Despre mamele care critică alte mame, din cartea Kristinei Kuzmic (în curs de apariție la editura Univers)

Am terminat de editat în română cartea Kristinei Kuzmic, pe care o urmăresc online de ceva vreme, pentru că-mi place umorul ei, îmi place că e foarte simpatică, adevărată, îmi plac autoironia ei și felul în care găsește soluții în joacă la cam orice. Cartea nu a apărut încă, nu am finalizat titlul, dar vă las cu un capitol care mi-a plăcut și care cred că o să vă placă și vouă, toată cartea de altfel e o plăcere, mi-a făcut foarte bine s-o citesc, abia aștept să fie gata, o să anunț. Iată capitolul despre critica între mame:

O să fiu sinceră cu tine. Cândva eram genul de persoană care consideră că trebuie să spună în gura mare orice gând sau părere ar avea. Credeam că dând glas tuturor lucrurilor pe care le simt dovedesc că sunt un om onest, un om direct, îndrăzneț și curajos. Nu luam în considerare pe vremea aceea faptul că, înainte de-a auzi adevăruri dureroase, trebuie să ne simțim iubite, trebuie să ne simțim în siguranță și acceptate. Fără această siguranță, nu ne vom putea depăși sentimentele de respingere sau de durere ca să reflectăm asupra conținutului criticii (poate pornită din iubire).

Dacă buna mea prietenă Cat stă lângă mine și-mi spune că poate ar trebui să-mi revizuiesc modul în care mă port cu unul dintre copiii mei, pot s-o ascult și să fiu atentă fără să simt nici o secundă că sunt umilită sau hărțuită ca mamă. Dar asta doar pentru că o cunosc. Știu că are cele mai bune intenții. Știu că e de partea mea. Știu ce inimă are și știu că mă iubește la fel de mult pe cât o iubesc și eu. E nevoie de ani întregi și de multă energie să clădești relații bazate pe încredere și merită să investești timpul și energia aceea, pentru că vei câștiga un prieten al cărui adevăr îl poți asculta. Întotdeauna. Iar acesta este unul dintre numeroasele daruri pe care ți le poate oferi o prietenie adevărată: dacă aveți un trecut frumos împreună, chiar și cel mai aspru feedback poate avea efectul potrivit.

A fost nevoie de ani întregi în care am fost ținta criticilor din partea unor oameni cu care nu mă simțeam în siguranță ca să-mi dau seama de asta, dar a fost nevoie și să devin părinte. Ni se spune adeseori să-i tratăm pe ceilalți așa cum am vrea să fim noi tratați. Dar cei mai mulți dintre noi suntem răi cu noi înșine! Faptul că am devenit părinte m-a făcut să văd lucrurile mai ușor din această perspectivă: încerc să tratez oamenii așa cum mi-aș dori să-i trateze ei pe copiii mei.

Mi-am dat drumul la gură într-unul dintre videoclipurile mele și m-am lansat într-o poliloghie despre ce zi complicată am avut cu copiii mei. Eram sigură că trebuie să mai fie pe undeva măcar o mamă care să simtă nevoia să audă că nu doar copiii ei se poartă urât și că familia ei e normală. În seara aceea, după ce i-am dus la culcare pe copii și în cele din urmă au adormit, și după ce i-am verificat de șaptesprezece ori (pentru că e ceva normal, nu?), am intrat online să citesc comentariile pe care mi le lăsase publicul meu drag. Feedbackul din partea unei femei ieșea în evidență în mod deosebit. Scrisese: „Nu știu care-i problema cu tine și cu toate celelalte mame care sunt de acord cu tine. Copiii mei sunt mari acum și pot să vă spun că NICIODATĂ nu au dovedit lipsă de respect și nu mi-au încălcat regulile, pentru că i-am crescut cum trebuie!” Am dat ochii peste cap și n-am mai acordat importanță comentariului. Până în acel moment mă obișnuisem deja să apară măcar câte o necunoscută pe zi care să-mi țină predici despre cât de praf sunt ca mamă dacă nu am niște copii perfecți.

În aceeași zi, mai târziu, am primit un mesaj privat de la o altă femeie, care-mi spunea că femeia care mă judecase, care nu avea de gând să renunțe la atitudinea ei superioară și care trebuia să se laude cu copiii ei perfecți pe pagina mea era… mama ei. Și nici n-o să-ți treacă prin cap: femeia aceasta fusese genul rebel în copilărie. Și susținea că nici frații ei nu fuseseră perfecți zi de zi, clipă de clipă. Dar mama lor fie nu observase asta, fie era într-o stare de negare – și încă una profundă, pentru că lucrul cel mai important în familia ei era să aibă copii perfecți, care să reflecte o imagine perfectă asupra ei. Ca adulți, această femeie și frații ei nu erau atât de apropiați de mama lor pe cât și-ar fi dorit. Dar nici unul dintre ei nu-și dorea foarte tare să discute deschis cu ea despre defectele lor – sau ale ei.

Acel comentariu critic și plin de țâfnă la videoclipul meu avea, evident, la origine propriile îndoieli ale acelei femei, propria ei suferință. Cei care-i judecă și-i umilesc pe ceilalți (și maschează asta susținând că „Am dreptul să-mi împărtășesc părerea”) sunt de multe ori cei mai nesiguri și mai nefericiți oameni. Gândește-te. Ai cunoscut vreodată o persoană care să-i judece tot timpul pe alții, dar care să fie, de fapt, cu adevărat fericită și împlinită? Da de unde. Îndoielile și nemulțumirea față de propria viață pot duce la a-i judeca pe alții; criticismul duce la rea-voință; iar reaua-voință duce la și mai multe îndoieli. Și așa se întâmplă, ca într-un cerc vicios, accentuându-le suferința tuturor celor implicați. Este important de menționat că persoanele care critică cel mai aspru și umilesc mamele nu se văd așa. Lor doar le place să-și împărtășească părerile. În gura mare. Așa că iată un test foarte ușor, cu o singură întrebare, ca să-ți dai seama dacă ești sau nu o afurisită: Trebuie să exprimi cu voce tare orice părere pe care o ai? Dacă răspunsul este da, atunci ești o afurisită.

Photo by Sharon McCutcheon on Unsplash