Promisiunea îmbrățișărilor mereu disponibile

Mereu am crezut despre copiii mei că sunt mai degrabă mulțumiți de viața lor decât nemulțumiți, că eforturile noastre de a le umple paharele cu conectare, iubire, acceptare se văd inclusiv de la ei, că primesc cel puțin cât au nevoie din lucrurile care contează: sprijin, adăpost, timp, iubire (pe lângă hrană, apă etc). Primul lucru dimineața: o îmbrățișare. La micul dejun, alta. Până la prânz, o grămadă de altele. Seara, înainte ca ei să închidă ochii, altele, multe! Pentru că și eu am nevoie mare de toate astea, și așa ne suntem de ajuns unii altora.

Până într-o zi, când Sofia a izbucnit în plâns la masă. Tocmai îl mângâiam pe fratele ei, care se lovise.
– Ce e, iubito?
– Pe el îl îmbrățișezi mai mult!
– Te simți neîmbrățișată, micuțo?
– Da, a zis și a început să plângă și mai tare.

Adevărul e că noi suntem destul de maimuțe așa, eu am nevoie multă de atingere și mereu le cer îmbrățișări și pupici (despre de ce și cum le cer, fără să mi le iau direct am povestit aici, într-un articol vast despre consimțământ și respect față de limitele corporale ale copiilor), și ei vin des în brațe, ne giugiulim și ne mângâiem des pe parcursul unei zile, și acum, de când cu pandemia, când stăm împreună nonstop, dar și înainte eram la fel.

M-a surprins s-o aud că simte că nu primește destul. Dar, desigur, n-am contrazis-o. Sentimentele ei sunt ale ei și eu nu am dreptul să le neg. Am preferat ca în loc să mă supăr, să investighez.

– Au fost situații în care ai vrut o îmbrățișare de la mine și nu ai primit-o?
– Da! Câteva…
– Eu am știut că vrei să te îmbrățișez? Mi-ai spus sau mi-ai arătat cumva și eu am ales să nu te îmbrățișez?
– Nu, dar eu aș fi vrut și am așteptat ca tu să-ți dai seama și nu ți-ai dat…
– Îmi pare rău, chiar nu mi-am dat seama.

M-am întors spre cel mic:
– Și tu te simți insuficient îmbrățișat?
– Uneori, da!

Ei, ce chestie! Chiar nu mă așteptam la una ca asta! Dar m-am bucurat că a ieșit la lumină!
– Vă propun un plan nou! Se numește Îmbrățișare la cerere. Cum sună?
– Ce e asta?
– Când oricare dintre voi dorește o îmbrățișare, eu promit să fac tot posibilul să v-o ofer cât de repede. Ce trebuie să faceți este să cereți. De acord?
– Daaa, e foarte bine! s-a învigorat Sofi.

Cel mic aproba din cap.

După asta a urmat, desigur, o perioadă de probă. M-au testat. Mi-au cerut îmbrățișări în toate momentele posibile și imposibile vreo două zile, inclusiv când eram pe toaletă (a fost și singura dată când am amânat politicos executarea dorinței lor). Apoi lucrurile s-au reglat.

Sofia cere îmbrățișări când se enervează la matematică (înainte doar se înfuria și miorlăia), Ivan când se supără la Lego sau în aplicațile lui de animații video. Amândoi cer și din senin, mami, am chef de îmbrățișare, și eu mereu mă bucur de parcă ar fi cea mai bună din lume, pentru că ce să vezi, chiar e!

Ce voiam să zic e că poate ajută la reconectare o astfel de strategie comunicată de toate părțile: Uite, eu cred că dacă spunem ce ne dorim, avem șanse mai mari să primim. Vrei ceva de la mine, nu mai aștepta să intuiesc, cere și eu, dacă pot, îți dau. Eu fac la fel, desigur. Merge și cu soțul! 🙂

Photo by Bethany Beck on Unsplash