Azi vreau să vă spun povestea Anei.
Ana s-a născut într-un sat mic din Giurgiu. Sau Constanța. Sau Iași. Teleorman. Ori poate Bacău?
Ana are în jur de 25 de ani, nici ea nu mai știe sigur.
Mama și tatăl Anei au avut șase copii, dintre care au crescut mari doar doi, Ana și Dănuț, care e plecat la muncă în Germania, nu mai știe nimeni nimic de el de vreo 15 ani.
Părinții Anei beau și fumează mult de când se știu. El lucrează la câmp, la societatea agricolă, când e de muncă. Ea mai prinde câte ceva de lucru cu ziua prin sat. Mănâncă prost, beau mult. Nici vorbă de școală dincolo de clasa a patra, nici vorbă de cărți. Se mai duc pe la biserică la sărbătorile alea mari.
Ana a crescut cu palme după ceafă și șuturi în fund. Asta când tatăl ei era treaz. Când era beat, era mai rău. A ajuns și la spital o dată. Mama Anei fie se ascundea de frică, fie și-o lua și ea, fie dădea și ea.
La 12 ani, Ana a făcut sex prima oară. La 13 ani a avortat prima oară. Se lasă de școală și începe să lucreze cu ziua cu mama ei, ca să aibă bani de mâncare și de băutură.
La 14 ani se mută cu iubitul ei, Ionel de la brutărie, care avea 18 atunci.
Băiat bun Ionel, numa când bea e mai rău, atunci o mai dă cu capul de pereți. Dar e ok, Ana știe că el face asta pentru că o iubește, că așa făceau și mămica și tăticu. Începe și ea să bea.
La 17 ani naște primul copil, un băiețel frumos și isteț. Peste un an, al doilea.
Ana nu are niciun venit în afară de alocație, Ionel câștigă cât de cât, păcat că dă mulți bani pe țigări și pe țuică.
Ionel începe să lovească și copiii, Ana începe să se teamă pentru viața ei. Și nu-i place când el lovește copiii. Parcă asta nu-i bine.
Îi spune o dată, de două ori, de trei ori, Ionele, nu mai da în copii, Ionel îi trage o palmă, două trei, Ana țipă mai rău ca de obicei, vrea să apere copiii, care-și iau și ei palme, cheamă poliția, care ascultă toată povestea, Ionel zice că doar o ceartă, așa urlă ea că e mai sensibilă, Depui plângere, Ană? Nu, dacă juri că nu mai faci. Nu mai fac, fă.
Poliția pleacă. Peste două seri, iar. Ana ia copiii, care acum au 3 și 4 ani, și pleacă de acasă cu tot cu ei. A băut un pic, dar numa un pic, să-și facă curaj.
Doarme la o prietenă din sat, îi spune că Ionel îi bate, femeia îi adăpostește, le dă mâncare, stă de vorbă cu ea, la miezul nopții, Ana își ia copiii și se întoarce la Ionel. Care promite că nu mai face.
Peste trei luni, Ana pleacă iar cu copiii, toți în pijamale. Ajung la sediul Poliției, care o conduce la un centru maternal din orașul cel mai apropiat. Ana tot nu depune plângere, că îl iubește pe Ionel. Pleacă de la centru, unde sunt multe femei cu copii și ei îi e dor de bărbatul ei. Care oricum a promis că se schimbă.
Se întorc acasă. Peste o lună fug iar, Ionel nu se lasă de băutură și e tot mai rău cu copiii.
Copiii sunt tot mai palizi, slabi, nu mănâncă (nici nu prea au ce), la școală se duc când reușesc să doarmă noaptea, cel mai adesea stau treji, că strigă mama și tata unul la altul și se mai și încaieră.
Mai cheamă poliția de câteva ori, se împacă.
Ana pleacă iar de-acasă, de data de tot, ia copiii din pat la 8 seara și pleacă.
La poliție nu mai vrea să mai sune, că a tot sunat.
La centru nu mai vrea să meargă, a mers și nu a ajutat-o la nimic.
La părinții ei nu vrea să mai meargă, pentru că sunt mai mereu beți și nu fac decât s-o certe, să-i spună că e urâtă și proastă și că merită să și-o ia.
Nu are serviciu, nu are bani, nu are școală, nu are prieteni.
Ar vrea ca cineva să-i ofere o casă, să-i plătească cheltuielile, vrea să-și vadă copiii fericiți, vrea liniște și pace, vrea și ea o viață normală. Așa spune că vrea.
Dar fuge înapoi din prima noapte, pentru că asta e singura realitate pe care o cunoaște. Ea știe, pentru că asta a învățat-o viața, că fiecăruia îi pasă doar de el, că nimeni nu te ajută cu adevărat, pe termen lung, cum are ea nevoie, ea știe că asta e singura viață pe care o are.
Oamenii din sat o judecă, se tot întoarce la ăla, Poliția nici nu mai vine, o știu toți ca pe-un cal breaz.
Părinții au dezamăgit-o și au abandonat-o, sistemul a dezamăgit-o, comunitatea a dezamăgit-o.
Poate într-o zi, Ionel o să bea mai mult și o să dea mai tare.
Sau poate într-o zi Ana va reuși să nu se mai întoarcă la el.
Ana își va lua copiii și se va rupe de prima ei viață. Va accepta în alt oraș sprijin un an de la niște oameni care fac asta așa cum trebuie, va învăța o meserie, își va trimite copiii la școală, le va vorbi despre demnitate și abuz, poate povestea ei va fi una de succes.
Sunt multe Ane în satele noastre, și în orașe sunt. Femei care nu au, de fapt, nicio șansă. Femei care nici nu cred că au vreo șansă. Unele mai încearcă, mai fug, se întorc, multe nici pentru asta nu au curaj și energie sau poate le e frică.
Cunosc atât de multe cazuri de abuz de toate felurile, în toate tipurile de familii, în toate zonele țării. Am încercat să ajut de fiecare dată cu contacte, bani, adăpost, transport, acum niște ani am ținut la telefon o oră o femeie care se închisese în pod cu copiii, se temea că îi omoară, îl auzeam cum urla la ei, am reușit să sun la Poliție, l-au luat, dar greu.
Legea e mai bună acum pentru victimele abuzului, dar în comunitățile acestea mici, ce văd eu este că ele nu au nicio șansă.
Ultima întâmplare a fost chiar sâmbăta asta, când o femeie cu doi copii au fugit desculți. Am stat cinci ore conectată cu zeci de oameni să îi găsim loc să înnopteze, transport legal și în siguranță (e foarte greu acum, când nici să ieși din casă nu ai voie), au sărit mulți oameni să ajute, am fost atât de bucuroasă de felul în care s-a implicat un grup mare de oameni, dar ea a decis să se întoarcă iar, și eu bănuiam că așa va fi, dar nu poți să nu încerci, încerci pentru fiecare să faci orice, poate la a 50a plecare chiar se decide de tot. Pași mici, unii nesemnificativi, dar dacă măcar unul face diferența…
Vorbeam cu o doamnă care are un astfel de centru pentru femei cu copii, care fug de parteneri abuzivi. Mi-a spus că în toți anii de când face asta, încă nu a cunoscut-o pe Ana învingătoare, Ana care nu se întoarce. Toate Anele s-au dus până la urmă înapoi acasă, la bătaie, la umilință, la singura viață pe care o cunosc. Pentru ele, șansele egale, respectul, sunt inconfortabile. Confortul e acolo unde știi ce ți se întâmplă, chiar dacă ce ți se întâmplă e rău.
Am cunoscut mulți medici, psihologi, juriști care muncesc mult pentru aceste femei. Care se luptă pentru ele, deși știu și ei care-i procentul celor care reușesc să se desprindă. Aproape de zero.
Nu știu ce și dacă se va schimba vreodată pentru aceste femei, care cresc la rândul lor fete care vor deveni și ele Ana. Educația e singura scăpare, dar cum ajunge educația la acești copii, dacă ei nu ajung la școală? Și dacă ajung la școală, li se predau oare lor atributele unei vieți normale? Află de undeva acești copii cum ar putea fi viața lor, dacă ar avea noroc? Știu ei că ce li se întâmplă nu e obligatoriu?
O înțeleg pe Ana și nu o judec. Mi-aș dori altă viață pentru ea, dar știu că Ana nu crede că așa ceva există, așa că nu-și dă nicio șansă la ea. Mi-aș dori ca Ana să fie salvată de comunitate, dar dacă sunt numai Ane-n sat?
Nu am concluzii.
Poate doar asta: dacă semeni cu Ana, pleacă. Cere ajutor. Nu te mai întoarce.
Ca să închei totuși optimist, aici, pe platforma Șieureusesc.ro, găsiți povești ale unor femei învingătoare, dar și o rețea foarte bună de sprijin (A.L.E.G.). Asociația Necuvintele este de asemenea de mare ajutor. Centrul Filia susține victimele violenței domestice. La fel și Asociația Anais. Fundația Sensiblu are și ea centru care funcționează inclusiv acum, pe perioada pandemiei.
La numărul 0800.500.333 pot suna victimele violenței domestice la orice oră, vor primi consiliere și îndrumare.
Aici, pe siteul ANES găsiți o hartă cu toate centrele de sprijin pentru victimele abuzului.
Mi-au dat lacrimile la acest articol..căci am fost și eu fata mamei Ana împreună cu inca 2 frații. Și acum după 32 îmi aduc aminte bătăile și țipetele dintre ei și toată furia lor care se descarcă pe noi prin cuvinte și palme care au lăsat rani adânci în sufletele noastre și de cate ori mama îl parasea pentru câteva zile și promitea că nu se mi întoarce la el dar nu se ținea niciodată de cuvant. Ani au trecut și scenele sau tot repetat până ne-am făcut mari. Sora mea a luat modelul lor din păcate. Mor de ciuda că lumea nu sa schimbat și copii au luat modelul părinților și cresc copii la rândul lor tot în bătăi și înjurături. Mulțumesc că te implici și încerci să deschizi ochii.
Bună,
Înțelegem foarte bine cele scrise, auzim de multe ori astfel de povești de viață încărcate în Camera albastră de consiliere A.L.E.G. Totuși ne-am dorit să facem auzite și poveștile femeilor care au spus stop relației abuzive (atunci când s-au simțit pregătite și au găsit resursele necesare) https://sieureusesc.ro/ro/testimoniale sau mărturiile copiilor martori la violența trăită în familie https://sieureusesc.ro/blog/copil-martor-la-violenta/ro. Din experiența noastră astfel de povești ajută femeile care sunt în situații vulnerabile, să nu se mai simtă așa de singure, se pot regăsi în poveștile altora și pot prinde curaj să apeleze la servicii specializate după ajutor sau pur și simplu pentru discuții și clarificări.
Las aici și un link către materiale pe care sora dvoastră și nu numai, le-ar putea găsi utile https://sieureusesc.ro/ro/primeste-ajutor.
Și noi credem în educație și în prevenirea violenței, în dezvoltarea și promovarea unor relaţii sănătoase bazate pe egalitate între sexe şi toleranţă zero faţă de violenţă prin conștientizarea copiilor, adolescenților și nu numai cu privire la felul în care raporturile inegale de putere dintre sexe sunt legate de abuzul psihologic, fizic şi/sau sexual asupra fetelor/femeilor.
Noi vă stăm la dispoziție, zile liniștite.
Nu are ce ajuta aici decat schimbarea mentalitatii. Care nu se face la scoala musai, se face la tv, internet, cunostinte, familie.
Sa isi dea seama ca primul lucru pe lumea asta e sa te intretii singur. Nu sa gasesti pe careva sa te intretina. Nu sa traiesti din alocatii.
Ok, nu are scoala. E greu cand nu ai avut oportunitati, asa e. Dar sunt o gramada de job-uri in agricultura acum. Nu mai zic de strainatate, sunt multe si in tara platite decent.
De ce nu se duc acolo? Le permite salariul sa inchirieze ceva si sa traiasca. Centrele acestea sigur le pot ajuta sa se angajeze, angajatorii abia asteapta.
Nu o fac pentru ca nu se pot impaca cu imaginea lor de „muncit 10 ore pe zi, curatenie, mancare”. Si lene, dar mai ales „sa fii o femeie singura, o proasta fara barbat care sclavageste. Altele uite ce noroc au”. Asta e, mai iei palme, dar macar te tine barbatul. Ai rostul tau, casa ta…
Stiu ca difera de la caz la caz. Dar prea mi se pare ca trebuie comunitatea sa ajute. Trebuie sa te ajuti si singur.
Buna,
Din pacate, nu pot fi de acord cu tine. Articolul se refera doar la un singur exemplu. De fapt, abuzul se petrece si in familii „instarite” sau educate.
Articolul de fata este despre abuz. Nu exista o regula: daca provii din mediu defavorizat, automat trebuie sa te incadrezi situatiri expuse mai sus.
Exista, cunosc personal familii educate cu o situatie buna financiar care trec prin aceiasi situatie. Intrebarea este: de ce partenerul abuzat nu pleaca? De „frica” muncii? Nu! Categoric nu!
This is so mean!
Mi se pare de groaza ca e scris de o femeie.
Sunt o Ana de la oras. M-am intors de multe ori la el, desi sunt citita, educata, om empatic, etc.
aveam doi copii mici. Foarte mici. Le faceam pe toate SINGURA. Stateam la el in casa. Mi-era frica. NUUUUU LENE. Cum Doamne iarta-ma sa zici “lene” cand e vorba de o mama cu doi/trei copii? In “lenea” mea gatesc, spal, calc, conduc masina, casa, catel, pisica, pe mine, am grija de copii, am grija de tot ce-i in jurul meu. “Lene” suna a pleonasm, pus langa “mama”.
Am reusit sa plec cu ajutorul mai multor oameni, caci DA, ai nevoie de prieteni si de-un intreg trib, atunci cand STII ca tu esti tot pentru copiii tai si ca-s mici si n-ai unde-i lasa sa poti sa castigi SI BANI.
Si DA, e nevoie de OAMENI sa te ajute. E nevoie de femei cu empatie, femei care inteleg ca NU lenea te tine lamga un abuzator, ci traumele si frica.
FEMEI care, desi NU ma vazusera NICIODATA, mi-au pus bani pe card sa pot sa platesc la INML, atunci cand m-am dus sa fac certificat si n-aveam niciun leu in buzunar.
Esti si tu femeie, incearca sa empatizezi. Anele n-au nevoie de pietre, ci de femei bune, care intind maini. Cum sunt cele de la asociatiile de le-a enumerat Ioana, plus multe altele, anonime.
@Ema: nu vad ce legatura are ca e familia instarita sau nu. eu vorbesc despre independenta unei persoane, care se intampla sa fie si femeie.
Cred ca am zis ca da, si lenea e un motiv cateodata. Doar pt ca ne place sa traim intr-o lume cu zane nu inseamna ca si asa e.
Daaar, dincolo de lene, care e pe plan secundar, cum ziceam, e imaginea lor. Felul in care se vad femeile acestea. Nu pot concepe o valoare a lor dincolo de o relatie. Nu pot concepe ca ele trebuie sa fie pe picioarele lor, iar relatia doar ceva care sa iti aduca bucurie si daca e cazul, dispensabila.
Mentalitatea asta e de fapt cea daunatoare dupa parerea mea, si da, se gaseste peste tot, in toate mediile.
@MI: imi pare rau ca ai trecut printr-o situatie grea.
eu cred ca femeile si fetele de pretudindeni au nevoie de niste pietre, cum le zici tu, inainte de a deveni Ane. Eu nu le zic pietre, le zic a fi constient de duritatile vietii.
Nimeni nu e vreodata pregatit complet pt abuz. Daaar, sunt metode prin care te poti apara cat de cat, si da, independenta financiara e una din ele. Nu 100%. Dar ajuta.
Sa ai niste economii ale tale. Sa ai un venit al tau. O meserie. O plasa de siguranta. Sa spui „nu” cand iti propune sotul sa fii casnica, chiar daca stim cu totii cat de greu e sa jonglezi cu job, curatenie, mancare copii etc. Sa ceri ajutorul sotului de la inceput, sa nu accepti sa le faci tu pe toate.
Nu vreau sa zic prin asta ca toate femeile trebuie sa fie mega carieriste sau sa nu fie casnice. Unele se bazeaza pe parinti, pe prieteni etc si e foarte bine sa fie asa. Altele au mosteniri sau mai stiu eu ce. Dar fiecare femeie, sau om pana la urma, ar trebui sa aiba in minte un plan „de rezerva”. Ce se intampla daca?…
Ca poate nu te abuzeaza, dar intalneste alta femeie si divorteaza. Poate are un accident. Poate maine sotul are o boala mortala si trebuie sa il si ingrijesti si platesti tratamentul pe deasupra. Cum te descurci?
Nu toti putem avea ambitii de CEO. Nu te ajuta mereu mediul, circumstantele. Acum 2 ani am donat niste carti unei cunostinte care voia sa dea BAC-ul. La 44 de ani. Tot ce am putut face, plecata din oras fiind, a fost sa ii dau carti, materiale si sa gasesc o profesoara care a pregatit-o gratis.
A luat bac-ul si de la vanzatoare ambulanta cu ziare, a ajuns vanzatoare la un magazin de totul la 10 lei. Nici ei nu i-a venit usor, cu 2 copii acasa, dar s-a ambitionat si a reusit. Avea lacrimi in ochi de bucurie ca sta la caldura, jos pe un scaun, si sincer, m-a impresionat ca orice poveste de succes citita pe net. Nu se opreste aici, are ambitia de a se angaja la un supermarket local, si aplica mereu cand apare o pozitie.
Si despre asta e. Nu ca nu poate aparea abuzul in mediile instarite. E despre cum trebuie sa inveti sa fii independent, emotional, afectiv si financiar.
De ar fi asa usor in strainatate !Numai cine nu a fost plecat,sa o ia de la 0,cred ca aici totul e bine.Te asteapta toti cu bratele deschise !
Mihaela, nu e asa!
@MI – este de admirat că ai găsit puterea să pleci chiar dacă nu din prima.
Dar ai spus un lucru foarte important care face diferența între tine și o Ana: EDUCAȚIA. Poate că nu ai reușit să pleci din prima, dar ai făcut-o până la urmă și cel mai probabil educația (=cunoștințele dobândite, deschiderea minții) te-a ajutat mult. Educație însemnând în special faptul că ai o meserie, lucru pe care multe Ane nu îl au și atunci le este mult mai greu spre imposbil să plece.
Plus faptul că foarte probabil ai în jurul tău alt fel de oameni (cei care ți-au sărit în ajutor), nu ca Ana care vede același lucru prin aproape toate casele din jurul ei în sat.
Așa că mesajul Mihaelei nu e nici rău, nici rupt de realitate, e chiar foarte realist. Mediul în care trăiești și educația pe care ai primit-o pot face diferența, în cele din urmă. Când n-ai ieșit din satul tău, când ești marioneta bărbatului, normal că nu te vezi plecând și întreținându-te singură cu n copiii după tine. Când mai și crești cu mentalitatea „Ce-o să zică lumea?” e clară treaba. Nu mai zic de educație sexuală, că poate Anele astea nici n-ar fi vrut să facă 3-5-9 copiii dacă ar fi știut cum să facă să nu-i facă.
Eu înțeleg pe undeva ce zici, dar nu e totul așa alb-negru. Eu am un caz în familia apropiată, unde ea e o Ana de la țară, abandonată de părinți și crescută de o familie din România rurală săracă a anilor 80. Ea a plecat de acolo într-o zonă mai bogată a țării, a făcut la 30 de ani o școală sanitară cu suportul financiar al soțului iar apoi împinsă tot de soț a emigrat. De 10 ani este singura care muncește, soțul o manipulează și o amenință că o părăsește, este violent verbal și cel puțin în 2 ocazii a fost și fizic, dar probabil nu știu eu de altele. Este profund nefericită în 80% din timp, din când în când îmi povestește lucruri de mă crucesc. Ea este independentă financiar și totuși, ce o ține acolo? Sunt complicate tare chestiile astea.
@anonim
Iti zic eu ce o tine acolo: fie o santajeaza cu ceva (o fi filmat-o pe ascuns si ameninta ca arata la toata lumea), ori o ameninta ca o cauta si o gaseste si in gaura de sarpe, sau ameninta ca ii face rau familiei (parintilor, etc).
Si independent financiar, e greu. Vine dupa tine la munca, te asteapta la colt de strada si te ia la bataie, afla unde stai, se duce peste parintii tai si ii agreseaza, te poate astepta cand mergi sa iti vizitezi parintii, te ameninta ca te gaseste pe fata si iti toarna acid pe fata, altii te injunghie, altii te bat, in plina strada.
Din pacate, politia nu face nimic. A fost cazul ala cu femeia omorata, acum cateva saptamani, desi el se ducea peste parintii ei,cand ea a plecat, el avea ordin de restrictie si tot a omorat-o.
@Mihaela
Numai in pielea unei femei abuzate sa nu fii. Abuzatorii au probleme psihice, daca isi pun in cap sa iti faca rau, te vor cauta si iti vor face si victima e mereu de vina, ca si-o cauta. Pentru ei e o provocare, sa reusesti sa pleci. Te cauta, doar ca sa se razbune, sa iti arate ca el este si va fi peste tine. Si au o rabdare de fier. Chiar daca fugi, trebuie sa te rupi de tot, familie, job (sa cauti altul), ca sa nu iti mai dea de urma.
In pana mea, nu ai vazut la stiri, atatea cazuri de femei, urmarite si omorate la locul de munca, de catre fostii? Cum poti sa spui ca de lenea de a nu munci, nu pleaca? Sau din lipsa de educatie? Pica joburile din cer, sa poti sa iti gasesti de azi pe maine?
@Jupaneasa: dar nu cred ca am zis ca e ideal sa fii abuzata.
si da, stiu ca sunt cazuri in care barbatul e un psihopat, care te urmareste oriunde si te ameninta.
dar nu e cazul articolului si nu e majoritar statistic. nu inseamna ca nu e important, inseamna doar ca nu despre asta vorbim acum.
in articol spune clar ca a plecat, si s-a intors singura. nu ca a fost urmarita si presata.
Citez:
„Nu are serviciu, nu are bani, nu are școală, nu are prieteni.
Ar vrea ca cineva să-i ofere o casă, să-i plătească cheltuielile, vrea să-și vadă copiii fericiți, vrea liniște și pace, vrea și ea o viață normală.”
Ei, si eu numesc asta lene. Atitudinea de „a-mi oferi cineva o casa si sa imi plateasca cheltuielile”.
Nu, nu face nimeni asta si nu ar trebui vreodata sa te astepti la asa ceva. E normal sa muncesti pt absolut tot ceea ce ai.
Nu, munca sa cresti doi copii si sa faci curat si mancare nu ajunge, sorry.
Da, sunt femei care isi permit sa fie casnice. Sunt din familii mai bogate sau cine stie de ce. Sunt si femei care isi permit 2 randuri de bona, 3 menajere si bucatar si antrenor personal. Ar trebui sa stau sa astept sa imi ofere si mie asa ceva careva?
Nu, iti sufleci manecile si te descurci cu ce poti. Job-urile nu pica din cer, le cauti cu efort si sudoare. Eu una am deplina intelegere pt faptul ca nu toti au acelasi start, dar pt „sa mi se dea” nu prea am.
Sa isi doreasca sa invete sa pescuiasca, nu sa primeasca peste.
Doamne fereste! O relație trebuie să fie ceva.. așa, o chestie, …dispensabilă? Cum si mai ales cu cine trăiți, oameni buni? V-ați căsătorit, ați depus jurăminte, știți ce e aia iubirea? Oameni din ăștia care nu înțeleg relațiile nu ar trebui să își dea deloc cu parerea, fac mai mult rău decât bine si creează mai multă degringoladă. Poate tocmai atitudinea astea a zilelor noastre, în care relațiile sunt o chestie, o pereche de pantofi pe care o înlocuiești cu lejeritate le face pe unele femei mai romantice care au nimerit prost să se încrânceneze intr-o relatie toxica. Mi-am amintit acum deodată de o cunoștință veche pe care partenerul o bătea si alerga de față cu copilul iar ea insista ca cei ce o sfătuiau sa il lase nu știau ei ce e iubirea. Pai daca era săracă înconjurată doar de din ăștia care credeau că relațiile sunt ceva dispensabil ..
Un bărbat care te abuzează nu trebuie părăsit pentru că relațiile trebuie să fie de formă, ceva „dispensabil”, ci pentru că cineva care te rănește nu poate să te iubească.
Dar ‘interventii’ pentru ei n-au nici un succes? Nu ma refer la amezi/inchisoare etc. Ci la ceva de ‘reeducare’.
E foarte greu sa iesi din cercul asta odata intrat, cred ca pentru majoritatea este imposibil. Solutia pe care o vad (drastica) este ca copiii sa fie luati din aceste familii definitiv. Este singura lor sansa sa nu creasca in acelasi mediu, sa mearga la scoala, sa nu fie batuti si exploatati si ei.
Nici in centre maternale sau in plasament nu e roz treaba, sunt sigura. Dar fata de ce povestesti, poate e macar putin mai bine. Sincer nu inteleg de ce copiii sunt lasati sa locuiasca cu cineva care ii bate si ii infometeaza.
Nu știu dacă merit să spun că sunt o Ana. Sunt o Ana privilegiata. Sunt Ana de la oraș. Și nu orice oraș, o capitală din Europa de Nord, unde exista într-adevăr egalitate între sexe. Am avut norocul sa fiu crescuta de o mamă extraordinară care m-a învațat devreme: daca da o data, va da și a doua oară, și a treia și va fi din ce in ce mai rău. Și totuși, am trăit o vreme cu un bărbat care m-a abuzat psihic in ultimul hal. Lăsând la o parte că eram „o cățea” și „o vaca grasă”, m-a manipulat astfel încât la un moment dat am inceput sa cred că sunt nebuna și îmi imaginez discuții și întâmplări. După o vreme a venit și abuzul fizic. O îmbrânceală, azi, una mâine, apoi a venit palma, strânsul de gât și amenințarea cu cuțitul (sub ochii copilului de 2 ani). A apucat sa scoată cuțitul și să mă strângă de gât doar o data. A doua zi cat a fost el plecat am dat telefoane, mi-am strâns ce lucruri am putut și am plecat. Nu m-am mai întors niciodată. Nu am urmă de îndoială că dacă eram Ana de la sat, fara sprijin și fără o vorbă bună, m-aș fi întors sau nici măcar nu as fi plecat. Deci cum as putea eu sa o judec vreodata?? Finalul fericit al poveștii mele se datorează felului în care m-a crescut mama mea și sistemului de sprijin al țării în care trăiesc. Mă rog la bunul Dumnezeu că într-o zi să se schimbe ceva și toate Anele să aibă parte de norocul pe care l-am avut eu.
Este, intr-adevar, greu in anumite situatii pentru ca o persoana sa se rupa de mediul abuziv, dar sunt si multe povesti de viata care ne dovedesc contrariul. In cei 13 ani de activitate ca si asistent social am cunoscut si am sprijinit multe astfel de femei care au reusit sa isi recapete independenta, sa isi reconsolideze stima de sine si sa isi cladeasca o noua viata, departe de tot ce a insemnat abuz fizic ori emotional. Lucrez in cadrul Asociatiei Casa Ioana din Bucuresti. Noi oferim gazduire temporara, servicii sociale de suport, consiliere psihologică și suport emoțional, consiliere și informare, inserție și reinserție socială, orientare vocațională, integrarea/reintegrarea copiilor în sistemul educational. Pentru orice informatie sau daca doriti sa indrumati pe cineva catre noi, ne puteti scrie in mesaj privat pe pagina de facebook https://www.facebook.com/Casa-Ioana-1455799964684198/ sau ne puteti contacta la adresa de email office office@casaioana.org.
Eu nu o inteleg pe Ana, pentru ca am fost si eu una, iar în momentul în care am spus Stop, a fost Stop. Am hotarat sa nu-mi expun copilul la pericol, iar azi, după 9 ani de la divorț, după 4 ani într-o altă țară, după multă muncă fizică într-un depozit de materiale de construcții, sunt polițistă in țara mea, copilul meu e olimpic si-mi mulțumește ca am fost puternică. Ana, cea care se complace in situație o face pentru ca nu e in stare sa munceasca, nu ii place sa o faca si prefera sa stea la mana unui monstru. Am incercat mult sa o inteleg pe Ana, dar cand vad acum cum ii iartă pentru ca ii iubesc (asa numesc ele dependența) si se întorc la ei deși li se oferă ajutor in centre de specialitate, nu mai pot intelege.
Eu le-as lua copiii acestor Ane care, dupa 1,2,3 incercari nu se pot desprinde. Cum, Doamne iarta-ma, sa fii mama si sa nu realizezi la ce-ti supui copiii ramanand intr-o situatie abuziva. Ma umplu de spume cand aud cati copii nevinovati cresc in situatia asta, cate Ane si Ionei toarna copii pe banda rulanta, fara pic de responsabilitate pentru ei. Si de cealalta parte se afla oameni educati care nu pot avea copii si se lupta de ani de zile cu sistemul de adoptii de cacat din Romania, ca sa poata aduce acasa un copilas caruia sa-i ofere dragoste si un mediu stabil si linistit.
O prietena a luat in plasament o fetita care fusese abandonata de mama ei in maternitate si se chinuie de ani de zile sa finalizeze adoptia si sa fie a ei. Mama fetitei era la al 6-lea copil abandonat in acelasi spital…
Un coleg se lupta cu familia copilului adoptat care tot cere bani, ca sa renunte la drepturile asupra lui…pentru ca daca nu stiati, rudele de pana la gradul 4 trebuie sa-si dea acordul pt adoptie. Si asa toti Gigeii din neam care n-au vazut copilul in viata lor vin si cer bani la familia de « bogati » care a adoptat copilul.
O alta colega a reusit abia dupa 3 ani sa adopte un baietel cu buza de iepure. L-au operat si acum baietelul e total schimbat din iepurasul speriat care era cand l-au luat.
Pacat de toti copiii « Anelor » care ar putea avea un viitor mai bun, daca sistemul de adoptii ar fi mai bine pus la punct.
Nu-i chiar asa. Pana la urma, sunt copiii lor, iar aceasta Ana ii iubeste, asa cat stie si poate ea, dar ii iubeste. Copiii sunt, probabil, suportul ei si motivatia de a trai. Aceasta viata este singura pe care o stie.
Uneori Anele sunt judecate ca nu se apuca de munca, si comparam viata lor cu a noastra. Multe dintre ele nu stiu decat supravietuirea, pentru ca este tot ce au vazut si invatat: n-au vazut o haina calcata, impachetata, un praf sters, ordine in casa, pentru ca nici mamele lor nu au facut asa ceva, pentru ca nu au intrat sau trait in vreo casa civilizata, pentru ca n-au fost puse la vreo masa, nu li s-a pus un ac in mana, n-au vazut o haina cusuta. Trebuie un om extraordinar de puternic si cu o inteligenta si intelepciune naturale iesite din comun sa fii o Ana care sa poti iesi din singurul ambiant ce l-ai cunoscut. Casele alea de ajutor, cerintele gazdelor ocazionale sunt mult mai de speriat si de neatins pentru unele Ane! Cand ne cere ajutorul, este extraordinar sa fim acolo sa o putem ajuta. Dar, daca chiar ne pasa, o raza de lumina putem sa punem in viata copiilor si schimbarea la urmatoarea generatie se poate intampla. Un weekend la noi acasa, un timp petrecut cu ei, ore private cu un profesor la ceva ce-i vedem talentati, dragoste si ambiant de familie pe care sa-l simta si ei macar din cand in cand, o mana intinsa cand au nevoie, le dam sansa sa viseze si sa traiasca altfel decat parintii lor. Nu trebuiesc dezradacinati(daca nu-i asta dorinta parintilor lor) si luata sansa acelei mame nefericite sa-si iubeasca copilul!
Eu am adoptat un copilas acum 2 ani, dar NU consider sistemul de adoptii unul „de cacat”.
Am dat peste oameni extraordinari in acest sistem: atat asistentul social care s-a ocupat de noi, cat si asistentul maternal in grija caruia a fost copilul meu cativa ani, pana a devenit adoptabil.
Intotdeauna e loc de mai bine, desigur, in acest sistem, dar nu pot sa spun asa ceva, ca e de cacat.
Mai ales ca legea adoptiei s-a imbunatatit mult in ultimii ani.
Despre prietena ta care are un copilas in plasament – poate ca acel copilas inca n-a devenit adoptabil, adica probabil inca nu s-au gasit toate rudele care sa-si dea acceptul. In momentul in care va deveni adoptabil ea va fi prima care va fi intrebata daca doreste sa-l adopte.
Nu inteleg cum al doilea prieten al tau are aceste probleme de care zici. Doar daca a adoptat demult si legea era alta. In momentul in care am adoptat eu, un copil nu putea fi adoptat daca nu renuntasera la el toate rudele pana la gradul 4. Nu cred ca stii totul despre acea situatie.
Iar colega care a asteptat 3 ani …
Eu am asteptat 4 ani si consider ca toate intamplarile din acesti ani (legate de adoptie) m-au pregatit mult mai bine pentru copilul meu.
Nu este asa de simplu dpdv sufletesc sa treci prin unele lucruri, sa afli unele lucruri.
Asteptarea lunga nu e mereu din vina sistemului, ci si din cauza alegerilor viitorilor parinti adoptivi (cand depui dosarul de adoptie faci niste optiuni legate de varsta, sex etc)
Abia dupa ce treci prin toate iti poti castiga dreptul sa spui daca e de cacat sau nu. Nu observand de pe margine.
Mie mi se pare normal ca adoptia sa dureze ceva timp, sa nu fie instanta, pentru ca un copil nu e un bun de care sa se bucure parintii fara copii care au tanjit multi anim (si eu am tanjit 12 ani).
Adoptia trebuie sa se faca in interesul copilului.
De aceea mi se pare normal si sa fie intrebate rudele pana la anumit grad, intai se se elimine toate posibilitatile.
Legatura dintre copil si mama care l-a nascut exista pentru totdeauna.
Copilul e cel care are cele mai multe drepturi in aceasta ecuatie si nu avem voie sa-i luam niciunul (moral vorbind).
Adoptia nu se face cu japca, ci cu inima si cu rabdare.
Intreb si eu, ca nu ma pricep, dar ceva nu e logic aici: Daca copilul a ajuns in situatia de a fi dat spre adoptie, nu inseamna ca rudele alea de pana la gradul 4, erau deja dezinteresate de soarta lui? Ca nu cred ca ajunge vreun copil, intr-un centru de plasament, de bine ce i-a fost acasa.
Rudele alea unde au fost, cand copilul suferea?
De ce statul trebuie sa ii caute rudele, pentru accept? Ok, le cauti ca sa fii sigur ca nu poate fi luat in grija, mai intai de ele. Dar daca rudele nu cauta copilul in decurs de X perioada de timp, pentru a-l lua in grija (si ar dovedi ca sunt capabile sa il ingrijeasca) ar trebui, automat, sa nu mai fie nevoie de acceptul sau refuzul lor.
Stiu ca o relaxare a legilor ar inlesni accesul traficantilor si abuzatorilor la copii, dar asta cu intrebatul rudelor mi se pare o tampenie sinistra. Cred ca altele ar trebui sa fie criteriile. Nu? Adica, asa mi se pare logic. Stiu ca la noi legile’s facute pe sistem „Dosar cu sina”.
Jupaneasa, rudele de gradul al IV-lea sunt verii primari.
Iau exemplul meu, eu am 5 verisori primari (4 împrăștiati prin tara, 1 in Franta). Stiu cum se numesc orasele in care locuiesc, stiu care din ei au copii, dar nu le cunosc viata de zi cu zi. N-am crescut impreuna in acelasi oras, ne intalneam de doua ori pe an, la bunici, in vacante, nu eram prieteni buni. N-am tinut legatura cu ei in mod deosebit dupa ce-am devenit adulti.
Daca ei trec prin vreo drama, eu n-am de unde sa stiu, din pacate.
Daca e sa ne referim la familiile in care se intampla astfel de drame (copiii sunt dati spre adoptie), adesea sunt rude multe si imprastiate peste tot. Nu e usoara munca de teren a asistentilor sociali.
Lucrurile acestea nu pot fi judecate alb-negru. Iar legile trebuie sa fie facute in asa fel incat sa protejeze copilul.
Multi parinti adoptivi inca aleg varste imposibile (0-2 ani) si asa ajung sa astepte ani de zile. Iar in acest timp alti copii cresc si nu-i mai ia nimeni (statistic sansele copiilor de a fi adoptati scad mult dupa varsta lor de 5 ani).
Tocmai de asta ar trebui grăbite adoptiile si supravegheate familiile adoptatoare după! In fiecare zi șansele unui copil de a fi adoptat scad! In SUA se poate face adopția chiar înainte sa se nască copilul, mama biologică cunoaște familia, se decide dacă il da sau nu si bineînțeles ca se poate răzgândi după nastere, dar in cazul in care nu se răzgândește, copilul ăla are o familie de la început, nu de la 4-5 ani, până se mișcă birocrația la noi!
Nu birocratia e neaparat de vina, dupa cum am spus. Chiar birocratia s-a mai restrans prin noua lege.
Sunt foarte multi copii in sistem care asteapta, dar multi parinti adoptivi vor copii mici, bebelusi-fetite, daca se poate. 🙂
Sa presupunem ca o persoana doreste sa depuna acum dosar de adoptie
(bine, nu cum, din cauza covid, ma refer la o situatie normala).
Intr-o saptamana poate aduna toate actele necesare pt dosar (atat ne-a luat noua).
In urmatoarele trei luni vei merge la cateva cursuri in care vei afla multe lucruri despre problemele specifice care pot aparea in adoptie si va asculta marturii ale parintilor care au adoptat deja (sunt invitati la cursuri pentru a impartasi din experienta lor, pentru a da sfaturi).
Va da un test psihologic tot in acest interval de trei luni – mi se pare firesc sa fie testat.
La finalul acestor trei luni obtine atestatul de parinte adoptator si din acel moment poate adopta.
Mie aceasta perioada mi s-a parut utila, interesanta si emotionanta (mai ales cand am avut posibilitatea sa pun intrebari parintilor care adoptasera)
N-am avut niciun obstacol deosebit, nici o problema de birocratie.
Dar chiar si asa cunosc doua persoane care s-au plans ca de ce trebuie sa faci atatea (de ce atatea acte? de ce test psihologic? de ce cursuri?).
Asadar nu va luati dupa toti care se plang de una sau de alta.
Daca in cererea din dosar persoana a optat pentru un copil cu varsta mai mare (> 5 ani), in foarte scurt timp va intra in potrivire cu un copil.
Dupa ce decizi ca vrei sa continui adoptia acestui copil urmeaza in jur de doua luni de intalniri cu el in care se face apropierea sufleteasca, emotionala, se dezvolta o relatie de incredere.
Un copil nu poate fi rupt pur si simplu din mediul in care a crescut, totul se face gradual pentru binele lui, pentru ca trauma sa fie cat mai mica. Daca e mai mare poate respinge parintii.
Pe noi ne-a respins o fetita de 2 ani si 5 luni :), am facut doua vizite si ne-am oprit, nu o puteam forta (era un copil minunat, era si foarte frumoasa, dar nu eram noi parintii potriviti pentru ea).
Familiile adoptatoare chiar SUNT supravegheate dupa adoptie, timp de 2 ani.
Nu-mi dau seama daca exemplul cu SUA e bun sau nu, important e sa nu duca la abuzuri asupra copilului si a mamei care l-a nascut.
Dupa cum ni s-a repetat mereu la cursuri (care se fac inainte de obtinerea atestatului), in adoptie primeaza interesul copilului, adoptia trebuie sa fie facuta in interesul copilului.
Nu mai continui pentru ca subiectul articolului e altul, acesta a fost tangential.
@Elvira – de acord, Anele au dreptul de a-si iubi copiii, dar care sunt sansele ca acei copii sa ajunga ca ele sau mai rau? Daca ne gandim la binele copilului, nu i-ar fi mai bine intr-o casa cum spui tu, curata, etc, in care sa poata invata ca exista si al mod de a exista?
@Ariadna – de acord ca judec din exterior, netrecand prin asta personal (desi am evaluat la un moment dat posibilitatea – am ales in final sa mergem pe calea clinicilor de fertilitate). Ma bucur ca experienta ta a fost una pozitiva, desi mie tot mult mi se pare ca ai asteptat mult…2 ani de incercari plus 4 ani pana s-a finalizat adoptia; dar daca tu ai folosit perioada asta in mod pozitiv, e foarte bine.
In primul caz de care spuneam mama biologica a fetitei e cunoscuta la maternitatea respectiva ca naste copiii pe banda rulanta si ii abandoneaza, a fugit din spital la cateva zile dupa fiecare nastere. De ce ar mai merita ea intrebata daca cedeaza la drepturi asupra copilului? Sau rude care de cele mai multe ori nu au habar de copil sau au o atitudine si mod de trai similar cu al persoanei respective? Si in timpul asta prietena mea se ataseaza de copil si traieste cu groaza ca va veni varul Gigel si ii va lua copilul. Si de ce spui ca 0-2 ani este o varsta imposibila pentru adoptie? O varsta mica nu-i da copilului sansa sa se integreze mai bine in noua familie, fara sa ramana cu sechele ca a fost plimbat prin centre de plasament sau a fost tratat nepotrivit de parintii biologici? De acord ca este necesar timp pentru testari si hartogarie, dar cu o supraveghere mai stricta a parintilor adoptivi, nu s-ar putea grabi acest proces, cu beneficii pentru toti?
V, poate m-ai confundat cu altcineva, eu n-am avut 2 ani de incercari.
Cand am luat hotararea am depus dosarul aproape imediat. Totul a durat aproape 4 ani, mai exact 3 ani si 9 luni din momentul depunerii dosarului.
Ca o coincidenta, copilul nostru s-a nascut cu foarte putim timp inainte de a depune noi dosarul. A devenit adoptabil la 3 ani si 9 luni. Noi eram primii pe lista in acel moment, asadar l-am cunoscut primii. Adoptia a durat exact cat trebuia sa dureze, Dumnezeu a facut totul, noi am fost doar purtati de colo-colo, acesta e sentimentul puternic pe care l-am avut la final.
Perioada de asteptare a fost grea pentru c-am trecut prin diverse intamplari, stari sufletesti, dar n-as schimba nimic pentru ca toate m-au intarit in final.
N-am spus ca 0-2 ani e o varsta imposibila, in niciun caz, ar fi minunat pentru parintii care-si doresc bebelusi.
Dar mai greu sunt copiii adoptabili la acea varsta. Intai se incearca reintegrarea lor in familia extinsa, daca este posibil. Iar asta de multe ori dureaza. Si nu din cauza birocratiei, ci din cauza muncii de teren care e grea, din cauza oamenilor.
Si pentru copilul nostru s-a incercat. Voia sa-l ia un unchi, dar, intr-un final, nu l-a mai luat.
Mie mi se pare normal acest pas, de cautare intai a unor oameni mai responsabili printre rude.
In sistem intra copii de toate varstele, nu doar bebelusi. Cei mai multi nu sunt bebelusi. Fata de copiii mai mari nu e corect pentru ca ei, din start au sanse aproape de 0 de a fi adoptati.
Cum am zis, cine opteaza pentru varste mai mari, in cateva luni isi poate cunoaste copilul, iar adoptia decurge rapid. Pentru ca sunt multi copii de varste mai mari.
Prietena ta si-a asumat din start un risc, in mod constient, atunci cand a luat in plasament.
Cand copilul va deveni adoptabil ea va avea prioritate la adoptie, ea va fi prima care va fi intrebata.
Dar pana devine adoptabil, sta cu frica in san.
Imi pare sincer rau pentru ea …
Noi am ales o alta cale … direct cea a adoptiei.
Nu poate fi judecata de noi mama naturala a copilului, nu-i stim viata, de ce a ajuns sa faca asta. Si copilul meu are mai multi frati. Eu ma bucur ca a fost nascut.
Elvira, privesti foarte frumos lucrurile, copilul tau e norocos ca te are ca mama!
@morera: grozava logica ta. relatiile nu trebuie sa fie dispensabile. dar te poti dispensa de ele cand nu te mai iubeste. :))
Povestea Anei am trait-o din perspectiva copilului, uneori doar martor la scene de violenta fizica si verbala, alteori ca tinta secundara a abuzului. Mama a suportat cu stoicism din motive de neinteles pentru noi, copiii. Cand am mai crescut si am prins putin curaj i-am sugerat sa divorteze pentru ca ne temeam efectiv pentru viata ei. Nu a facut-o. Din dragoste si pentru ca noi, copiii, sa crestem intr-o familie cu doi parinti. Nu stiu daca alegerea ei a fost una buna, judecata mea ar fi subiectiva; poate era totusi mai bine sa crestem in liniste si fara frica…ceea ce stiu sigur este ca anii de tipete, amenintari, imbranceli, lovituri au avut efecte asupra mea, le resimt si azi ca adult.
Sigur ca in primul rand victima abuzului are nevoie de ajutor si de cat mai mult sprijin, de cele mai multe ori ii este pusa chiar viata in pericol dar tocmai din cauza aceasta ma intreb daca nu se poate face ceva si in ceea ce-l priveste pe agresor? Poate ar ajuta sedinte de consiliere, terapie, dezintoxicare,tratament medicamentos. Nu stiu daca astfel de masuri pot fi impuse legal, dar daca reusim sa reparam agresorul, cred ca victima are mari sanse sa duca o viata normala. E doar o idee, nascuta in mintea mea de copil, atunci cand imi doream ca tata sa nu o mai loveasca pe mama.
Mai vreau sa spun ceva. Sper ca aceste centre sa aiba curajul si inteligenta sa le explice acestor Ane ca nu este obligatoriu sa mai faca copii. Sa le ajute cu sterilet sau legarea trompelor daca acestea accepta. Stiu ca multe astfel de centre au o componenta religioasa, dar macar sa le explice metode contraceptive si sa le si ofere.
Fiindca daca recidiva este atat de mare si ele atat de frecvent accepta sa se duca inapoi la abuzator macar sa nu mai dea nastere si altor copii.
Cu cat ai mai multi copii cu atat mai greu este sa pleci si sa le poti oferi un trai decent de una singura.
Stiu o Ana care a ales… sa stea.
Ana mea a citit mult la viata ei desi nu locuia la oras. Biblioteca ei mi-e foarte draga si ma innoreaza foarte mult in acelasi timp. Mi-e draga pentru ca eu cred ca i-a fost singurul loc de liniste chiar si daca imaginativ si ma innoreaza pentru ca nu a ajutat sa ii dea putere sa plece. In tineretea Anei mele daca se reusea sa se gaseasca o carte cu detectivi, era un mic rai ca doar cine avea acces pe vremea aceea la carti din afara pentru castigarea increderii in sine si capatarea independentei personale…
Ana mea are in comun muuulte cu toate Anele pentru ca toate au fost sau inca mai sunt victime ale abuzului.
Oamenii abuzati sunt supusi unui regim de control aplicat zilnic:
-sunt izolati: prietenii sunt nenecesari, idioti si iti vor doar raul, parintii si rudele doar vor sa se amestece in viata ta, sa te comande; ti se dau exemple banale negative si daca nu exista exemple, ti se creeaza, pentru ca minciuna este un aliat puternic al abuzatorului.
-li se distruge increderea in ei insisi total: orice fac nu e bine, nu au drept de opinie ca oricum nu stiu nimic, sunt lipsiti de respect 25 din 24 pana le este demolata puterea de a decide pentru sine si pentru copii.
-sunt umiliti cu vorbe grele care li se incrusteaza pe creier si cu durere fizica cauzata treptat si gradual.
-rusinea si vina apar instantaneu ca efect a celor de mai sus invaluite fiind de o frica profunda care paralizeaza; frica paralizanta produce doar instinct de supravietuire pe secunda respectiva. abuzul devine realitatea si spatiul lor.
-a tine secret abuzul este subinteles: gura lumii, teama de a fi judecat sunt cumplite.
In momentul in care izolezi un om sau acel om traieste intr-un mediu in care si ceilalti din jur sunt la fel de abuzati si nu exista modele/exemple ca sa se poate si altfel, speranta moare incet dar sigur.
Pentru foarte muulti ani nu am putut intelege alegerea de a ramane in mediul abuziv mai ales cand sunt si copii.
Nu o pricep nici acum si nu as putea sa raman dar…ceea ce pricep este frica paralizanta in care si eu am trait. Frica aceasta constanta si impresia ca nu e loc de scapare si ca oricat de mult tipi cand esti lovit oricum nu vine nimeni sa te ajute; pe acestea le pricep si din cand in cand le resimt in ganduri nocturne pe care inca incerc sa le ingrop.
Si cand imi aduc aminte de frica asta…incerc sa nu mai judec si sa spun o vorba domoala celei care alege sa stea desi mi se rupe sufletul in fiecare secunda cand stiu ca inca este acolo.
Daca as putea, i-as imbratisa pe toti oamenii acestia pentru ca nu sunt nici prosti, nici slabi nici lenesi…sunt doar speriati si fara speranta si rusinati ca nu se pot rupe din acest cerc.
Daca as putea, as face sezatori la sate cu moase si vizite acasa care pe langa sa ajute mamicutele sa isi ingrijeasca bebelusii, sa le asculte si sa le spuna ca este ajutor daca au nevoie si resurse cand le e greu.
Daca as putea, as introduce cursuri de dezvoltare personala in scoli in care increderea de sine sa fie principalul subiect: sa iti castigi existenta si sa dai doi lei pe tine prin a avea intai grija de tine ar fi primul modul al cursului. Independenta financiara ajuta enorm.
Multe din Anele generatiei parintilor nostri au crescut la randul lor Ane, nu pentru ca asa si-au propus ci pentru ca neajunsurile si lipsurile le-au cuprins din toate partile si prins in chingi din care nu au stiut si nu au putut sa iasa,
Daca stiti vreo Ana, imbratisati-o. Nici ea nu stie cata nevoie are de bunatate, pentru ca de atata durere a uitat cum e sa fie bine, asta daca o fi stiut vreodata.
Daca stiti vreo Ana, nu o judecati chiar daca nu sunteti de acord cu alegerile ei (am judecat prin a da sfaturi necerute si bine nu am facut!). De multe ori are nevoie doar de cineva care sa o asculte, sa nu isi piarda mintile.
Daca stiti vreo Ana, luati-i o floare sau preparati-i o cafea/un ceai…sa se opreasca un minut si sa respire.
Daca stiti vreo Ana, spuneti-i ca exista viata si speranta dupa abuz chiar daca pare imposibil de crezut pentru ea…si ca merita sa le aiba.
Daca stiti vreo Ana, puneti-o in legatura cu centre care au resurse de ajutor, mergeti impreuna pana acolo…primii pasi sunt ca de ciment, cei mai grei.
Ana…nu esti singura!
Cum o putem ajuta pe Ana?
Am citit articolul si simt nevoia sa ma implic…
Poate ca Anele astea sunt irecuperabile, dar copiii inca nu. Pentru eise mai poate ceva, comunitatea cu sprijinul autoritatilor ar trebui sa ii scoata din mediul acela, altfel nu se rupe aceat lant.
E trist ca asemenea probleme se pot rezolva doar pe termen lung, prin cresterea nivelului de trai si acces la educatie, dar pentru asta trebuie un efort sustinut al statului si al societatii. Greu…
Scria Godina mai demult, dezamagit in inocenta lui probabil, ca a vrut sa ajute o familie (someri, alcoolici, etc) mai mult pentru copii si parintii nu au fost in stare sa aprecieze ajutorul primit si au ajuns de unde au plecat. Dupa ce am citit articolul tau inteleg si mai bine de ce, pentru ca toata viata lor ala a fost standardul (trait pe drumuri, alcool, certuri) si ca sa o duci bine trebuie sa joci dupa reguli (sa fii civilizat, sa poti mentine un loc de munca, sa ai grija de copii, sa faci mancare, sa nu te apuci sa bei de cand te trezesti, etc) si ei nu au fost invatati sa respecte regulile societatii, de aia traiesc la marginea ei.
Daca adultii sunt cauze pierdute, macar copiii lor merita o viata mai buna dar aia care le-au dat viata sunt niste distrusi si spirala de saracie, lipsa de educatie si alcoolism continua.
Anele au nevoie de terapie,sa învețe ca sunt ființe umane si ca merita respect si de un servici decent.Fetitele Anelor au nevoie de educație cat mai îndelungată,sa nu poata uita ca sunt fiinte umane si ca merita respect.Sotii Anelor au nevoie de închisoare cat mai multă pentru ca nu sunt fiinte umane si nu merita respect.Cam asa vad eu chestiunea dupa ce m cunoscut mai multe Ane si copii ai Anelor decat mi-as fi dorit.Sigur ca putem sa presupunem ca si soții Anelor au ajuns asa pentru ca asta au vazut acasa si asta fac la randul lor,dar nu ei trebuie protejati deci despre ei ne preocupam dupa aceea.
Doar „fetitele Anelor au nevoie de educație cat mai îndelungată,sa nu poata uita ca sunt fiinte umane si ca merita respect” baietii nu?
[…] Acum două zile am scris despre zecile de mii de femei din România care nu au o șansă reală la o viață bună. Despre sărăcie, abuz, alcoolism, lipsa de educație, de opțiuni, de salvare. Ana are mere, Ana n-are viață. […]
poveste foarte trista despre Ana care nu reuseste sa se despart de acest IONEL care este violent.Se poate comenta pe acest subiect la infinit cu pareri pro si contra,realitatea crunta este ca IONEL este cel care are nevoie de ajutor si nu ANA.Nimic nu justifica faptele violente si viata plina de mizerie pe care Ionel o ofera familiei sale,din pacate legile noastre nu pedepsesc asa cum ar trebui violenta conjugala.Statul roman nu acorda destul suport si sustinere familiilor in acesta situatie.Parerea mea este ca Ionel trebuie internat si consiliat iar in acest fel este posibil ca ANA personajul nostru principal sa nu mai fie nevoita sa fuga de acasa mereu
Articolul are un bias (aproape clasic cred eu) către „femeia victimă”, cu traseu în viață dominat de sărăcie și de violență domestică. Un cadru mai larg ar trebui să cuprindă poate tot mediul social și interacțiunile complexe care generează victime, agresori și toate variațiile – gen alcoolism, instabilitate emoțională sau probleme de sănătate mentală.
Relația între Ana și Ionel nu este și nu are cum să fie unidirecțională, de asemenea nu cred că e potrivit să fie analizată doar din perspectiva extremelor gen „Ionel bea și o bate”. Amândoi sunt produsul unui mediu social, nu a picat unul de pe Marte și celălalt de pe Venus – vorbim de un mediu care i-a aruncat în viața așa-zis adultă cu rezistență redusă la frustrare și cu un mental orientat spre beneficiu imediat („mănânc / beau azi că poate nu mai prind, mâine văd eu ce mai fac”). Sunt oameni care nu își pot planifica viața în perspectivă fiindcă niciodată nu au avut vizibilitate mai lungă decât ziua de mâine, de aceea și interacțiunile lor sunt cât se poate de izolate și de limitate, aproape tranzacționale.
De exemplu, Ionel are un mental gen „m-am certat cu X că nu mi-a dat toți banii promiși, am băut ceva pe drum să-mi treacă amaru’ și m-am dus acasă; acolo m-a luat femeia direct de la ușă cu scandalul”. Din punctul de vedere al Anei, Ionel a venit beat și fără bani. Niciunul nu se gândește la cum se simte celălalt, amândoi sunt blocați în „el face sau nu face” și „ea face sau nu face”.
De ce stau însă împreună, împărțind sărăcia și palmele? Că se iubesc? Declarativ da, dar acțiunile lor arată evident altceva. Mediul social patriarhal care i-a format pe amândoi i-a arătat Anei, prin experiența tuturor femeilor din viața ei, că „a fi a unui bărbat” este un parametru esențial pentru supraviețuirea fizică. Sunt Ane cu facultate și cu slujbe bune care au internalizat asta de la o vârstă fragedă, de aceea relația dintre Ionel și Ana, în acest mediu social, este prin definiție asimetrică.
Ana când fuge de acasă o face cu gândul la Ionel, ca o metodă de a re-echilibra relația. Ea nu fuge de Ionel ci pune altă carte de negociere pe masă. Faptul că se plânge, face terapie în centrele respective, pare că ar începe să își definească altă viață sunt doar parte a jocului: copila de 7 ani din ea îi aduce zilnic aminte că „fără Ionel, mori și tu, mor și copiii tăi!”. În fond asta a văzut copila de 7 ani în familia de origine, prin sat și a auzit de la biserică. Ana se întoarce când simte că relația s-a echilbrat, iar ciclul se reia. Ana știe, aproape instinctual, 2 lucruri fundamentale: schimbarea de paradigmă e aproape imposibilă iar „alt Ionel” care să o ia așa cum e nu e de găsit chiar la fiecare colț de stradă. Sau chiar dacă ar fi, bea și bate ca Ionel – în fond tot din același mediu social vine.
Impartasesc aceleasi opinii ca si tine Dan, dar din pacate societatea in care traim noi romanii, ne “forteaza” sa stam si sa asteptam pentru mai bine.
Sunt extrem de putine cazurile in care se analizeaza situatia in ansamblu si se apeleaza la ajutor pentru toate partile implicate.
Fiecare Ana are o poveste, dar nu este corect sa analizam situatia lor doar pentru ca in general lucrurile se intampla intr-un anume fel. Este clar ca nici un Ionel nu s-a nascut pentru a-i face viata un cosmar Anei pe care si-a ales-o drept partenera de viata, dar pentru aceste categorii de persoane nu exista o solutie imediata ca pentru o masea cariata si de asta se pune accent pe persoana vizibil afectata, in speta cea agresata.