Azi am mers cu copiii în satul în care am crescut, în casa bunicilor mei, care s-a vândut anul trecut, dar a rămas, din fericire, în familie, a cumpărat-o un văr dintre ai mamei, așa că mai putem merge pe-acolo să ne ostoim dorul din când în când.
Casa nu e locuită încă.
Am vrut să merg încă o dată, mă desprind foarte greu de acest prim loc în care am deschis ochii, am observat iarba, mămăliga vârtoasă, laptele cald, cățeii și bobocii de rață, pe bunicii mei, fructele mâncate direct în copaci, jocul cu furtunul pe covorul plin de săpun, rufele spălate în copaie afară și întinse pe sârmă.
În fiecare an vin cu copiii aici, deși bunicul s-a dus acum șapte ani, iar bunica s-a mutat în apartament la mama de trei ani.
Casa e încă acolo, neschimbată. Via, la fel. Livada e altfel, bunica a scos copacii vechi, uscați, bătrâni de zeci de ani, și înainte să se mute în oraș, a plantat mulți pomi tineri. Caiși, meri, pruni, cireși.
Cum am venit acasă m-a întrebat din pat:
– Au făcut fructe?
I-am povestit de minunea cu cireșul.
Lângă gardul din spatele casei, afară, la drum, e un cireș cu cireșe negre, amare, cum le mai zice. Sunt mici și puțin acrișoare-amărui, dar sunt aromate ca migdalele și sunt foarte gustoase.
Îmi amintesc foarte limpede cum se strângeau multe neamuri și vecini la cules de cireșe amare, că-s mărunte și greu de apucat, bărbații cu scările în copac, femeile scoteau sâmburii în curte, să facă dulceața. Ajutau și copiii, foloseam ace de siguranță sau cuie mici îndoite, ca să fim mai eficace. Dura multe ore și mâinile ne rămâneau aproape negre. La final ne spălam cu vișine abia culese din copac, doar ele reușeau să mai îndepărteze negreala. Aveam unghiile vinete încă două săptămâni după asta… dar ce bună era dulceața de cireșe amare, o mâncam fierbinte direct din ceaun, plină de spumă, cu mămăligă proaspătă, sărată…
Azi, când am ajuns lângă casă cu copiii, am văzut cireșul din spatele casei. Am rămas cu capul dat pe spate, nu-mi venea să cred. Era plin, plin de cireșe, sute pe fiecare crenguță, unele lângă altele, coapte, perfecte.
– Ce ciudat, a zis mama, copacul ăsta nu prea a făcut cireșe niciodată…
Ramurile atârnau grele până aproape de pământ, de parcă ar fi fost un dar pentru copiii mei. Veniți să luați, ne ziceau.
Copiii m-au întrebat: Putem, mami?
Le-am făcut semn din cap că da. Mai mâncaseră cireșe negre doar în dulceața trimisă de-acasă, Niciodată din copac.
Sfioșenia cu care au desprins prima cireașă și au băgat-o în gură.
Surpriza gustului.
Zeama aproape neagră care le curgea până la coate, treizeci de cireșe mai târziu.
Dinții mov. Gura neagră.
Zâmbetele derutate.
Ce bucurie neașteptată!
Când s-au săturat, și vă jur, nici nu se vedea în copac că au mâncat, și am gustat și eu, și mama, i-am invitat în curte sub vișin, să se spele cu vișine.
S-au clătit la pompă.
Am mai găsit în curte cireșe roșii, dulci, zmeură perfectă, ceapă verde, caise, prune și gutui necoapte. Le-am lăsat la locul lor și am făcut poze să îi arăt bunicii acasă.
– Au făcut fructe?
– Bunico, e plin de fructe, plin!
I-am arătat poze cu copacii, cu iarba, cu casa.
Nu i-am spus cât de trist mi s-a părut totul acolo fără ei doi. Cât de mică mi s-a părut casa, care acum 35 de ani era castelul meu uriaș, cu muuuulte camere.
Veranda de doi pasi, camera mică, unde dormea bunica la prânz, camera mare, care e tot mică, unde dormea bunicul la prânz, camera din față, curată, neatinsă, pentru oaspeți, camera din spate, fără sobă, mereu rece, unde dormeam eu vara și unde se păstrau merele iarna. Cerdacul alb și mic, pe care-l escaladam ca pe Everest când eram mică. Florile de sub geam, îngrijite pe vremuri de bunica, acum s-au amestecat și cresc de capul lor, narcise peste garofițe și un fel de iriși peste lăcrămioare.
Mirosul casei. Mirosul de lemn vechi, de cenușă din sobă, de ferestre arse de soare, de covoare țesute de bunica.
Râsete, plânsete și rugăciuni care nu se mai aud decât în capul meu.
Mama a chemat vecini și rude să culeagă cireșul. E păcat.
E păcat că lucrurile se schimbă, că oamenii mor și nu reușim să ne ținem de amintiri mai bine.
Mi-e foarte dor de tot ce am trăit în curtea asta, de oamenii din ea, de pacea de atunci, de lipsa mea de trecut, de cireșele amare.
Acesta e unul dintre puținele articole pe care le scriu doar pentru mine. Ca să-mi pot aduce aminte când o să uit de tot.
Ce frumos ai scris, Ioana ?!
Si eu am amintiri minunate din copilaria mea la bunici.
Merele verzi, mici, dulci, de vara, laptele de bivolita pe care ni-l dadea bunicul sa-l gustam cald , proaspat muls, zarzarele, dudele, painea pe vatra a bunicii, tocanita de pui cu mamaliga ( gustul ei nu l-am mai regasit nicaieri de atunci).
Imi amintesc cum facea bunica sapun de casa, dulceata de prune acrisoara, cas si smantana.In fiecare vara stateam trei luni la bunici, nu-mi doream excursii, nici tabere la Navodari. Acolo, in satul mic unde toti se cunosteau , era raiul meu. Bunicii aveau oi, capre, rate, gaini, bivolite, porci, pisici, iepuri si un caine negru si mic , Bobby , care venea cu noi peste tot. Toata vara eram desculti , ne jucam afara si pe ploaie si cand era soare, mergeam la fan,aduceam apa de la izvor , culegeam ciuperci din padure, ne cataram in copaci, mancam fructe si legume din gradina , faceam baie intr-o vana de metal, in apa care se incalzea la soare. Inconjurati de animale si natura, pentru mine, sora mea si verisorii nostri fiecare vara acolo a fost un paradis .❤️
Prințesa, ai scris pentru multi! Suntem multi cei ce trăim, gândim, simțim trecerea timpului, despărțirea de o copilărie minunata. Dar tu știi și sa așterni frumos in cuvinte potrivite ceea ce simt și eu! Felicitări și îți mulțumesc!
La mine fericirea insemna seara de toamna cand, impreuna cu mamaia, stateam pe scara rece din ciment cu un lighean in fata si mancam strugurii abia copti. Noaptea se lasa lenesa, tantarii ne bazaiau si inainte de a fugi la culcare mai miroseam o data florile de regina noptii. Totul era miros crud de viata, de la noaptea instelata cu gazele ei pana la strugurii pe care, cateodata, ma lasa sa ii mananc nespalati. Si mai era un miros fain, acela de rufe uscate la soare, spalate cu sapun de casa. Nimic mai frumos, multumesc pentru aducerile-aminte.
Cum faci, cum nu faci, simt si eu cu tine ce simți tu. Vreau sa te îmbrățișez!
Ce frumos ai scris! Inteleg ce simti. Mi-au dat lacrimile si simt fiecare cuvant scris de tine.
M-am nascut si am crescut la tara, intr-o casa cu gradina si curte, cu flori, legume si zarzavaturi in gradina, cu pomi cu fructe in curte, cu pasari, pisici si catei. Era atata pace in vremurile acelea ale copilariei mele! Vacantele erau minunate si in sat aveam multe rude. Acum au mai ramas in sat doar parintii si inca cineva din familie. Am amintiri frumoase cu bunicii, rudele si prietenii din copilarie, mi-au ramas in suflet satul, cu dealurile lui si cu oamenii coplariei si tineretii mele.
Este minunat ca avem si ca putem pastra aceste amintiri in sufletul nostru!
Sanatate le doresc mamei tale si bunicii!
Sanatate si voua si sa va bucurati de vacanta si de timpul impreuna!
Ce frumos ai scris Ioana!
Le povesteam chiar zilele trecute soțului si fiicei mele de 5 ani exact de ceea ce zici (nu au cunoștințe de viața in Romania), de dulceața de cireșe amare care te lăsa negru pe mâini multă vreme, de liniștea vântului când ma odihneam cu Buna mea sub vișinul mare. Nu aveam nimic in afară de ceea ce ne dădea grădina, însă aveam totuși atât de multe. Imi lipsesc mirosurile de atunci,imi lipsește enorm Buna care a murit de 7 ani si tot nu m-am obișnuit cu ideea.
Sănătate multă bunicii!
E, acum e si pentru mine..si o sa revin sa te citesc peste ani, cand casa o sa fie goala si cand tot ce ai scris tu acum, o sa ma incarce de emotia trecutului. O sa lacrimez ca si acum, si o sa stang in brate pozele cu ei…
Foarte frumos articolul, plin de emotie pura si autentica, de dor de viata la tara, de copilarie!??
Citesc si plang! Citesc si retraiesc momente de dulce copilarie! Prințesa, ai scris si pentru mine! Multumesc!?
„Mi-e foarte dor de tot ce am trăit în curtea asta, de oamenii din ea, de pacea de atunci, de lipsa mea de trecut, de cireșele amare.” – descrie perfect ceea ce simt si eu in legatura cu curtea bunicii…curte care e inca a noastra, insa e goala si noi ajungem prea rar acolo…minunat stii sa pui sentimente in cuvinte, Ioana 🙂
Nu stiu daca sunt in ton sau total pe langa cu ce voi spune. Dar o sa las asta aici: ma apuca si pe mine câteodată nostalgii dupa diferite perioade din viata mea….dar culmea fericirii e ca uneori ca gandesc ca as vrea sa mai traiesc inca o data tot ce am trăit, chiar si ce a fost greu, pentru clipele frumoase ar merita sa retraiesc totul. Ca in melodia lui Cristi Minculescu.
Mi-au dat lacrimile, atat imi e de dor.
Multumesc, Ioana!
Nu e doar pentru tine. E pentru toti cei carora le lipsesc toate astea.
E pentru noi cei care simtim ca lumea se schimba si ca timpul trece prea repede. Multumesc!
Și uite- așa ma culc cu un nod in gât. Iubesc tot ce scrii!
Te îmbrățișez, Ioana!
Am citit plîng and articolul. Cu dor și durere. Pentru tine și amintirile tale, pentru mine și amintirile mele, cu bunicii, la tara…
Am plans in timp ce citeam ce ai scris, parca era despre mine 🙁 Exact la fel si copilaria mea, doar ca un pic mai la sud, langa Focsani. E foarte greu de exprimat in cuvinte dorul si durerea…
Te imbratisez, esti minunata!
Patul :). Exact patul in care am dormit si eu toata copilaria mea. In weekend am fost si noi in satul bunicilor … din pacate pe bunica mea nici nu am cunoscut-o, iar bunicul e mort de 27 de ani :(. Dar ce de amintiri cu el am … toate frumoase!
Cand eram mai tinerica, nu intelegeam de ce unii oameni “traiesc in trecut” atat de des, acum nu numai ca ii inteleg, dar ma bucur de fiecare data cand reusesc sa plonjez in amintiri din copilarie si imi mai revin detalii crezute pierdute… e ca si cum mai adaug o piesa la un puzzle. Savurez cu ochii deschisi amintirile, devin uneori dureros de palpabile. Si noi am avut cirese amare, perje verzi si acre, zmeura mancata fara sa o spalam inainte si bunici care ne mai viziteaza doar in vis…
Ce emotionant, Ioana. M-am mutat cu parintii in casa bunicilor la 60km de Bucuresti, acum ca sunt in concediu crestere copil cu cel mic. Fetita mare are 2 ani si e in dar pt noi sa train aici.
Aproape toată generația 30-40 are nostalgia casei de la țară, casa bunicilor din care părinții au plecat la oraș la apartament începând cu anii ’60. De aici poate și încărcătura emoțională a deciziilor gen „mă mut la casă pe pământ”, urmate de dorințe la fel de emoționale de a avea de unde culege fructe direct din pom sau roșii direct de pe planta respectivă, crescută pe palma de pământ din spatele casei.
Problema e că multe dintre cunoștințele și abilitățile care asigurau existența acelui fruct sau a vreunei legume, an de an, nu s-au mai transmis de la o generație la alta; noroc cu canalele tematice de youtube. Poate bunicii noștri nu știau exact de ce o anume plantă se însămânțează doar într-o anumită perioadă sau în combinație cu alte plante, neavând cunoștințe propriu-zise de agronomie, microclimat local sau de chimia solului. Cumva, cu informații transmise mai mult informal, lucrurile funcționau, e drept cu foarte multă muncă fizică, uneori în zadar: ciupercile (celebra mană), insectele, păsările sau rozătoarele își luau și ele partea. Cu toate astea, când se trăgea linie, lucrurile ieșeau pe plus.
Eu nu mi-am dorit curte decat ca sa stau in ea la soare, niciodata nu am dorit livada, rosii din gradina etc. Dar da, imi amintesc cu drag de curtea bunicilor pentru ca imi lipsesc ei. Stiu de la ei cat de greu e sa tii o curte cu vie si livada, mi-e clar ca eu nu as putea face vreodata asa ceva. Poate la pensie…
carantina a scos multe nostalgii si amintiri din strafunduri. Si la mine creierul a dat fugutza din fatza tensiunilor de la munca unde s-au facut concedieri si dublat volumul de munca si copil acasa catre locul unde m-am simtit libera, unde am descorperit si depasit limite fizice si trait euforia din plin, unde nu aveam poveri si sufletul imi dansa: in gradina cu visini si shoapte, sub caldura verii si sub ochii bunicii.
(am dezghiocat weekendul asta cateva kg de visine si pus de-o prajitura,, maine alergiile mele mi-o platesc, dar azi pt cateva minute am revenit copil)