber-arbitru de a gândi cu propria ființă, dincolo de prefăcătoria că „îl iubesc chiar dacă mă bate“.
Prințesa Urbană: În general, oamenii care trăiesc asta nu văd lucruri așa cum sunt.
Connie Larkin: Recunosc alții, din afară?
Prințesa Urbană: Recunosc prietenii, cei apropiați, care ar încerca să ajute persoana să vadă locul în care este, pentru că este posibil să nu-ți dai seama că ce trăiești nu este normal și sănătos. Pentru că nu știi altceva. OK, instinctul tău îți spune că nu este totuși în regulă și ți-este rușine, nu vorbești despre asta, nu știe nimeni, nu ai cu cine să compari situația ta, te gândești că așa e la toată lumea și…
Connie Larkin: Ioana, stai puțin! Oamenii nu trăiesc doar în casă. Oamenii trăiesc la lucru. Oamenii trăiesc pe stradă, oamenii se duc la cumpărături. Oamenii au prieteni.
Prințesa Urbană: Așa e, dar nu e genul de lucru pe care îl spui sau îl arăți.
Connie Larkin: Nu, dar poți să-ți dai seama că fețele altor oameni nu sunt moarte, ca a ta. Poți să-ți dai seama că alți oameni sunt…
Prințesa Urbană: Nu cred…
Connie Larkin: Dar pe aceștia nu-i poți ajuta! Vezi tu, nu poți să-i dai cunoaștere cuiva care nu știe nici măcar în inconștient. Eu nu vreau să fac bine nimănui. Pentru că binele nu funcționează. Este o aberație și o aroganță din partea mea. De ce vorbim de oameni care sunt incapabili să vadă? It makes no sense! Pentru mine, cel puțin. Eu n-am să-mi pierd niciodată timpul să vorbesc cu stâlpi, sau cu morți. Și sunt o groază acolo, afară. Dar cine are urechile de auzit și cine vrea să lucreze cu el, n-are decât să lucreze. Pentru că de învățat, poate să învețe fiecare. Și poate să-și deschidă ochii. Hai să vorbim de ceilalți, care vor să audă. Ți-au spus oamenii că i-ai ajutat enorm? Că au alte relații, că au altă viață? Doar pentru că ascultă niște filmulețe – și nici măcar nu spunem lucruri „deștepte“ în filmulețele astea! Ce se întâmplă, este că dintr-o dată încep să-și asume responsabilitatea, să facă lucruri. Al cui e creditul? Și atunci, dacă și cei care sunt pregătiți sunt pregătiți și aud, eu vreau să discut, sau să comunic, sau să fac disponibil ceva pentru oamenii care vor să facă ceva. Pe ceilalți, Dumnezeu i-a lăsat așa și sunt necesari și ei. Suntem toți necesari.
Asta e atitudinea mea! Știi, Krishna a spus să nu încerci să înveți pe cineva care nu vrea să învețe. Deoarece comiți un act imoral. Nu vreau să interferez acolo. Fiecare om s-a născut pe pământul ăsta cu o alegere făcută. Avem liber arbitru. Ăla a vrut să experimenteze cu mine și să fie un lemn. De ce nu? E dreptul lui. Evoluția este o cărare personală, individuală. Iar eu nu sunt salvatorul nimănui. Nimeni nu este. Ar fi arogant și stupid. Oamenii au puterea să se transforme singuri.
Connie Larkin: Te-am supărat?
Prințesa Urbană: Nu, nu. Mă bucur că putem discuta și în contradictoriu.
Connie Larkin: Dar nu e în contradictoriu. Avem două puncte de vedere diferite. Și nu sunt în contradictoriu, pentru că eu ți-l onorez pe al tău. Eu nu pot să vorbesc cu morții. Despre morți.
Prințesa Urbană: Apropo de asta, hai să trecem la următorul subiect, care este fix iertarea. Există această teorie cum că iertarea ne ajută să trăim cu sufletul ușor, pentru că nu cărăm după noi resentimente, regrete și că ajută să ai această închidere a lucrurilor care au rănit iertându-l pe celălalt… Dar există și reversul medaliei, respectiv persoanele care spun că a oferi iertare este un gest foarte arogant și inutil până la urmă. Că te pune așa într-o poziție de „Da, eu am iertarea și ți-o dau ție pentru că sunt atât de cu mult mai bun decât tine!“. OK, sigur, când un om îți cere iertare și tu vrei să faci pace, cumva ar fi firesc. Dar să te duci tu și să spui „Vă iert pe toți“. Deci cumva sunt părerile astea că este ceva ce trebuie să faci ca să ai pace și pe de altă parte e ceva ce „Nu-ți mai da atâta importanță, că nimeni n-are nevoie de iertarea ta“. Și voiam să te întreb care e perspectiva ta asupra acestui proces de iertare.
Connie Larkin: Iertarea înseamnă să renunți la dreptul de a pedepsi. Să renunți la dreptul de a pedepsi. De pildă, soțul tău face ceva și tu ești drăguță și zâmbitoare, dar nu i-o ierți. Și ce faci? Te sustragi relației, devii distantă, vorbești doar cât vorbești… Ce faci, cu alte cuvinte? Ai pus un zid. Ce faci? Te răzbuni? Ce faci? Pedepsești. Da? Deci nu-l ierți, în concluzie, îl pedepsești. Te-ai sustras. Ca să ierți, înseamnă că renunți la dreptul de a pedepsi. Ca să renunți la dreptul de a pedepsi… vezi tu, când tu nu-l ierți, nu-l doare numai pe el. Pentru că tot ghețarul pe care-l are, tu îl generezi și e la tine, de asemenea. Ca să-l ierți, trebuie să fii dispusă să renunți la faptul că ai dreptate. Despre ce? Despre ce-a făcut, ce n-a făcut, cu ce-a fost, ce n-a fost, cine n-a fost, cum n-a fost și nu știu ce. Să renunți la dreptul că viața, oamenii, trebuie să fie cum vrei tu. Măi, eu n-am auzit – bine eu așa-mi trăiam viața mea înainte să fac EST-ul – eu trăiam viața mea – am realizat – ca și cum Dumnezeu mi-a dat mie sceptrul măsurării cum trebuie să fie oamenii. Pe Muntele Sinai, nu i-a dat nimic lui Moise, mi-a dat mie. Deci în felul în care eu spuneam că bărbatul meu trebuie să fie așa, copiii mei trebuie să fie așa, școala trebuie să fie așa, ăla trebuie să fie așa… și bineînțeles că dacă nu erau așa ce făceam? Mă supăram și apoi îi pedepseam. Și dacă cumva nu stăteau în linie așa cum trebuia, îi pedepseam. Deci practic, trebuie să renunți, să fii un om foarte generos. Să renunți constant la criticile, invalidările, evaluările, etichetările… pentru că au două tăișuri, astea: unul pentru ei, unul pentru tine și cine moare între timp? Moare viața dintre oameni. Deci ce înseamnă iertare? Angajamentul tău de a fi viu indiferent ce. Ai făcut o greșeală, ai făcut o chestie. Ți-o recunoști autentic. Autentic! Cere mult curaj, mult antrenament, să fii o persoană de o astfel de generozitate. Da? Deci dacă ai făcut ceva, îți asumi, s-a curățat locul și dragostea vine înapoi. Dacă omul continuă să te pedepsească său să te învinovățească, sau să… de pedeapsă vorbim, nu? Și nu vrea să coboare, să nu încerci să-l faci să coboare de pe poziția lui, pentru că n-ai să reușești. Trebuie să accepți acest lucru și apoi să te întrebi: OK, îi dau spațiu, dar se repetă și dacă într-adevăr continuă să țină zidul lângă tine, tu hotărăști: stau aici, sau plec. Evident, n-are nevoie de mine. Iar eu nu mă pun într-o poziție umilitoare. Evident că acolo trebuie să-ți găsești și curajul de a fi o ființă umană și a-ți asuma viața indiferent ce. Da? Deci întotdeauna viața ne pune în contact cu valorile noastre pe care fie la manifestăm, fie nu. De ce nu le-am manifesta? De frică. Să nu crăpi pe undeva, să ai în siguranță. Să mori în siguranță absolută. Mișto conversația de azi!
Prințesa Urbană: Mi-a plăcut foarte mult ce ai spus și o să mă gândesc la asta. Eu am o poziție destul de indecisă asupra iertării. E drept că nu am mai simțit nevoia de foarte mult timp să aud oamenii cerându-mi iertare. Cumva, sunt într-un loc în care fiecare este cum este și eu sunt foarte bine cum sunt și n-o mai iau personal de fiecare dată când oamenii fac lucruri diferit de cum mă așteptam, adică whatever.
Connie Larkin: În cazul tău, este acceptare și respect. Câtă libertate îți dă asta?
Prințesa Urbană: Este o bucată atât de mare în viața mea care s-a eliberat și pot să pun acolo lucruri care chiar contează și ajută.
Prințesa Urbană: Ce părere ai despre afirmația asta: „Orice lucru pe care îl critici la altul este ceva ce-ți vine greu să suporți la tine însuți / însăți?“.
Connie Larkin: Ce să spun despre chestia asta? În Landmark este un lucru pe care l-am primit, l-am trăit. Orice lucru frumos, orice lucru pe care tu-l prețuiești la cineva, nu l-ai putea prețui dacă nu l-ai avea. Pentru că nu l-ai putea recunoaște. Dacă extrapolezi, orice lucru urât pe care-l vezi n-ai putea să-l recunoști dacă nu l-ai avea. Deci evident, am o rezistență și observ și este OK să zic că dacă eu sunt o cățea și văd o cățea este pentru că eu sunt o cățea. Da, știu că-s o cățea. Dar e ușor pentru mine mai degrabă să văd binele din oameni și să consider că este și binele din mine. De aia-l văd la ei. Dar, fără discuție, prin extrapolare, văd o cățea, pentru că eu sunt o cățea. De fapt, eu și spun la cursuri: voi nu puteți să fiți cățele mai mari ca mine. Îmi dă multă libertate, că nu trebuie să fiu bună. Știi?
Prințesa Urbană: Dar te mai surprinzi gândind lucruri urâte despre alții?
Connie Larkin: Asta este un post de radio care merge fără control! Tu nu? Eu n-aș vrea să aud ce gândesc. Adică îl vezi pe unul, l-ai făcut complet. Și nu poți… știi ce-am descoperit? Am descoperit în timp și acum sunt prezentă din ce în ce mai mult, că nu am nimic de-a face cu acest post de radio abject. Și că eu nu gândesc acele lucruri. Ele sunt. Închid radioul. Nu mi le asum. Nu le cred, nu pun botul. Ele sunt, că vin, nu-s ale mele. În concluzie, îl dau la o parte și după aceea mă uit la oameni și apoi mă gândesc eu: cu persoana asta vreau să vorbesc ceva sau vreau să am de-a face sau nu? Este o intuiție, care-ți spune da / nu. Dar nu mă uit din perspectiva ce trece.
Prințesa Urbană: Hai să vorbim un pic și despre intimitatea asta în doi, care de multe ori se diluează până la dispariție, după ce se nasc copiii. Și pentru că n-o mai avem, nu ne mai vine să ne apropiem și pentru că nu ne mai vine, ne îndepărtăm și mai tare și e ca o țesătură de care tragi până când se destramă și după aceea, când copiii au crescut și zici „Gata, hai să…“, nu mai e nimeni acolo. Nu se mai adună jucătorii la meci, pentru că între timp și-au văzut toți de viața lor. Ce crezi că putem face, o dată, să nu ajungem să ne pierdem așa unii de alții și OK, să zicem că am scăpat hățurile și s-a întâmplat, mai e ceva ce putem încerca pentru a remedia?
Connie Larkin: Vezi tu, eu cred că educația ontologică are de-a face cu conștientizarea, ea are de-a face cu deschiderea ochilor. Noi, ființele umane, suntem extraordinare. Când deschidem ochii începem să vedem lucrurile. Eu cred că educația ontologică poate să facă o ființă umană să devină conștientă. Și apoi, uite ce am văzut eu referitor la ce-ai spus. Când te căsătorești, este ca și cum undeva în capul tău unul dintre gândurile alea din stația de radio care trece îți spune „Acum am sacii în căruță“. Iar apoi, ambii, în relație, așteaptă ca celălalt să-l facă pe el fericit. Și ce fac? Iau, iau, iau, iau și iau și la un moment dat, oricât ai fi făcut sex, ai făcut de zece ori pe zi, da? Și a doua zi, până ți se acrește. Și cauți altceva ca să iei. Ce să iei? Să iei sentimentul ăla pe care l-ai avut când erai îndrăgostită de acest tip. Da? Și tot luând, fără să dai, locul se golește. Deci într-o relație de cuplu, secretul cred, care ar vindeca orice relație, este să dăruiești. Și cum să dăruiești? În primul rând, educația ontologică te sprijină să poți să dăruiești. Cum? Păi nu poți să dăruiești decât dacă ești autentic. Dacă dai la o parte judecățile, criticile, invalidările, măsurătorile și cum ar trebui să fie, înseamnă că ești pur, curat. Atunci ce dăruiești? Dragoste necondiționată, sprijin. Da? El și ea, sută la sută. Nu știu câte familii, nu știu câți oameni, nu știu câte cupluri au astfel de nivel de evoluție. Dar ca să nu te plictisești totuși, pentru că nu poți să stai așa, trebuie să ai un scop în viață. O mânare în care el să te sprijine pe tine, tu să-l sprijini pe el. Și nu trebuie să fie același scop. El poate să-i placă să cucerească Himalaya și tu să vrei să te duci să înveți să înoți în mare sau să faci Amazonul. El să te sprijine pe tine, tu să-l sprijini pe el. Dar nu neapărat pentru distracția personală, ci mai degrabă ceva pentru comunicate sau ceva care te inspiră mai tare. Iar dacă nu, fă grădinărit! Nu trebuie să căpușezi o ființă umană ca să-ți dea, să-ți dea, să-ți dea. Ci mai degrabă, să generezi din tine ceea ce tu ai nevoie de la o ființă umană. Când tu ai, ești foarte atractiv, nu-i așa? Când ceri și ești needy, cât poate să-ți dea, chiar dacă îți dă. La un moment dat, devine dezonorant. Cum ți se pare punctul ăsta? Da. Vreau, vreau, vreau! Nu m-ai făcut fericit! Du-te, că-ți trag un pumn! Îți trag una! Nu m-a făcut. Fă-te!
Prințesa Urbană: Rezonez foarte mult cu ce spui și cred că femeile nu prea au obiceiul, din păcate, mi se pare așa, în cultura și tradiția românească, să se îngrijească, mereu se lasă la urmă, mai întâi copiii, după aia, bărbatul, părinții, dacă sunt în îngrijirea ei, casa, serviciul și după aceea, dacă mai rămân trei minute seara, înainte să leșine…
Connie Larkin: Asta e lipsă de educație! Că tu nu erai persoana asta, de astăzi, dacă nu deschideai ochii în Landmark Forum, dacă eu nu făceam training-ul în EST Training eram o epavă. Poate cu mulți bani, o scofâlcită aburită, care avea grijă de nepoți, sau poate nu, cine știe ce dracu! Dar amărâtă înăuntru. Aș fi fost o epavă – eram, la 28 de ani. Da? Deci scuză-mă, fără educația asta ce erai?
Prințesa Urbană: Nu vreau să mă gândesc.
Connie Larkin: Nici eu nu vreau să mă gândesc. Haha! OK. Deci ce le lipsește ființelor umane – au aparatura, au tot ce le trebuie – ce le lipsește: discernământul! Cum îl găsești? Educația ontologică, pentru Dumnezeu, nu este un voodoo. Te duci la 15.000–70.000 de cursuri, care-ți spun cum să faci bani, cum să faci dragoste, cum să… Du-te mă, de aici! Trebuie să dai jos din cap toate scurt-circuitele, ca să poți să auzi. Sau cum spune în Land Mark: dacă pui frișcă peste noroi, nu faci o prăjitură. Și vaca nu-ți dă lapte, îți dă balegă. Lapte îți iei! OK, dintr-odată ți-ai aliniat ochii! S-a dus ceața! Deci femeile, din România sau din altă parte – suferă aceeași traumă atâta timp cât au capul într-un loc întunecat – știi tu care.
Prințesa Urbană: Tu ai coach, te duci la duhovnic, la terapie, la coaching? Spune-mi un pic despre asta.
Connie Larkin: Nu! Ferească! Nu! M-am amuzat la cursul de relații pe care l-am avut ultima dată. A venit o doamnă din Moldova, de peste Prut, care este psihoterapeut sau ceva și care trimite filmulețele mele pe video la toți clienții ei și mi-a spus „Connie, ăștia veneau la mine de ani de zile, acum au terminat“. Și nu ți-e frică, am întrebat-o. „Nu, că vin mai mulți, și trimit prin ei“. Și deci banii îi face în continuare. Așa, și sunt psihoterapeuți care trimit oamenii, le dau filmulețele și se fac bine. Au venit în România. M-am distrat la nebunie. Deci fii atentă: educația ontologică e viața însăși. Dacă știi cum să te conectezi și Dumnezeu m-a ajutat să fac și asta, muzica mă bagă pe mine în stare. Eu, când fac cursurile de Photo Reading, de pildă, cine lucrează cu mine trebuie să pună muzica mea acolo. Și dintr-o dată, intru în stare. Pe urmă, mă pun în legătură cu… pun cartea lui Don Juan. Uite-l vezi pe Castaneda? E de ajuns să mă uit la carte! E o ancoră! Imediat mă conectez la ea. Don Juan îmi spune, îmi dă mesajul „Vezi să nu ți-o iei în cap!“. Apoi, am cartea mea, You, Asshole, You Caused It! Știi tu, din toți maeștrii, îl ador pe Buda. Nu pot să dezonorez relația mea cu acești oameni. Ăștia sunt maeștrii mei. Și mă conectez la ei prin muzică.
De fapt, eu așa-mi trăiesc viața. Fără dramă. Dar să știi că nu eram așa de sculă mare dacă nu făceam ayahuasca. Ayahuasca mi-a luat toată drama. S-a dus dracului. Unii pot să spună „Connie n-are prea multă iubire“. Da, de parcă tu știi ce-i iubirea! Eu sunt plină de iubire. Sigur că da! Cum aș putea fi liberă, dacă n-aș avea iubire? Și nu mă dau în stambă. Dar mi-o asum, când mă dau! Dar nu mă dau, mă distrez.
Prințesa Urbană: Poate vorbim cândva, într-un episod următor și despre experiența ta cu ayahuasca. Știu că e prezentată în carte. Ceea ce-mi aduce aminte să le spunem oamenilor și despre asta You asshole, you caused it! În stilul Connie, inconfundabil. O găsiți pe site-ul ei, connielarkin.com și tot acolo găsiți informații și despre evenimentele pe care Connie le organizează în țară acum la începutul anului.
Dacă vreți să abordăm mai multe tematici în episoadele următoare să comentați aici, sub video, sau la Connie pe pagină, sau la mine pe pagină, sau să ne scrieți personal. Ne-ar plăcea să avem feedback de la voi. Mulțumim și aveți grijă de voi!
Photo by Everton Vila on Unsplash
