Zilele trecute pregăteam pentru prânz un pui cu sos. Am mers la cuptor să scot capacul, să mai scadă sosul. Am folosit o mănușă, am pus capacul deasupra, pe aragaz, oala a rămas în cuptor, cu pui cu tot. Am fugit repede la laptop să termin paragraful de carte pe care-l scriam, iar când m-am întors la bucătărie, un minut mai târziu, am uitat că abia scosesem capacul din cuptor, așa că am pus mâna pe el. Am simțit cum sfârâie pielea din palmă, m-a usturat până în stomac și am început să plâng ca un copil mic.
Mă și durea mâna, dar cel mai mult plângeam de supărare, de furie.
Mereu mă înfurii când mă lovesc, nu știu dacă mi se întâmplă numai mie. În secunda când dau cu degetul mic de la picior peste tocul ușii, când copilul îmi scapă gantera peste picior, când dau cu capul de colțul biroului aplecându-mă să mângâi pisica, mă supăr pe Univers. Serios, băi Universule, la cât mă străduiesc să fac bine, la cât muncesc și ajut, la cât de puțin mă îngrijesc de mine, ce te-ai gândit tu, să mă articulezi un pic? Ia să-i trag eu una ăsteia, așa te-ai gândit? Ei bine, fuck you, pe bune, ești de căcat, fix pe mine m-ai găsit să alunec pe gheață, să calc în rahați, să-mi învinețesc iar cotul, să cadă zacusca de pe raft fix în capul meu când ies din debara.
Mi se activează toate rănile de nedreptate și de neprotejare și bocesc dezlănțuit, fără să mă pot controla câteva minute.
După ce iese tot și-mi plâng bine buba, parcă încep să văd mai limpede.
Înțeleg că nu Universul nu are grijă de mine (în mod cert are alte treburi mai importante), ci eu. Nu Universul m-a ars la mână, ci eu. Nu Universul merge uitându-se aiurea pe hol și dându-mă cu degetele de uși, ci eu.
Eu nu am grijă de mine.
Eu m-am stors anul ăsta ca pe o cârpă, eu mi-am pus creierul să facă switch de la o activitate la alta de sute de ori în fiecare zi, fără pauză, de la scris la șters pe jos, de la gătit la școala online, de la coșul de cumpărături online la mesaje personale nenumărate, eu nu mi-am dat destule pauze, destulă dreptate și destulă protecție.
Mi-am pus spray cu cicatridină pe palmă și am stat să mă uit cum se umflă bășicile. Am închis laptopul și am rămas lângă aragaz să termin mâncarea.
Am asigurat copiii că sunt bine, i-am lăsat să mă aline, să mă mângâie, să-mi aducă apă și papucii de casă (pe care nici nu-i prea port).
Din ziua cu pricina (a trecut cam o lună, să zic), încerc să fiu mai atentă la mine. O să fac asta o vreme și apoi o să uit. Îmi aduc aminte perfect secunda din 2008 când am trecut la 15 centimetri de botul unul autobuz. Eram atentă la un gând și nu la mine. M-am retras în ultima secundă. Atunci mi-am zis că e ultima oară când mă bazez pe noroc să rămân întreagă. Dar între timp am uitat.
Sunt curioasă dacă sunt singura.
Uneori mi se pare ciudat că mă supăr atât de tare când mă lovesc și-mi vine să distrug obiectul de care m-am accidentat, de parcă e vina scaunului că există. Cred că are legătură cu nana-ul din copilărie pe care-l dădeau ai mei mobilei când mă împiedicam de ceva, dar sigur nu e doar asta. Sunt oboseală și frustrare adunate, e nevoia mea de a fi îngrijită în primul rând de mine, dar uite că nu prea mă descurc să fac asta bine tot timpul.
Am simțit nevoia să împărtășesc asta cu voi, habar nu am de ce.
Hei! Sa stii ca nu esti singura, mi se intampla si mie sa am aceleasi stari. Sunt perfectionista, imi doresc sa fac multe si toate deodata si fix atunci vine Universul asta si imi atrage atentia ca ma grabesc prea mult , ori ma ard la cuptor sau cu un vas, ori sparg vase, cani ( mi s-a intamplat des in ultimele luni), ori ma tai cand toc ceva legume.
Cred ca lucrurile astea se intampla, nu e vina nimanui, poate uneori avem nevoie de o pauza sau sa nu mai incercam sa le facem pe toate deodata. Eu nu am copii inca, dar asta nu inseamna ca mintea mea nu ruleaza incontinuu diverse situatii, ca nu am griji sau probleme. (acum urmeaza comentarii in care mi se va spune „stai sa vezi si cand vei avea copii”). Toate la timpul lor, dar nu cred ca atunci mi se vor intampla mai des accidente din acestea casnice.
Neplacut incidentul, dar ai tras un invatamant foarte intelept. Sper ca vei face o prioritate tot timpul sa ai mai multa grija de tine.
Iti trimit o imbratisare mare de tot! E minunat cand Universul ne atrage atentia sa ne ingrijim de noi, sa luam o pauza, sa ne dam o imbratisare, o vorba buna, un „Te iubesc, Ioana, ai facut destul, ai facut bine, respira si bucura.te de tine acum”.
Si mie mi se intampla sa plang ca un copil cand ma lovesc si tare bine e cand cei din casa ma consoleaza. Eu leg de faptul ca atunci cand eram mica mama ma pocnea cand luam o cazatura, frica ei ca eu sa patesc ceva rau o acapara incat ma consola foarte tarziu, mai intai ma facea „proasta”, spunea ca nu sunt in stare nici sa merg pe strada, imi dadea o palma si apoi abia urma partea cu Esti bine?, ai patit ceva?…
Imbratisari
Been there, done that! Rupt deget mic de la picior din neatenție, într-un colț de perete și multe alte arsuri și lovituri. Distrugerea obiectelor cu pricina nu prea ajută, dar am încercat și metoda asta :).
Câte despre arsuri, după o experință vastă și nefastă, pot să spun că mierea de albine funcționează cel mai bine la arsurile fără spitalizare. Dă o senzație de confort imediat și pe termen lung – eu bandajez locul cu miere și un tifon, ajută la vindecarea fără cicatrici.
Eu nu bocesc, dar ies din mine nişte înjurături atât de originale încât mă surprind şi pe mine…
Si eu ma infurii tare cand ma lovesc, plus la moment simt ca exagerez durerea, mai ales cand sunt obosita. Mi-am dat seama ca fac asta, pentru ca mama mea ma pedepsea si se infuria si ea cand eram mica si pateam diverse. Acum cred ca parintele din mine se infurie. Partea buna e ca asta e o chestie pe care am preluat-o automat, dar pe care pot sa o schimb. Si chiar sunt tot mai blanda cu mine in astfel de momente.
Azi am dat cu capul intr-o clanta de usa. Fix in varful capului. Apoi din secunda doi, din cauza sperieturii am cazut pe spate si da, am inceput sa plang desi nu ma durea foarte tare.
In urma cu doi ani am cazut la patinoar. Si nu sunt incepatoare. Cand mi-au spus la spital ca mana e rupta si trebuie gips m-a busit plansul de se uitau toti la mine si nu intelegeau ce se intampla. Plangeam de ciuda. Insa as putea spune ca mi-a prins bine perioada aceea. M-a facut sa reflectez asupra multor lucruri importante.
am alte forme de auto-neglijare, asa ca intr-un fel de te inteleg ca nici eu nu stiu cum sa ma pun pe un plan suficient de important, sa ma imbratisez macar din cand in cand.
Si eu sunt exact la fel! De fapt, avem destul de multe in comun, am constatat de a lungul timpului (nevoia de a mi proteja somnul si de a dormi cat mai independent posibil, ideal singura, uriasa nevoie de validare din exterior si o sensibilitate subtire ca o foita de ceapa la orice cuvant cu tendinta de critica rtc.).
De fiec data cand ma lovesc (tare), ma infurii. Pe mine. Pe ceilalti daca zic orice. De fiec data cand ma lovesc (tare!) e din graba. Din dorinta de a face foarte multe, pe toate daca se poate.
M am lovit la degetul mic, acelasi deget mic, de cel putin 6 ori de cand am copiii. Rau, cu stat in casa 4-5 zile si imobilizat. Mi a trecut prin cap ultima data ca e o modalitate perversa a creierului meu de a ma atentiona, de a mi da o pauza cand par ca nu ma mai opresc sau sunt foarte stresata si mai ales, impovarata. Suna ciudat? O fi posibil? Nu m ar mira:) caci functionam in moduri nestiute poate.
E clar nevoie sa slow down. Just slow…down.
Sanatate multa!
Mereu mă lovesc de ceva, mă bușesc de colturi, mă aleg cu vânătăi care trec foarte greu, mă împiedic de tot felul etc. Cred că în momentele acelea mintea mea e atentă la altceva și nu cuplează, habar nu am. Pe de o parte sunt expertă în bușituri casnice banale, pe de alta parte am un simț foarte bun al autocontrolului, încât la căzături nu rămân cu sechele, doar cu lovituri ușoare de tot. Un episod a fost în liceu, exact de majorat am dus tort la școală, cum se obișnuia atunci și am mers în timpul orei să duc două farfurii în sala profesorală. Aveam mâinile ocupate, stresată de evenimentul în sine, eu fiind rușinoasă din fire. Scările profesorilor aveau o oarecare spirala iar la coborâre, cele de la bază se îngustau teribil. Se intampla în 2002, elevii nu le foloseau decât ocazional 100/100, nu știam forma lor, aveam încălțăminte cu toc și am pășit practic în gol de la penultima treapta. Am aterizat în genunchi, stresul meu era să nu bușesc torturile etc. Fără dureri, fără urmări, o femeie de serviciu a văzut faza și a rămas blocată, m am ridicat și gata. Mulțumesc cerului că am avut noroc de fiecare data, nu știu ce să zic, aventuri de ținut minte. Îți doresc sănătate, grija și noroc, că este foarte important.
Folosește uleiul esential de lavandă când te arzi, si nu se mai formează bășici….probat 🙂
sau miere. tot probat.
Am citit articolul asta si m-am dus sa-mi scot o aschie fina dintr-un deget. Sta infipta acolo de 2 zile, de cand am facut curat si-am atins habar n-am ce. Ma doare la atingere, locul e umflat, stau si ma chiorasc la ea de 2 zile si n-am gasit suficient timp si chef s-o scot, pana in secunda asta. Am scos-o si am venit sa las comentariul asta. Multumesc.
Si eu ma infurii foarte tare cand ma accidentez sau cand ma lovesc copiii – daca o fac din neatentie. Nu stiu de unde vine, e cam ca un ‘asta mai imi lipsea mie acum, de parca nu-mi era oricum suficient de greu, de rau, de naspa’. Si mi se pare ca vine din zona mea de control – lucurile astea ‘accidentale’ nu am cum sa le controlez, orice as face, tot se pot intampla.