Un cuvânt magic pentru parenting (şi 10 moduri de a‑l folosi) (Janet Lansbury)

Fragmentul de mai jos este un capitol din cartea Cum educăm copiii mici cu respect și blândețe, de Janet Lansbury, recent lansată de editura Univers. O puteți comanda cu reducere de aici.

Acest cuvânt reflectă o credinţă profundă în capacităţile naturale ale bebeluşului, îi respectă ritmul unic de dezvoltare, îi satisface nevoia de a decide de unul singur, de a rezolva probleme în mod creativ şi de a‑şi exprima emoţiile (chiar şi acelea la care ne este greu să asistăm).

Acest cuvânt este un instrument simplu şi practic pentru a‑i înţelege pe bebeluşi şi pentru a le oferi dragoste, atenţie şi încredere ființelor omenești de toate vârstele. Este vorba despre cuvântul AȘTEAPTĂ. Iată cum funcţionează:

Aşteaptă formarea deprinderilor motrice ale bebeluşului sau copilului mic, formarea obişnuinţei de a merge la toaletă, a limbajului şi a altor abilităţi de învăţare preşcolară. Observă satisfacţia, confortul şi mândria unui copil când poate să‑ţi arate el ţie ce este pregătit să facă, nu invers. După cum spunea deseori Magda Gerber, „Sunt pregătiţi să facă un lucru atunci când încep să‑l facă“. Bebeluşii pregătiţi se descurcă mai bine şi sunt pe deplin stăpâni pe realizările lor, clădindu‑şi o încredere în sine care durează toată viaţa.

Aşteaptă înainte de a întrerupe. Oferă‑i bebeluşului posibilitatea să continue ceea ce face, să înveţe mai multe despre ce‑l interesează, să‑şi dezvolte o capacitate de concentrare de mai lungă durată şi să devină autodidact independent.
Dacă aşteptăm răbdători cât timp nou‑născutul priveşte spre tavan şi‑l lăsăm să‑şi continue şirul gândurilor, el este încurajat nu numai să gândească în continuare, ci şi să aibă în continuare încredere în instinctele lui. Ori de câte ori este posibil, abţine‑te de la a‑l întrerupe. Astfel îi transmiţi bebeluşului mesajul că apreciezi activităţile pe care şi le‑a ales (şi, prin urmare, şi pe el).

Aşteaptă ca micuţul să‑şi rezolve singur problemele şi lasă‑l să se confrunte cu dificultăţile (asta îi dezvoltă capacitatea de a persevera) şi cu frustrarea care preced, de obicei, realizările importante. Aşteaptă să vezi mai întâi ce este capabil copilul să facă de unul singur.

Atunci când un bebeluş se chinuie să se rostogolească de pe spate pe burtică, încearcă să‑l susţii cu vorbe blânde de încurajare înainte de a interveni şi a‑i întrerupe procesul. Apoi, dacă frustrarea se agravează, ridică‑l în braţe ca să ia o pauză, în loc să‑l întorci pe partea cealaltă şi să‑i „rezolvi“ problema. Acest lucru îl încurajează pe bebeluşul nostru să încerce şi iar să încerce, până când, în cele din urmă, va reuşi, în loc să se creadă incapabil şi să aştepte de la alţii să facă treaba în locul lui. Acelaşi lucru e valabil şi pentru dezvoltarea deprinderilor motrice prin străduința lor de a manevra jucăriile, puzzle‑urile și echipamentele, şi chiar a capacităţilor de autoalinare, de pildă prin suptul degetului în loc de a‑i da o suzetă.

Aşteaptă copilul să descopere în loc să‑i arăţi noua jucărie şi cum funcţionează.
„Când îl înveţi ceva pe copil, îi răpeşti pentru totdeauna şansa de a descoperi singur acel lucru.“
– Jean Piaget

Aşteaptă şi observă ce face, de fapt, copilul, înainte de a trage concluzii pripite. Poate că un bebeluş care se întinde către o jucărie ar fi mulţumit doar să‑ş i întindă braţul şi degetele, nu să îndeplinească o sarcină anume. Poate că un copil mic care se uită printr‑o uşă de sticlă exersează statul în picioare sau admiră priveliştea, nu este neapărat nerăbdător să iasă din casă.

Aşteaptă rezolvarea conflictelor şi dă‑i copilului ocazia de a‑şi rezolva singur problemele cu alţi copii, ceea ce şi face de obicei destul de uşor, cu condiţia ca noi să reuşim să ne păstrăm calmul şi răbdarea. Și ceea ce unui adult i s‑ar putea părea a fi un conflict este de multe ori doar „joacă împreună cu alt copil“ din perspectiva unui copil mic.

Aşteaptă până când copilul este pregătit înainte de a introduce activităţi noi, pentru ca el să poată fi participant activ, să primească noile experienţe cu mai mult entuziasm şi încredere, să înţeleagă şi să înveţe mult mai mult.
Este greu să aşteptăm momentul în care să împărtăşim experienţele captivante din propria noastră copilărie (cum ar fi spectacole, parcuri de distracţii sau cursuri de dans) cu copiii noştri, dar mai devreme nu înseamnă aproape niciodată mai bine, iar răbdarea noastră este întotdeauna răsplătită.

Aşteaptă până înţelegi mai bine ce nevoie are bebeluşul când plânge. Atunci când ne urmăm impulsul – pe care‑l avem cei mai mulţi dintre noi – de a potoli lacrimile copiilor noştri cât mai repede, putem ajunge să presupunem că au anumite nevoi, în loc să înţelegem cu adevărat ce încearcă ei să ne comunice.

Aşteaptă până când copilul îşi exprimă emoţiile, pentru ca şi el să şi le poată înţelege în întregime. Plânsetele copilului nostru ne pot trezi şi nouă emoţii profund refulate; ne pot face să ne simţim neliniştiţi, iritaţi, agitaţi şi chiar furioşi sau speriaţi. Dar copiii au nevoie să le acceptăm emoţiile fără să‑i judecăm, au nevoie să‑i încurajăm să le lase să‑ş i urmeze cursul firesc.

Aşteaptă idei de la copil înainte de a‑i oferi tu sugestii. Asta îl încurajează să gândească perseverent și să fie un căutător de soluţii. De nenumărate ori am trăit miracolul aşteptării înainte să mă bag ca musca‑n lapte în timp ce se jucau copiii sau să le dau idei când păreau plictisiţi. De obicei, e de‑ajuns să‑mi muşc limba preţ de câteva minute, poate să‑i spun copilului mic câteva cuvinte de încurajare cum ar fi „Uneori e greu să‑ţi dai seama ce să faci, dar eşti creativ, ştiu că o să găseşti ceva“, pentru ca lui chiar să‑i vină o idee. Și cu siguranţă este mult mai ingenioasă, mai interesantă şi mai potrivită decât orice lucru la care m‑aş fi putut gândi eu.

Mai presus de toate, copilul primeşte nişte confirmări extraordinare:
1) Sunt un gânditor creativ şi ştiu să rezolv probleme;
2) Pot face faţă disconfortului, dificultăţilor şi frustrării;
3) Plictiseala reprezintă doar timpul şi spaţiul dintre idei (şi uneori sursa geniului).

Instinctele ne pot spune că aşteptarea este o dovadă de nepăsare, de lipsă de susţinere şi că zdruncină încrederea în sine a copilului – asta până când rezultatele ne demonstrează contrariul. De multe ori ni se pare că este împotriva intuiţiei noastre să stăm deoparte răbdători şi să observăm, fapt pentru care, chiar şi atunci când cunoaştem şi apreciem magia care se poate produce când aşteptăm, de obicei suntem nevoiţi să facem un efort conştient. Dar merită.

Photo by Colin Maynard on Unsplash