Despre vinovăție și enervanta voce interioară autocritică (fragment din cartea Kristinei Kuzmic)

Hai să fim sincere. E strigător la cer cât de multe responsabilități avem. Ne ocupăm de agenda tuturor, ne asigurăm că am făcut programările la medic și la dentist și ne ducem copiii acolo la timp (oarecum). Ne asigurăm că familia noastră este bine hrănită, atât din punct de vedere fizic, cât și emoțional. Noi suntem cele care alină, specialistele în rezolvarea conflictelor, terapeutele, antrenoarele pentru făcutul la oliță, povestitoarele, profesoarele, bucătăresele, expertele în instalații sanitare și directoarele generale ale gospodăriilor noastre. Cu atâtea lucruri pe cap și cu gândul la atâtea lucruri deodată, e ușor să alunecăm în modul pilot automat ca părinți. Am putea pur și simplu să apăsăm butonul de replay ca să se audă iar și iar cuvintele noastre, ca la cea mai proastă figurină de jucărie cu cele mai jalnice replici preînregistrate. „Te rog, mai ia o bucățică.” „Te rog să-ți pui pantofii.” „Te rog să-ți termini tema.” Să fii părinte poate să ți se pară un ciclu monoton; sunt aceleași lucruri pe care le faci iar și iar. Până să se termine ziua, suntem stoarse după câte lucruri am apucat să facem, și totuși simțim că n-am realizat nimic.

Dar gândește-te o clipă ce s-ar întâmpla, de fapt, dacă ai dispărea din viața ta. Câte lucruri s-ar duce de râpă sau ar rămâne nefăcute? Acele lucruri mici pe care le faci toată ziua par mici doar pentru că nu suntem obișnuite să ne asumăm meritele pentru ele – ca treburi cu însemnătate. În realitate, suntem al naibii de importante și este atâta nevoie de noi, încât chiar și cele mai mici contribuții din partea noastră sunt vitale pentru menținerea familiilor noastre pe linia de plutire. Dar, în loc să ne minunăm de toate micile miracole pe care le realizăm, noi stăm noaptea în pat, cu ochii larg deschiși, ne simțim vinovate și ne autoflagelăm pentru singurul lucru pe care am omis să-l facem. Povara emoțională a vinovăției pe care o ducem pe umeri este probabil mai epuizantă chiar decât sarcinile concrete și nesfârșite pe care le ducem la bună îndeplinire ca părinți în fiecare zi. Acum, nu vreau s-o fac pe experta în ale somnului, dar uite un secret care am descoperit că funcționează: adresează-ți mai multe laude decât critici, mai multe încurajări decât reproșuri, și vei putea adormi mai ușor.

La un moment dat, am invitat câteva prietene la mine ca să facem un videoclip împreună și le-am cerut să-mi împărtășească unele dintre cele mai urâte lucruri pe care și le spun de-a lungul zilei. Una mi-a zis: „Îmi spun că sunt leneșă și purcică”. Alta mi-a zis: „Îmi spun tot timpul că n-o să dau niciodată jos kilogramele pe care le-am pus pe mine”. Alta își spunea că este o mincinoasă egoistă. Alta a recunoscut: „Îmi spun aproape în fiecare săptămână, dacă nu în fiecare zi, că pur și simplu nu sunt o mamă destul de bună pentru copiii mei”. Când am insistat să se gândească serios la aceste afirmații și să le compare cu realitatea, fiecare dintre ele a fost de acord că nu sunt mai deloc adevărate. Cu toate astea, repetându-și la nesfârșit aceleași insulte, le transformaseră, involuntar și inconștient, într-o parte a identității lor. E uluitor să-ți dai seama în ce măsură se bazează pe minciuni sentimentul nostru de vinovăție. După ce toate și-au terminat de împărtășit gândurile negative, le-am surprins scoțând câte o poză din copilărie cu fiecare dintre ele. Le-am cerut să se uite la fetița din poză și să-i adreseze aceleași cuvinte pe care și le adresau lor. Puteau să-i spună acelei fetițe că e o purcică leneșă sau că nu e destul de bună?

Nici una dintre ele n-a putut să facă asta. N-au avut inima să-i adreseze cuvintele acelea crunte unei versiuni mai mici a lor, dar n-aveau nici o problemă să fie propriul lor agresor principal în prezent. Când și-au dat seama cât de grav e negativismul pe care-l manifestau față de ele înseși, n-au avut cum să nu se emoționeze. Îndemn pe toată lumea să încerce acest exercițiu cu rezultate remarcabile. De fapt, am vorbit de curând cu copiii mei mai mari despre asta și m-am asigurat că au amândoi câte o poză cu ei când erau mici la vedere, în dormitor. Vreau ca și ei să învețe să-și vorbească cu bunăvoință. Cumva, uitându-ne la poze cu noi în copilărie ne dăm seama de câtă dragoste și grijă avem nevoie și merităm.

Adevărul este că ne judecăm aspru pentru că nu suportăm să nu ne ridicăm la nivelul propriilor noastre așteptări. Nu suferim faptul că ne luptăm cu rolul de părinte într-un fel pe care nu-l anticipam înainte de a avea copii. Exact acesta este motivul pentru care avem sentimentul acela nejustificat de vinovăție, nu-i așa? Ne simțim vinovate pentru că simțim că nu ne descurcăm. Simțim că nu ne descurcăm pentru că nu ne ridicăm la nivelul propriilor noastre așteptări. Dar singurul motiv pentru care nu ne ridicăm la acel nivel este faptul că așteptările noastre au fost complet absurde, semiabuzive și nerealiste de la bun început! Pune un pic problema așa: copilului tău i s-ar frânge inima dacă ar auzi pe cineva vorbindu-i mămicii lui așa cum îți vorbești tu.

Ori de câte ori simt că sunt un om îngrozitor sau un părinte îngrozitor, asta se întâmplă de obicei nu pentru că sunt cu adevărat îngrozitoare, ci pentru că-mi spun o poveste urâtă despre mine. Poveștile au o mare putere. Spune-ți o poveste destul de des, și poate începe să-ți contureze realitatea.

Așa că povestea pe care încerc să mi-o spun acum este următoarea: sunt o persoană extraordinară în unele privințe și în unele momente, dar absolut mediocră în cea mai mare parte a timpului. În loc să stau întinsă noaptea în pat și să mă simt vinovată pentru toate lucrurile pe care nu le-am realizat (ceea ce înseamnă practic să mă simt vinovată că nu sunt un robot care rămâne plin de energie douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru, timp în care duce la bun sfârșit toate cele 2547 de chestii din lista de lucruri pe care le are de făcut), încerc să-mi redirecționez modul de a gândi și să fac exact pe dos. Îmi șterg rimelul vinovăției strat după strat și încep să mă gândesc la toate lucrurile pe care le-am realizat. Copiii mei au fost hrăniți și iubiți astăzi. Casa mea e încă în picioare. Am sunat o persoană căreia nu apucasem să-i răspund la telefon. Am plătit o factură. N-am murit. Am făcut pipi. (Uneori chiar singură în toaletă! Pentru asta primesc puncte bonus.)

Faptul că mi-am reconfigurat așteptările ca să se potrivească unui nivel mai realist confirmă încercarea mea de a mă adapta cât mai bine la toată chestia asta cu „fii un om bun”. Înseamnă să accept că uneori o s-o dau în bară. O să fac greșeli. Uneori o să fiu un exemplu groaznic pentru copiii mei. Dar dacă mă autoflagelez încontinuu nu realizez nimic bun. Nu există șefi de promoție printre părinți. Este absolut acceptabil să fii mediocră. Nu eșuăm. Învățăm! De ce să ne autoflagelăm pentru că învățăm? Trebuie să fim mândre de asta! În plus, fiecare zi e o nouă șansă să fii ceva mai puțin praf la capitolul viață. (Aud vreun „amin”?) Așa că haideți să ne iubim cu toată ființa familiile și să-ncercăm să nu ne pierdem complet mințile.[1]

[1] Semipierderea minților e de așteptat și perfect normală. (nota autoarei)

Cartea Kristinei Kuzmic, Rămâi așa cum ești, dar mergi înainte, este disponibilă pentru livrare. O puteți comanda de aici, redusă 30%, costă 24,5 lei. Coperta este realizată de Roxana Soare.

Azi a început și campania fulger de reducere Educație cu blândețe, sunt reduceri de 45% la majoritatea cărților mele și ale lui Alec Blenche, inclusiv noua carte cu Erus, și ale Cristinei Andone, Victoria Pătrașcu la fel, sunt încă două titluri noi în colecția Educație cu blândețe, Arta de a spune NU de Jesper Juul și un nou ghid de Janet Lansbury despre educarea copiilor mici cu respect, sunt multe titluri noi pentru copii, toate cărțile mele pentru adulți, Caietul, care a sosit iar de la tipar, poate fi comandat, cu reducere de 30%, plus alte peste 100 de titluri pentru copii. Campania este AICI.

Iată și dialogul live cu Kristina, a fost atât de plin de lucruri funny și de ajutor!