Un articol în seria #AdolescentînRomânia, de la cineva care a fost adolescent acum douăzeci de ani. Mă regăsesc parțial în povestea autoarei. Deși părinții mei nu au pus atât de multă presiune, știam precis că dacă nu iau note mari, iese nasol. Îmi aduc aminte și acum când, pe la 10 ani, am încercat să fug de-acasă pentru că mi-era prea teamă să le spun alor mei că luasem un 8 la română.
Am fost un copil presat mereu pentru rezultatele la scoală. Era sensul vieții mele.
În rest cine eram eu, ce îmi doream, nu a fost important pentru nimeni. Am avut probleme cu acneea, cu dinții, cu pilozitatea, cu lipsa de haine și de iubire.
Am suferit când pe stradă cineva îmi striga „urâta” etc și veneam plângând acasă, iar mama îmi spunea că nu are sens să mă supăr, că eu sunt deșteaptă și asta e tot ce contează. Practic, nu conta suferința mea.
Nu am avut niciodată o vacanță cu ai mei. Nu am văzut marea decât în clasa a 11-a, nu cu părinții mei.
Totul era despre lucruri, despre holul cu lambriu și covoare. Chiar și când îmi doream să merg într-o excursie cu clasa, eram deturnată de la dorința mea către o pereche de pantaloni.
Adolescența a fost pentru mine o fugă constanta după iubire. A prietenelor din fața blocului, a colegilor din clasă, a tipului fără viitor din fata blocului. Aș fi fost pierdută daca nu aveam norocul să fiu într-un oraș mic, încă neatins de perversitatea zilelor de astăzi.
Mi-am început viața sexuală cu un necunoscut, în casa părinților, la 16 ani, fără să simt nimic. Doar am bifat asta cu un om care nu a însemnat nimic.
Cu toate limitele impuse de ai mei părinți foarte stricți, am făcut greșeli. Multe, dar slava Domnului, fără urmări catastrofale. Am avut o relație la 17 ani cu un tip de 21. Am încercat și partea sexuală, dar cred că el avea o problema de funcționare sexuală. Sau ceva.
Mă simțeam responsabilă, vinovată. Cred că și el îmi dădea de înțeles că eu îl intimidez sau ceva.
E totul destul de neclar din acea perioada. Nici acum nu știu ce s-a întâmplat. El nu a spus nimic, eu nu am întrebat, doar ceva nu funcționa cum trebuia. Ciudat sentiment. Au aflat părinții, l-au oprit pe el pe stradă, amenințându-l că îl vor denunța la politie. Pe mine nu m-au întrebat nimic. Sau cel puțin în amintirea mea nu există aceste momente pe nicăieri. Alt sentiment ciudat.
Un singur lucru țin minte. Că mă gândeam că mă vor duce la doctor, vor vedea că nu mai sunt virgină și îl vor baga pe el la închisoare, fără să fi fost el responsabil. Cui să spun toate astea? Doar le țineam în mine și mă ardeau.
Acum sunt bine. Am 36 de ani, doi copii, soț și mă consider o femeie faină. Am întrebat un psiholog odată cum începi să rezolvi din ce ai în tine stricat, cum le pui în ordine, pentru că simt că am atâtea de discutat pe o canapea de psiholog că nu aș termina niciodată de vorbit, darămite de vindecat. Aș mai scrie mult.
Nu am prietene. Soțul îmi reproșează că mă arunc prea direct cu invitații și propuneri către oameni pe care abia îi cunosc. Eu zic că asta sunt eu, dar poate asta care sunt eu are încă probleme și de aceea nu am nicio prietenă bună. știu că generația noastră are mari probleme. Dar mă tem mai mult pentru generația copiilor noștri, cu părinți care nu mai știu ce să facă să le fie bine, ajungând la excese și cu acces la atât de multă informație că nu au cum să o proceseze corect. Te îmbrățișez și iți mulțumesc că ai citit emailul meu.
Îți las și un extras din jurnalul meu de la 18 ani. Și în jurnal tot să îmi mulțumesc părinții scriam…
Am citit doar primele 3 fraze si am fugit la comentarii. Ma regasesc in ceea ce ai scris. Am 40 ani si am o fetita de 3 ani. Ma inspaimanta ca peste cativa ani va veni plangand la mine ca cineva a facut-o in vreun fel si eu nu stiu ce s ii raspund, cum sa o alin. Sper sa gasesc raspunsul pana atunci…
Nimeni nu va putea sa o faca sa sufere daca stie ca acasa e iubita, ca are o familie puternica si sincera in spatele ei. Astea sunt armele cu care le inarmez pe fetele mele .
Asa am fost eu. O fetita fara tata ( a decedat cand eram mica )
Nu stiu copil mai puternic si mai echilibrat , independent ca mine . Si totul se datoreaza iubirii nesfarsite primita acasa
Exact in acea perioada am fost si eu adolescenta, cu parinti la fel de stricti si de absurzi. Nu contam, nu existam. Eram un simplu carnet de note. Cand luam 8 sau 9 eram „proasta, tampita, corigenta” sau, mai rau „ti-e gandul numai la dracu’ ” (dracu’ insemnand ca aveam tupeul ca la 18 ani sa fiu indragostita). Cand luam 10 nu era nimic, se comportau ca si cand nu as fi existat, ca „doar nu inveti pentru noi”. Credeti-ma ca numaram zilele, ca intr-o inchisoare, pana cand voi fi suficient de mare sa ma mut din casa lor. Acum, ca nu mai locuiesc cu ei, pot spune cu mana pe inima ca niciodata in viata mea, nici macar atunci cand eram copil, nu am fost mai linistita decat sunt acum, cu toate grijile si responsabilitatile care vin la pachet cu viata de adult!
Buna! M-am regasit si eu, partial, in povestea din articol si in ceea ce a povestit Anna. Si eu am fost adolescenta in aceeasi perioada.
Eu eram certata urat si cand luam 9,50. Presiunea era foarte mare sa am medie mare (adica maxima-10), ca sa intru la facultatea care trebuie (adica ASE) la buget si acolo la fel sa am rezultate ca sa iau bursa. In rest, ca ma simteam singura si neinteleasa nu a contat pentru parintii mei. Imi doream si eu la varsta aia sa se indragosteasca un baiat de mine, sa mai ies si eu cu prietenele mele, sa am haine mai dragute ca sa nu imi zica si mie „urata” sau „ochelarista”.
Singura data cand am spus ce imi doream a fost in clasa a 8-a, cand urma sa aleg profilul pe care sa-l urmez la liceu. Eu imi doream sa urmez profil de Limbi Straine. Tatal meu, atunci , s-a enervat atat de tare incat mi-a zis ca el pleaca de acasa (ne paraseste) daca nu merg la Matematica-Informatica, ca ce o loc de munca o sa-mi gasesc eu in viitor daca invat limbi straine si ca el nu m-a crescut ca sa imi irosesc viitorul (ambii parinti fiind ingineri, cu facultate). M-a marcat acel moment, am ales ce au vrut ei ca sa nu plece tata de acasa. Acum, nu ma plang de cum sunt profesional, dar urme ale adolescentei guvernate de scoala si invatat sunt.
De exemplu, nu imi fac prieteni usor, am trac cand trebuie sa vorbesc in fata unui grup de oameni, ma exprim mai bine in scris. Am mers si la psiholog, e ceva de lunga durata sa gasesc rezolvarea.
Inca nu am copii, insa imi propun sa comunic cu copilul meu, sa il ascult si sa ma interesez de ce simte si ce il pasioneaza, ce ii place si ce nu ii place. Nu zic ca il voi lasa liber sa faca orice, oricand, oricum, asta ramane de vazut cand voi fi in situatia aceea. Am observat ca generatia actuala de copii e lasata sa faca orice si primeste orice, depinde de la parinte la parinte, nu judec.
Eu as fi vrut sa simt iubire de la parintii mei si sa ma intrebe cum ma simt cand ma cearta pentru ca nu am luat 10 si sa-mi explice de ce e atat de important sa se intample lucrurile cum aveau ei planificat.
Acela a fost „standardul de parenting” al generației născute în anii ’50, cu principii din sfera „scopul scuză mijloacele”. Un „părinte bun” al acelei generații era pe de o parte un individ capabil să ofere acoperiș, mâncare și acces la educație, iar pe de alta era strict, în sensul că impunea și menținea standarde înalte. Întreaga societate funcționa așa – notele contau fiindcă accesul la oportunități (liceu, facultate, meserie, „job”) era condiționat de poziția în clasament relativ la ceilalți.
Prin perspectiva „implicării parentale”, e absolut natural ca „premianții” să-și fi luat mai multă bătaie și mai multe restricții decât „golanii”. De aici și discuțiile de acum despre depresii, anxietate, burnout, simptomul impostorului și alte cadouri pe care le-am primit când am plecat de acasă. Oricum, standardele noaste sunt diferite și ne tratăm copiii altfel fiindcă societatea ca întreg s-a schimbat radical față de acum 20-30 de ani.
Bună! vreau să scriu aici și despre cealaltă perspectivă a părinților și a sistemului de învățământ care nu face nimic pentru unii elevi deși îi vede cu potențial;poate nu am avut presiunea de la părinții mei pentru note de 10 dar pot spune că din grădiniță atitudinea educatoarei negativă față de mine a dus la marginalizarea mea de către copii și a nu mă implica în sarcinile de acolo zi de zi; apoi a urmat școala primară unde nebuna de acolo pentru că nu o pot numi învățătoare m-a traumatizat și mai mult prin lovire la palmă, umilință în public, împărțirea clasei pe categorii de buni și „proști” având în clasă ei în copil cu deficiență mintală ușoară de care își bătea joc cel mai mult punându-l la colț și întorcând copiii împotriva lui cu o ură puternică;să nu mai spun că avea pretenții la cadouri scumpe de ziua ei precum lănțișoare de aur și alte minuni;apoi am urmat o școală incluzivă de care abia acum am aflat că așa e și pot spune că oamenii de acolo erau implicați și deosebiți dar răul era deja făcut;dacă până în clasa IV a ai mei mi-au luat apărarea de acum încolo, trebuia să mă descurc pe cont propriu pentru că crescusem și trebuia să pot avea rezultate mai bune, „eram leneșă” nu cu traume; mama mea a încercat să mă ajute prin pregătiri dar funcționau pe termen scurt pentru că motivația mea dispăruse și ura față de profesori era prezentă;nu pot de altfel spune că o parte din colegii mei nu au profitat de asta și au început să mă hărțuiască din cauza aparențe mele;am întâlnit o profesoară acolo care a spus că nu sunt bună la obiectul ei(desen) pentru că nu îi plăcea stilul meu, de acolo refuzând să mai fac ceva în domeniul respectiv;menționez că am dezvoltat până atunci o tulburare alimentară pe care abia acum ca adult am conștientizat-o și m-a făcut să mă îngraș, pe scurt autodistrugere din cauza supraalimentării pe fond psihologic, deși unii o să spună că nu există așa ceva;apoi a urmat liceul unde au început reproșurile, că de ce sunt leneșă și nu fac nimic, de ce nu pot lua note mari față de colegii mei în condițiile în care eu acolo eram hărțuită de o parte din ei constant și nu mai aveam vreun interes pentru învățat;acolo am fost și umilită public iar de către unii profesori și nu am spus nimănui dar au fost și doi care m-au încurajat, unul tacit(limba română) și altul pe față culmea desen; am terminat bacul nu mi-am urmat o pasiune de a mea tot la descurajările alor mei că din scrierea de cărți nu voi avea din ce să trăiesc și am ales să mă duc la facultate pe un domeniu unde ei spuneau că pot câștiga bani;am făcut asta nu mi-a plăcut, m-am reprofilat și m-am dus la psihopedagogie specială unde mi-a fost tot greu pentru că nu am înțeles ce e cu mine;am aflat în ultimul an de ce sunt diferită și înțeleg acum de ce gândesc așa și sunt creativă dar nu mă folosesc de ea;ce vreau să spun este că sunt părinți și de partea cealaltă a lucrurilor care nu își înțeleg copiii, nu acceptă că sunt diferiți și îi poate traumatizat ce am scris mai sus pe scurt; am încercat să le explic de ce sunt așa și că vina nimănui că eu sunt dislexică și gândesc diferit de restul lumii…știți ce mi-au spus? că sunt leneșă, că de ce interiorizez totul, de vorbesc despre asta în condițiile în care am încercat de mai multe ori asta și nu vor să vadă lucrurile din altă perspectivă!! rămân tot la ideea lor că ei mă cunosc și că sunt alte persoane care au suferit mai mult decât mine!! nu acceptă asta, mă compară cu sora mea care a putut și eu nu;cum poți trece peste asta când tu ai PTSD și un nivel de anxietate mare, faci atacuri de panică dacă nu ai o susținere minimă din partea cuiva?! am spus din partea cealaltă această poveste deși poate părea nesemnificativă, există și astfel de relații disfuncționale pe care încercăm să le susținem cu putem dar la un moment dat clachezi.
„Întreaga societate funcționa așa – notele contau fiindcă accesul la oportunități (liceu, facultate, meserie, „job”) era condiționat de poziția în clasament relativ la ceilalți.”
Si s-a schimbat ceva in privinta asta? Parca si acum tot asa e…parintii in primul rand, alearga dupa note , se falesc cu „scolile de top” la care umbla copiii lor, si sunt obsedati de olimpiade si de note bune.
Din categoria „pentru telespectatorii care au deschis mai târziu televizorul”:
– admiterea la liceu în anii ’90 se făcea cu examen la liceul respectiv, cu notă care nu se putea transfera, adică intrai acolo la liceu sau drum bun. Dacă te înscriai la un liceu bun și luai notă sub linie, reveneai la toamnă la unul dintre liceele care mai aveau locuri, în general la cele industriale. În zilele noastre completezi un formular cu lista de preferințe și cu nota de la „capacitate” și ai garantat un loc la un liceu probabil mai bun decât în vremurile acelea, chiar dacă nu la prima sau primele preferințe de pe listă.
– până prin 1990 se dădea examen pentru trecerea în clasa a 11-a, celebra „treaptă a 2-a”. Alt motiv de teroare pentru părinți și copii, alternativa fiind ieșirea din sistem și „profesionala”.
– bacalaureatul era, suprinzător, cel mai puțin relevant examen. Atât timp cât luai notă de trecere, puteai să te înscrii la facultate. Dacă nu te interesa subiectul, nu avea niciun sens să mai înveți și pentru asta.
– intrarea la facultate era cu examen, la fel ca la liceu, cu deosebirea că pentru locul tău concurau și absolvenți din promoțiile precedente. Citisem undeva că între 1980 și 1990 numărul de locuri în facultăți a fost redus cu mai bine de 30%, iar dacă adăugăm faptul că generațiile de decreței terminau liceul în număr mare în acei ani, rezultă o concurență uriașă, cu subiecte foarte dificile de examen și cu linia de admitere trasă sub medii foarte mari. Apariția facultăților private după 1990 a dat șansa unei diplome în special copiilor din familii cu mai mulți bani, dar majoritatea părinților de atunci nu erau din această categorie. Erau pur și simplu niște oameni blocați în slujbe mizere „la întreprindere”, terorizați de faptul că progenitura nu va ajunge să aibă în viață nici măcar cât au ei. În zilele noastre sunt mult mai multe opțiuni, inclusiv admiteri pe bază de dosar la facultăți din străinătate.
– „jobul” se obținea până în 1990, dacă terminai o facultate, pe bază de „repartiție” în funcție de medii. Selecția în anii ’80 era mult mai proastă decât în anii ’70, care la rândul ei era mult mai proastă decât cea din anii ’60: nu se mai construiau fabrici, nu se mai extindea nimic, în orice „incadrare” mai bună (gen într-un oraș mare) erau deja prea mulți supranumerari intrați prin PCR-uri pentru fiecare poziție reală. Trebuia să termini facultatea cu 9.80 sau chiar cu 10 pentru a prinde o repartiție comparabilă cu ce se prindea de exemplu cu media 8 cu 10 ani înainte.
Ce vreau să subliniez e că spre sfârșitul comunismului și în anii ’90, din cauze demografice și de schimbări economice, trebuia să mergi spre „10 pe linie” pentru a avea măcar o intrare la „masa bogaților”. Acum, să fim serioși, chiar nu mai e cazul.