Acesta e mesajul de pace al unei adolescente din anii ’90 către adolescentul anului 2020.
De câteva săptămâni primesc și public scrisori de la adolescenți, cel mai tânăr dintre cei care mi-au scris are 13 ani, cel mai matur are 45 (yeap, sunt adulți care simt că n-au ieșit încă din adolescență).
Articolele ajung pe grupuri de părinți, profesori, școli, pe grupuri de tineri, adolescenții recunosc ce scrie în ele, dar se enervează când văd mesajele noastre, ale adulților, care se oripilează, se întristează, zic du-te băi, de-aici, mesajul e fake. Voi citiți că voi sunteți fake, că adolescenții sunt fake, dar nu sunteți, doar că distanța între adolescenți și restul lumii este și a fost dintotdeauna atât de mare încât când ne vorbiți, ni se par vorbe de pe altă planetă, și ca să putem gestiona asta, zicem despre mesajele voastre că sunt inventate.
Eu știu că nu sunt.
Recunosc sentimentul de alien, de pe altă planetă. Chiar dacă tu ești online de dimineață până seara iar eu îmi făceam temele la lumânare (nu exagerez, chiar așa era când eram eu în școala primară, acum peste 30 de ani) cred că sentimentul de alien pe care îl au adolescenții e la fel. Poate e chiar mai acut la tine, pentru că acum totul e în ochii lumii, pe social media, tik tok, trebuie să performezi, să fii popular, să ieși în evidență, deși poate tot ce-ți dorești e să fii lăsat în pace.
Eu te aud și recunosc că nu te înțeleg. Nici nu cred că trebuie. Cine sunt eu să trebuiască să te înțeleg, vreo instanță supremă? Sunt și eu un om care acum 25 de ani s-a zbătut la fel ca tine. E o perioadă de tranziție. Va trece. Poate nici nu e nimic de înțeles. Poate e doar de ascultat și de acceptat.
Vreau să te aud. Pentru că știu cât de mult mi-am dorit la 16 ani să mă audă și pe mine cineva. Oricine. Dar oamenii mari, indiferent că aveau 25 de ani, 30 sau 45, mă priveau mereu ca pe o ființă ciudată, un pic înfricoșătoare, enervantă, imatură.
Dacă scrii corect, cică minți, a scris un adult în locul tău. Dacă scrii greșit, ești prost. Dacă scrii coerent, sigur ai copiat de undeva, adolescenții sunt varză, se știe. Dacă scrii fragmentat, ai numai fițe-n cap, ți-au luat hormonii mințile. Oamenii spun prostii pentru că sunt speriați. Și pentru că au uitat.
Vezi tu, asta e diferența între voi (adolesecenții) și noi (adulții). Voi n-ați fost ca noi, e normal să căutați calea, e normal să fiți mereu în gardă, mereu la atac. Noi am fost ca voi, și e nedrept și ipocrit să ne prefacem că noi am găsit calea, când de fapt încă mai orbecăim, și se vede asta din felul în care vă tratăm sinceritatea.
Îmi amintesc foarte bine cum era lumea pentru mine când eram adolescentă. Am scris despre asta în jurnalele mele.
Scriam într-un fel care acum mi se pare bizar. Dar atunci așa puteam eu să comunic.
Și eu am fumat în liceu, am început de la 16 ani. Acum mi se pare stupid să fumezi, deși încă mai trag câte-o țigară cu un pahar de vin la câte-o petrecere. E greșit, e periculos și nesănătos. Cu toate astea, o fac.
Și eu am făcut sex în timpul liceului (scuze, mama), și am făcut-o din toate motivele greșite (presiunea iubitului, teama să nu rămân în urmă, rebeliune față de regulile mamei, dorința de a fi diferită, dar în același timp de a mă alinia cu restul grupului, nevoia de crește mai repede), a fost groaznic, deși n-aș fi recunoscut asta nici dacă m-ai fi ars cu țigara. Abia mult mult mai târziu, când și inima și mintea mea erau pregătite, nu doar corpul, am reușit să mă și bucur de asta.
Numai prin miracole nu am rămas însărcinată, deși am riscat de câteva ori, pentru că nu am aflat decât târziu ce metode de contracepție sunt cu adevărat sigure și care nu. Pentru că nu știam cu cine să vorbesc despre asta, pentru că mi-era frică și rușine, pentru că eram inconștientă.
Am încălcat regulile, am făcut o grămadă de prostii, din fericire nimic care să pună pe cineva în pericol. Dar ar fi putut ieși rău.
Chiuleam de la ore.
Făceam pe grozava.
Mă îmbrăcam în feluri pe care acum le consider caraghioase, ca să mă exprim elegant.
Mă certam cu mama.
Dramatizam totul. Viața mea e atââât de oribilă, mă gândeam des la moarte, mi se părea că nimănui nu-i pasă de mine.
Oscilam între dorința uriașă de pleca odată de-acasă la facultate, de a începe viața pe cont propriu, ca un om mare, și nevoia ca mama să mă ia în brațe și să mă aline ca pe un bebeluș, spunându-mi cât de mult mă iubește.
Am și încercat să mă tai cu lama pe mâini de câteva ori. Nu-mi plăcea durerea, dar aveam nevoie să mă întrebe cineva cum mă simt, dacă am nevoie de ceva, dacă e ceva ce aș vrea să fac sau să nu fac.
VOIAM SĂ FIU VĂZUTĂ!
Ieșeam cu prietenii, fumam pe la colțuri, ne pupam pe sub sălcii, mergeam la școală, îmi făceam temele și îmi luam notele mari, dar habar nu aveam pe ce lume trăiesc, cine sunt, ce vreau, ce am de făcut să obțin ce vreau.
Am avut noroc cu o familie extrem de corectă. Am învățat de la mama și de la bunicii mei să nu rănesc, să nu umilesc pe alții. Porcării din astea nu am făcut niciodată. Am sărit la bătaie de câteva ori pe la 8, 9 ani, când băieții încercau să-mi ridice fusta. Le rupeam buzunarele uniformelor, mamele lor se enervau, în câteva săptămâni nu s-au mai atins de mine. Apoi m-am cumințit și am reușit să mă țin departe de conflicte. Nu am avut agresori, bullies, cum le zice acum, în grupul nostru. Dar erau în școală băieți periculoși, care învârteau mulți bani și cred că și droguri, habar n-am, n-am vrut să mă apropii de asta.
Ce vreau să zic e că n-am uitat.
Așa că știu, înțeleg, vreau să continuu conversația cu tine, cu cei de vârsta ta. Copiii mei sunt mai mici, au 8 și 6 ani, dar curând vor fi adolescenți și vreau ca ei să treacă prin toate, sunt necesare ca să se desprindă, știu. Și dorința de a crește, și dorința de a rămâne mici, și nevoia să mă împingă, să mă provoace, și nevoia de a mă avea acolo ca pe un perete de care să se lovească și de care să se sprijine.
E normal să te enerveze adulții, cred că le știu pe toate.
E normal să vrei să fii auzit.
Să vrei să fii special, unic, văzut și aplaudat pentru asta.
E normal să vrei să te rupi odată de părinți, să nu mai fii dependent de ei în niciun fel.
Și e normal să te simți vinovat uneori că simți toate cele de mai sus.
Spune toate astea. Ai curaj și mergi la adultul în care ai încredere, chiar dacă v-ați răcit. La mama, la tata, la mătușa, la vecinul, la un prof. Mergi și spune-i: Am multe în cap și vreau să vorbesc cu tine.
Îți va fi mai ușor. Cel mai greu în adolescență e, cred, lupta cu sentimentul de singurătate. Deși ai mulți prieteni, followers, te simți des singur, singură. Pentru că așa și e și e o etapă normală.
Dar dacă ai acolo un om, măcar unul, să te asculte fără să-ți dea sfaturi, îți va fi mai ușor. Un om la care să te uiți când nu știi ce să alegi, când nu mai discerni răul de bine.
Dă-le o șansă părinților tăi, își doresc mult să îți fie aproape, dar nu știu cum. Nici ei nu au primit asta în copilărie, nu au cum să-ți dea ție ceva ce le lipsește. Întinde-le o mână. Fii tu cel matur.
Ai răbdare, nu te grăbi să faci tâmpenii care-ți pot schimba viața (și nu în bine) pentru totdeauna. Nu te apuca de droguri. Nu conduce băut. Nu te urca pe tren să-ți faci selfiuri, o să iei foc.
Protejează când faci sex. Pe tine și pe celălalt.
Cere consimțământ înainte de a atinge. Suntem toți ființe umane care doresc a fi văzute, luate în seamă.
Nu umili pe alții, nu ai acest drept, oricât de greu ți-ar fi.
Dacă cineva te umilește, cere ajutor. Nu sta nicio clipă.
Nu sta pe tușă când unul mai slab e umilit de altul care se crede mai tare. Nu e cool să fii agresor, e doar jalnic.
Nu-ți măsura valoarea în câte like-uri ai, că nu-s alte tale, de fapt.
Nu-ți bate joc de corpul tău, nici de-al altora, mai e nevoie de el încă niște zeci de ani.
Câți oameni au primit ceva de la tine azi? Un zâmbet, o încurajare, timp, orice fel de ajutor? Acolo e valoarea ta.
Caută să afli ce-ți place, la ce ești bun. Cere ajutorul adulților să găsești o școală bună pentru domeniul cu pricina. Cursuri, oameni care te pot ajuta să înveți, să progresezi.
Distrează-te, dar fără să faci rău altora pe drum. Se poate, promit.
Scrie, cântă, desenează, dă-te cu rolele, citește, visează, dansează, ascultă muzică, find a friend, reazemă-te de el.
Va fi bine!
Am trecut cu toții prin asta și am scăpat, unii cu traume, alții cu amintiri frumoase. Deja poți să alegi! Nu e musai să te iei după alții, care se iau și ei după alții, de nu mai știe nimeni de la ce-a pornit și care-i scopul.
Habar n-am dacă adolescența poate fi frumoasă.
Ce știu sigur, că am trecut pe-acolo și am supraviețuit să povestesc despre asta, e că și etapa asta e tot parte din viața ta.
De ce să n-o faci bună?
Sunt aici, dacă vrei să-mi scrii, să mă cerți, să-mi arăți. Nu judec, nu neg, nu mă ascund după vorbe.
Tot aici, sau mă rog, pe-acolo pe undeva, sunt și părinții tăi. Și ei vor să fie văzuți. Dă-le mesajul acesta și lor și poate vă găsiți loc în jurul aceleiași mese cândva.
Greu, greu de tot am făcut pace cu părinții mei. Războiul a început devreme, s-a încheiat zeci de ani mai târziu. A făcut victime: pe mine și pe ei.
Mă opresc. Ești om fain! Va fi bine!
Photo by Noorulabdeen Ahmad on Unsplash
Ce om fain ești, prințesă! Te iubesc!
Eu sunt o „adolescentă” de 32 de ani. Și eu abia așteptam să plec de acasă și să fiu pe cont propriu. Mi se părea că atunci când voi fi adult vor fi toate lucrurile mai simple, mai clare și mereu așa cum mi le doresc eu. Interesant este că deși am ajuns unde am dorit și am și responsabilitățile specifice unui adult (job, familie, copil, rate) eu tot adolescentă mă simt și parcă mi se pare ciudat când mi se adresează cineva cu „doamnă”.
Cred că mi-ar fi plăcut să citesc mesajul tău atunci când eram adolescentă dar și acum este fain.
Așa cum îmi place mie să spun „La tăți ni-i greu, dar nu la toți la fel”. Asta mă ajută pe mine atunci când mă gândesc că altora le este mai ușor și nu au problemele mele.
Tuturor ne este greu, fiecare dintre noi luptă în fiecare zi cu problemele lui și chiar dacă din exterior pare că cineva are toate lucrurile în ordine, nu știm cât de greu îi este să le țină așa sau de ce simte nevoia de a le face/avea pe toate. De aceea este bine să fim buni unii cu alții și să ne susținem reciproc.
Mulțumesc pentru ocazia a scrie aceste rânduri!
Eu cred ca oamenii acuza de fake mesajele respective pt ca ei ca adolescenți nu le-ar fi scris niciodată decât ca o gluma. Poate sunt adolescenți dispuși sa își pună gândurile fix așa cum au fost in articolele anterioare. Eu in adolescenta nu as fi riscat nici o secunda sa scriu public lucruri atât de personale, sa ma pun intr-o situație atât de vulnerabila încă lumea sa judece despre ce simt eu. As fi scris ce nu conta cu adevărat pentru mine sau ce știam ca trebuie sa simt/gândesc. As fi evitat toate clișeele și exprimările tipice de adolescent special pentru a demonstra ca Adulții nu au dreptate, ca sunt mai matura/stabilă/echilibrata decât presupun ei.
Din aceste motive le simt și eu fake. Pentru ca consider ca un adolescent care gandeste fix ca in articolele respective nu și-ar fi pierdut niciodată timpul sa le redacteze și nici nu ar citi bloguri cum este acesta.
Poate ma înșel.
Ca adolescent/a cuminte, care nu a facut „prostii” la vremea cand trebuia sa faca, nu pt ca a fost tinuta din scurt, ci pt ca pur si simplu prefera singuratatea si cartile, pot spune ca la maturitate toate „nefacutele” se rasfrang f puternic asupra psihicului si regret ca nu am fost mai rebela. Cateodata, marturisesc cu toata sinceritatea mea de mama si sotie de 30+ de ani ca imi vine sa las totul, sa ma duc in gara, sa iau primul tren si sa umblu de nebuna, singura sau cu oricine imi iese in cale, sa beau si sa fumez, sa sufar din dragoste, sa insel sau sa fiu inselata si altele pe care n-as vrea sa le zic aici. Asa ca nu ar trebui sa avem regrete pt ceva ce am facut (si care in momentul respectiv ne-a facut fericiti) ci pt ce NU am facut. Daca as avea o fata as sfatui-o tocmai asa: sa faca tot ce-i trece prin cap, chiar si sex cu necunoscuti (ma refer la one night stand) daca asta o face fericita in acel moment, pt ca mai tarziu sa nu aiba senzatia aia de „ce-ar fi fost daca”.
Haha. Te inteleg perfect. Si eu am fost o adolescenta nu prea adolescenta. Cuminte si linistita si virgina pana tarziu in maturitate. Nici pana acum nu m-am casatorit si nici nu ma vad prea curand. Desi am 30 plus. Nu vreau copii ca nici eu nu ma simt intreaga si matura. Si da, imi vine sa umblu brambura. Am mai umblat, putin totusi si cu masura si cu cap ca sa nu sufar… Dar cand intru intr-o relatie serioasa, desi stau un timp lung, ma ia cu panica. Toate etapele si varstele isi au rostul lor. Si eu mereu am spus ca daca as avea o fata as sfatui-o sa experimenteze si sa isi traiasca viata. Doar sa aiba grija, sa aibe niste limite. Ca in reclama aia – ” fac ce vreau, dar stiu ce fac”. Daca aceste frane se pot pune intr-o adolescenta dezlantuita… nu stiu, nu am fost acolo, doar am cochetat de cateva ori cu (cand o vizitam pe sor-mea mai mare la Bucuresti). Oricum am senzatia ca fetele care au avut prieteni de pe la 16-17 ani au ajuns mai repede mai linistite, la casa lor si mature. Mai ales mature. Au vazut si auzit mai multe. Relatiile maturizeaza si in general toate experientele. Rebeliunea e necesara, adolescenta e necesara, asa ca nu regretati nimic. Dar, cu grija totusi la consecinte (droguri, sarcini nedorite, etc).
In alta ordine de idei, exista studii care coreleaza copiii de parinti cu studii superioare cu un numar mai mare de adolescenti care nu isi traiesc deschis rebeliunea fata de parinti, care desigur atrage consecinte. Copilul supra-adaptat. Probabil copii cu care se vorbeste mult si se explica si exista multa teorie la mijloc. Nu e o regula, desigur. Dar necesitatea de rebeliune exista la toata lumea si e sanatoasa.
„chiar si sex cu necunoscuti (ma refer la one night stand) daca asta o face fericita in acel moment”
desigur, daca ai si un doctor bun pe HPV, ca sa nu-i fie umbrita fericirea fetei. Ar fi pacat sa ajunga sa stea cu picioarele desfacute mai mult in fata doctorilor decat a barbatilor, sa bage ovule in fiecare seara, sa simta mirosul de carne arsa cand e cauterizata sau sa se taie bucati din ea, facand dificila o viitoare sarcina, cand va vrea sa fie fericita si in familie. A, si astea sunt stadiile premergatoare cancerului, sa mai vorbesc de chinurile unor operatii care o vor impiedica sa devina mama sau de otravirea inceata cu chimio? Astea fiind partile frumoase, cand scapa cu viata.
Sincer, mi se pare ca nu stii ce zici cand i-ai recomanda ipoteticii tale fiice (care poate ca va deveni realitate, si atunci mi-e mila de ea) un comportament care poate o face fericita pe moment dar care ii poate distruge viata sau sa i-o incheie prematur. Si nu-mi spune de protectie, ca doar in cazul in care sunt imbracati amandoi in prezervative din alea gigant, ca in reclama, are sanse sa scape. Altfel, lucrurile sunt simple: sexul (ala satisfacator, care ii va aduce fericirea de moment) presupune schimb de fluide in zonele orale, genitale si anale si niciun prezervativ din lume nu o sa stea in calea transmiterii virusului. Pentru ca pur si simplu nu acopera toate zonele. Si slabe sanse ca acel barbat magnific care-i va aduce fericirea de moment sa poarte la el si niste analize la zi, gen, de la ultimul night stand.
Am detaliat atata nu pentru tine, ci ca sa citeasca si alte mame de (viitoare) adolescente care poate sunt la fel de deschise la minte, fara sa aiba toate informatiile necesare. Mi se pare extrem de crud sa-ti trimiti propria fiica la un chin pe viata sau chiar la moarte. Iar daca esti mama de baiat, invata-l te rog sa-si respecte partenerele si sa le protejeze, pentru ca nu e de glumit cu chestiile astea. HPV-ul, HIV-ul, hepatitele nu se trateaza cu antibiotice, ca alte BTS-uri, ci sunt infectii/boli de care tragi toata viata. Ca mama, ar trebui sa te asiguri ca fiica ta are un start frumos in viata, nu sa o nenorocesti cu buna stiinta doar pentru ca te-ai gandit tu sa o incurajezi sa simta „fericirea de moment”.
Adolescentii vor avea one-night stand-uri, chit ca nu ne convine. Sa lasam ipocrizia deoparte, fiecare din noi avem cate in schelete in dulap, si noi ne-am facut de cap fara sa fim imbracati in prezervative gigante. E drept ca unii trag lozul necastigator si se aleg cu BTS-uri. Adolescentii si tinerii oricum vor experimenta asa ceva, chiar daca tu, ca parinte, te pui de-a curmezisul, si poti sa le dai tu zeci de discursuri pe teme apocaliptice despre BTS-uri, ei oricum vor face fix ce vor. Sa ne mai relaxam putin, zic, ca si noi, adultii din ziua de azi, am trecut candva prin asta si am facut o gramada de “tampenii”, cum ar fi catalogate in prezent.
Eu cred ca mulți dintre noi am uitat cât de greu ne-a fost și de asta nu empatizam… Sau nu cât ar trebui sa empatizam.
Deodată mulți se transforma în adulții ăștia rigizi care n-au pus o țigară în gura sau n au făcut sex niciodată în viata lor(vai ce e aia? Valeuuuu!), refuzând sa și recunoască prostiile și exagerand în comportamentul fata de adolescenți pana la extreme
Păcat… Dacă nu am uita și am încerca să ne punem în pielea lor ne-am aminti de ce ne revoltam, de ce ne simțeam slabi și de ce câteodată ne gândeam ca moartea e singura noastră scăpare câteodată…
Ar trebui sa clădim punți nu sa le dărâmăm…
Eu mi-am trait „adolescentza” si rebelitatea pe la 21-25 ani, asa. Cam tarziu, lucrurile tre traite la timpul lor.
Altfel si eu visam sa plec de acasa, daca ma intreba cineva de ce vreau sa dau la facultate eu ziceam ca vreau sa plec de acasa. Pentru mine plecarea a fost o evolutie emotionala continua, acel carusel de emotii si evenimente ce a urmat a fost fix ce aveam nevoie sa imi descopar puterile si depasi limitele, castiga incredere in mine.
Altfel, in liceu am fost linistita, prea cuminte. In jur nu era asa (oras mic de provincie, fix dupa revolutie) si era des intalnit sa fumeze de la 14-15 ani, betii, certuri ceva obisnuit. Eu am fost prea linistita….
Printesa Urbană,iti urmaresc si citesc cu drag articolele.Esti „condimentată”,spontană ,reală si minunată.Vorbesti frumos,clar si pe intelesul tuturor.Te admir si apreciez enorm??.Scrisoarea e maximum,ai cuprins in ea totul …m-ai emotionat!Ganduri bune!Sănătate!
Ioana, felicitari pt articol ? unul dintre cele mai bune! Multumim!
Salut! Eu am fost, sunt si voi fi o adolescenta rebela, care acum are 38 ani, sot rebel si adolescent etern si o fetita de 5 ani.
Noi, rockerii din anii ’90, stim ce inseamna sa fii rebel. De la haine, bijuterii, tatuaje, piercing-uri, concerte, baute pana dimineata devreme, le-am facut pe toate. Si acum, nimic nu ma incanta mai mult decat riff-ul chitarii electrice, hainele negre si concertele cu energia lor puternica, libertatea si nisipul marii. Prieteniile legate in adolescenta s-au pastrat, am in jurul meu oameni minunati (cu care mama, evident ca nu era de acord cand aveam 16 ani). Si NU REGRET NIMIC!!! Acum avem amintiri frumoase, am cunoscut oameni minunati, am incercat portile excesului si am sfidat sistemul. Cred ca ideea e sa iti gasesti echilibrul si ceea ce iti place in viata. Scoala pentru mine a fost importanta, mai chiuleam si eu, mai fumam in curtea liceului, insa mie mi-a placut sa invat, si consider ca unul dintre cele mai importante lucrui este sa iti pastrezi curiozitatea si „the power to awe”. Da, fac parte dintr-o nisa, si e f***ucking extreme! Sper doar ca si copilul meu sa vada toate aceste lucruri minunate si sa aiba prieteni cum am avut si eu in adolescenta. Intotdeauna mi-a placut sa fiu pe dinafara turmei, in raspar, sa contest autoriatea si sa pun intrebari, sa nu suport nedreptatea si rautatea gratuita. Intr-adevar, te schimbi pe parcursul vietii, dar daca sufletul tau e bun si drept, nu exista nimic care sa iti stea in cale. United we stand, divided we fall 🙂
ICEDEATH: Ai fi fost modelul meu de adolescent/a. Cumintenia nu ajuta la nimic. Degeaba citeam eu tone de carti la 16 ani, carti grele, pe care nu prea le intelegeam, dar o faceam in speranta ca daca o sa am vreo relatie sa am ce discuta. Poate tocmai de-aia nici nu am avut:ca mi se parea ca toti baietii sunt prosti facuti gramada si aia care nu sunt nu se uita la mine ca sunt prea proasta/urata pt ei:)
Asa m-a incalzit la inima comentariul tau ☺️ Fetita ta e norocoasa sa aiba o mama si un tata care inteleg ce inseamna o rebeliune sanatoasa, si care o vor sustine sa fie ea insasi. Facem parte din aceeasi nisa, si e tare tare frumos. Sunt perfect de acord cu ce ai zis legat de echilibru; si eu si partenerul meu am facut nebunii in adolescenta si imediat dupa in facultate, si totusi am ajuns membri responsabili ai comunitatii, desi el are parul de 4 ori cat al meu :)))) *insert Florian Pittis singing* Eu sunt o taruca mai june, abia pe la 29 de primaveri, insa abia astept sa am un copil cu care sa cant Bohemian Rhapsody prin casa :))) Sanatate voua si celei mici!
Pt iq: vai, ce scenariu apocaliptic ai descris tu acolo! In viziunea ta, o fata ar trebui sa se marite cu primul cu care face sex! Eu asta am facut si imi pare rau, ca ma simt cea mai proasta din curtea scolii. Dar acum e prea tarziu. Am un sot prea bun ca sa fac ce-am zis mai sus, asica sa plec de nebuna. Dar na, as fi vrut sa fie ultimul, nu primul si singurul. In alta ordine de idei, ia citeste articolul asta:
https://www.printesaurbana.ro/2008/08/portia-mea-de-dragoste.html
Uite ca s-a intamplat si la case mai mari.
Si mie mi se pare chiar deplasat comentariul lui IQ, chiar apocaliptic cum zici. Din punctul meu de vedere, fiecare e liber sa-si traiasca viata cum vrea, insa am o problema cu lupii moralisti care vor neaparat sa le spuna celorlalti cum ar trebui sa traiasca, si daca nu se incadreaza in normele lor, sunt stricati, plini de boli, etc, si ce mai zice ea pe acolo.
Femeie(daca asta esti, IQ), relaxeaza-te! Traieste cum vrei dar scuteste-ne pe noi ceilalti de lectiile tale morale si scenariile astea prapastioase. Viata se traieste, sexul e minunat cu respectarea catorva chestiuni legate de sanatate(da, fireste), ce conteaza pentru tine cine cu cine si cum face?
Foarte frumos ai scris, Ioana. Articolul asta il pun la bookmarks, sa il citesc, si peste 20 de ani, cand poate voi uita ce am promis viitorului meu copil.