te iubesc și când sunt supărată

Tocmai ne certaserăm nu mai știu exact de ce, îi explicasem de ce credeam eu că greșise cu ceva.

Băiețelului nu-i place să recunoască când greșește, deși știu sigur că înțelege de ce și cum.

Dintotdeauna a fost foarte voluntar, spre deosebire de sora lui mai mare. Se pune de-a curmezișul, vrea să aibă el ultimul cuvânt, să decidă, să conteze. Nu primește bine limitele, critica, NU-urile.

E mult mai bine de când a făcut cinci ani, am avut ani complicați cu el, cu multe crize de furie, refuzuri repetate de a colabora, certuri și supărări, am scris despre ele mai mult aici și despre cum s-au transformat în timp aici.

De când se apropie de șase ani (mai sunt două luni până la ziua lui), e mai cooperant, nu se mai înfurie, vorbește mult despre ce îl supără, nu mai acceptă să fie dominat de sora lui, argumentează și nu renunță decât foarte greu.

E teribil de isteț și de insistent, multă vreme mi-a fost foarte greu să navighez între nevoia lui de autonomie și nevoia mea de cooperare.

În timp am învățat să primesc ce vine de la el, să îi explic limitele mele (pe care le acceptă dacă nu le vede ca pe limite impuse lui, de exemplu Îmi pare rău, puiule, nu pot să te mai aud cum țipi în loc de Nu mai țipa), și e mult mai bine de atunci.

Așadar, stăteam pe canapea, el supărat, eu obosită după o zi plină cu școală, gătit, lucrat, ieșit cu ei cu bicicletele.

Stătea încruntat lângă mine și boscorodea cu un lego în mână.

L-am privit cu atenție. Mi-am dat seama cât de mult admir forța lui, mintea lui sclipitoare, care împreună nu sunt mereu în avantajul meu. Dar le iubesc oricum.

M-am lipit de el și l-am pupat pe frunte.

– De ce ai făcut asta? m-a întrebat.

– Pentru că te iubesc și când suntem supărați. Ce părere ai despre asta?

– Bună, mi-a zis, încruntat.

– Cred că ești un băiețel grozav și-mi place de tine.

A strâns din nasul ăla mic al lui și a continuat să vorbească singur, supărat.

Am rămas acolo lângă el privindu-l și zâmbind.

– Mulțumesc, a șoptit așa, ca pentru tavan, și s-a lipit de mine.

Pentru mine, mulțumesc lui e un premiu atât de prețios! Mă simt norocoasă că învăț atât de multe în relația cu ei, lucruri care mă ajută și în relația cu ceilalți. De când sunt părinte am crescut atât de mult, am învățat să am grijă de mine ca să le pot da lor, am învățat să cer, să vorbesc despre mine, iar înainte de asta să aflu despre mine ce doare și ce mă bucură, acum știu să am răbdare, să schimb autovictimizarea cu curiozitatea (multe dintre NU-urile lor sunt despre ei, nu despre mine, și acum știu cum să aflu ce vor ei și cum putem obține împreună ce e bine pentru toate părțile), să respir, să-i privesc mereu așa cum sunt: ființe complete, cu nevoi și dorințe, diferite de mine, de ale mele, care nu vor decât să fie iubiți și primiți așa cum sunt, exact așa cum vreau și eu. Îmi dau mie asta, le cer lor asta, apoi le dau înapoi și tot așa. Avem un cerc virtuos aici, poate că ăsta e secretul din spatele calmului meu și al relației noastre frumoase, împreună cu felul în care ne-a făcut natura și cu eforturile noastre de a fi cinstiți, prezenți, atenți, recunoscători și altruiști (mai mult eu, copiii încă învață).