În weekend s-au împlinit zece ani de când în mine a încetat să mai bată inima primului nostru copil.
Nu am scris despre asta, am preferat să stau lipită de copiii noștri care trăiesc, care sunt atât de vii, de frumoși, de veseli, de isteți. Dar m-am gândit des la el. Sau la ea. Nu știu ce-ar fi fost dacă ar fi fost să fie. S-a stins prea devreme, la nouă săptămâni.
Mă consolez mereu cu gândul că dacă el sau ea ar fi trăit, Sofia n-ar fi fost, și poate nici Ivan.
Îmi iubesc atât de mult viața încât mă simt vinovată. E ca și cum aproape îmbrățișez plecarea lui sau a ei dinainte de a se naște, aproape mă bucur că s-a întâmplat, altfel nu aș fi avut ce am azi. Ce am azi nu aș schimba niciodată, cu nimic.
Dar cât de mult a durut atunci… Eram sigură că o să mă sufoce durerea, că nu o să mai pot niciodată dormi, mânca, râde. Că inima mea o să refuze pur și simplu să mai bată.
Experiența chiuretajului a fost atât de dezumanizantă, de dureroasă fizic și emoțional încât o vreme nici nu am conceput să mai încerc vreodată.
Un lucru m-a salvat atunci: decizia de a vorbi deschis despre asta.
În primele zile doar am zăcut și am plâns. Iubitul meu era distrus în camera cealaltă, nu știa ce să-mi spună, se temea că mă rănește și dacă doar îl văd. Mamei i-am spus mai târziu, se întâmplase chiar de ziua ei și n-am vrut să i-o stric. Prietena mea cea mai bună era acolo și mă ținea de mână, dar ea nu trecuse prin asta. Nimeni nu știa ce să spună. Oricum nu voiam să aud nimic.
E ca o fantomă. Simțim apăsarea din cameră, dar nu știm ce să facem cu ea.
Când am simțit că mă sufoc, am început să scriu despre asta. Mi-a fost frică, s-ar fi putut adăuga și altă durere, cea a judecăților, a rușinii, dar nu-mi păsa. Nu credeam că ceva poate să doară mai tare.
Ce am primit înapoi a fost un cor de mâini care m-au ținut, sute de mesaje pline de iubire și de compasiune, atât de multă înțelegere, atât de multe povești de la femei care trecuseră prin același lucru, unele de multe ori, care nu vorbiseră cu nimeni despre asta.
M-au salvat alte mame, care mi-au spus să-mi dau timp, să stau cu durerea, să o las să se țeasă în mine. Și apoi, când simt că pot, să mai încerc.
Am făcut asta și au avut dreptate. Ați avut dreptate. A fost mai bine. Peste câteva luni am putut încerca iar și a fost Sofia. Este Sofia. Face curând nouă ani. Peste încă un an și ceva, am vrut să încerc iar. A fost și este Ivan. Dacă nu aș avea 41 de ani, aș mai face unul, sau doi. Mereu mi-am dorit mulți copii. Atât de mult îmi place gălăgia lor, haosul de jucării și de cărți, vorbăria lor simultană pe stradă, în mașină, la masă.
Nu știu de ce n-a putut trăi primul nostru copil. Poate a fost din cauză că am luat RoAccutane acum mulți ani, știu acum că n-ar fi trebuit. Poate pentru că medicul nu a vrut să-mi dea progesteron și n-am avut eu destul. Poate pur și simplu genele noastre s-au împiedicat și din ele s-a creat un pui nepregătit pentru viață. Uneori încă mă învinovățesc. De cele mai multe ori, doar îmi amintesc și accept. Așa a fost să fie.
Pe toate femeile care au trecut prin calvarul acesta le îmbrățișez. Știu.
Pe cele care trec acum prin asta le îmbrățișez și le rog să vorbească sau să scrie despre asta. Ajută. Și să-și dea timp. Nu există întotdeauna răspunsuri, o logică, un sens, dar în timp învățăm să trăim cu povestea asta grea și să ne tragem din ea sevă și iubire multă pentru ce va să vină.
31 martie 2013, o data scrijelita care doare: stiam ca sunt insarcinata, pe 1 aprilie urma prima ecografie de confirmare a sarcinii, dar timpul s-a oprit in loc duminica 31 martie 2013: simtit rau, pierdut cunostiinta in casa, chemat ambulanta, vreo 3 la rand ca niciun medic nu intelegea ce se intampla, ajuns la spital in ultima clipa cat sa intru direct in sala de operatii dupa o ecografie rapida si un test de sarcina pozitiv. M-am trezit a doua zi fara sa inteleg ce s-a intamplat, medicul fericit ca m-a salvat dupa ce in timpul operatiei mi s-a oprit inima de 2 ori, diagnostic: sarcina ectopica cu extirpare de trompa uterina (rupta deja). Durerea din suflet nu trece, cu nimic.
25 ianuarie 2021
15-16 mai 2020… Fix o zi a trăit pe pământ fluturașul meu, Eric, care a ales să vină pe lume mult prea devreme. Nu cred că mă voi vindeca vreodată!
11 decembrie 2013.Am 3 baieti frumosi,dar nu înțeleg el sau ea de ce nu a putut fi cu noi.Inca doare….
Am fost in situatia ta, sarcina oprita in evoluție la 8 saptamani. La ex medico-legal nu au putut sa imi souna nici cauzele, ba chiar imi aduc aminte, ca prin vis, ca ziceau ca nici nu a fost sarcina…. Singura care m-a ridicat a fost Credință si convingerea fermă ca asa trebuia sa se întâmple pentru ca acum sa il am pe David. Sănătate și putere tuturor celor ce au trecut sau trec sau vor trece prin asta. E greu, doare teribil, dar va fi mai bine. Promit!
10 zile… 🙁
In urma cu 3 săptămâni i-am ascultat pentru prima data bătăile inimii… singura și emoționată, fără omul meu lângă mine din pricina pandemiei și pt prima data însărcinată. Medicul mi-a zis sa reincerc cât mai repede după cele 3 luni recomandate de repaos, eu cred ca e prea devreme… încă am impresia ca simt mirosul acela de steril din spital de fiecare data când mintea îmi zburda in direcția aia.
Dupa 4 sarcini pierdute nu mai speram la nimic… Acum bebe face maine 6 luni iar cel din burtica are 4 saptamani si jumatate. Da-ti timp sa te vindeci. Plangi, munceste, oboseste, fa ce crezi tu ca te ajuta sa treci peste. Va fi bine.
Of, draga de tine. Iti pot spune si eu, din experienta unei prietene, 4 sarcini pierdute, apoi un baiat. E mare, are 10 ani deja si e un frumos si destept. Sora lui are 3 ani. Este infiorator sa treci prin asa ceva, dar foarte foarte multe femei au reusit sa aiba cel putin un copil dupa. Da-ti timp sa te vindeci si asteptam cu drag anuntul ca faceti botez 🙂
9 februarie 2017
10 septembrie 2018
Două sarcini oprite din evoluție, un chiuretaj, un avort medicamentos, urmat de alt chiuretaj. Și două goluri în inimă imense.
26.01.2020…eram deja internata la spital, sarcina de16 saptamani. La 20.30 au inceput contractiile, din ce in ce mai dese, mai puternice. La 22.30 ma tinea asistenta de mana si ma ruga sa imping…si s-a dus baietelul meu… In timp doare mai putin… Dar nu a trecut..
Eu am 41 de ani, ca si tine, si incerc in continuare. La mine a fost o sarcina oprita din evolutie la 32 de saptamani, o problema cu dezvoltarea inimii, dar care putea fi operabila. Nu a fost sa fie atunci, inca sper.
16 aprilie 2018
3 martie 2021
Dar între ele, a venit Rafael care e cu-adevărat o binecuvântare.
21 ianuarie 2015 am vazut testul pozitiv, dar in aceeasi zi m-a lovit si gripa. Au urmat 2 ecografii la care i-am auzit si inimioara. O usoara sangerare a fost semn ca trebuie sa iau progesteron. 24 martie (12 saptamani si 4 zile) era ziua pentru ecografia de dublu test – am aflat ca masoara 10 saptamani si o zi si canm nu mai traieste. Mi se vedea burtica, am si poza cu acel mic „bump”. Inca o ecografie la spital confirma ca trebuie chiuretaj. L-am facut cu anestezie generala la recomandarea doctoritei care mi-a spus ca durerea sufleteasca e prea mare sa mai simt si durere fizica. Pe 25 martie e Bunavestire, o sarbatoare pe care eu nici in ziua de azi nu o pot digera (nu gasesc alt cuvant potrivit).
Dupa un an de incercari si intr-un final o Sono HSG (varianta moderna si nedureroasa a HSG-ului) avea sa imi aduca in 21 martie urmatorul test pozitiv. Acum il avem pe prichindel si suntem fericiti.
Durerea se atenueaza, dar nu uiti. Tii minte datele, experienta, raman intrebarile fara raspuns.
In ziua in care am facut chiuretajul, in acelasi salon, statea „la rand” o fata de 17 ani insarcinata cu gemeni. O adusesera parintii pentru ca era prea tanara sa aiba copii.
Eu si o a treia colega de salon asteptam sa scapam de calvarul nedorit. 4 posibil prunci au disparut intr-o clipita – 2 asa a fost sa fie, 2 nu au fost doriti.
Avem deja 3 ani de cand incercam si mai vina un copilas si nimic, dar ne bucuram de cel pe care il avem. Eram pregatita de o noua Sono HSG inainte de alte investigatii, insa a venit pandemia si nu am mai fost.
Mi-am propus sa imi fac programare dupa rapelul de vaccin anti COVID.
Imbratisari virtuale pentru toate mamele de ingerasi.
Ooof, Printesa! Te imbratisez tare! Imi aduc aminte ca am citit atunci si am suferit asa de la distanta, gandidu-ma ca e o intamplare nefericita a cuiva si ca mie nu o sa mi se intample niciodata asa ceva.
Timpul a trecut si in aprilie 2019 ne-am decis sa incepem sa incercam sa avem un copil. Supriza a fost ca testul pozitiv sa iasa fix dupa prima incercare! Ce bucurie! Nu ne asteptam, auzisem ca nu e chiar asa usor din prima, chiar daca suntem tineri, cu analizele perfecte. Eu cel putin ma incarcasem de povestile prietenilor apropiati, tineri si ei, care se chinuiau de mult si care rand pe rand auzeau ca doar FIV-ul e solutia. Asa ca n-am indraznit sa ma bucur prea tare. Dupa inca un test pozitiv am fost la recoltare de beta HCG, iese dupa-amiaza valoarea care indica undeva la 5-6 sapt de sarcina, ma programez la ginecolog si astept doua zile sa-l repet. Incepusem sa vorbesc singura in masina cu ghemotocul din burta, ma uitam pe geam si totul parea sa aiba sens pt mine. Peste doua zile recoltez iar beta HCG. Era joi, eram la un curs in afara biroului si am inceput sa am niste crampe menstruale. Intre timp vine si analiza, cu o valoare mult scazuta si in acel moment a cazut cerul pe mine. Efectiv am simtit ca m-am rupt in doua. N-am mai putut sa stau la curs, nici nu mai stiu ce am spus trainerului, m-am urcat in masina si m-am dus acasa. A doua zi am mers cu sotul meu la ginecoloc, care mi-a confirmat ca pe ecografie nu se vede nimic si ca cel mai probabil a fost un avort menstrual si ca “sunt foarte frecvente”. Nu m-a incalzit cu nimic, din contra. Sunt foarte frecvente? Nimeni nu vorbeste despre asta. Avort menstrual? Habar n-aveam, nu auzisem niciodata. Fizic nu a fost o experienta nesuportabila (desi eram pregatita pt ce e mai rau), dar psihic a fost ingrozitor, 4 zile am stat doar in pat si am plans. Chiar daca aveam 5-6 saptamani. In plus, ciudat a fost sa justific la serviciu de ce am lipsit 2 zile de la curs (aveam un sef barbat care deja se “plangea” ca au ramas insarcinate doua colege in echipa, in fine, asta e alta discutie).
Si eu credeam ca s-a terminat lumea si ca nu o sa mai fiu niciodata fericita. Dar timpul si terapia ajuta suferinta asta.
Dupa jumatate de an am ramas din nou insarcinata si chiar daca simteam ca de data asta este altfel, nu mi-am permis sa ma bucur foarte tare. La fiecare ecografie aveam un stres enorm pana ii auzeam inimioara. Toata sarcina am umblat cu un absorbant in geanta, just in case ca se intampla ceva. Si cand a inceput sa miste la fel, daca treceau cateva ore fara sa o simt in burta ma apuca panica. Am fost de atatea ori la camera de garda in ultimul trimestru pt ca mi se parea ca n-am mai simtit-o miscand. Experienta unei prime sarcini pierdute te schimba mult si lasa o rana adanca in suflet.
Azi imi tin fericita in brate fetita de aproape un an si, la fel ca tine, Printesa, am sentimente amestecate cand ma gandesc “ce ar fi fost daca..” sau ce n-ar fi fost daca in Mai 2019 nu s-ar fi intamplat ce s-a intamplat.
Te imbratisez!
15 martie 2021….am primit cumplita veste,a doua zi a urmat chiuretajul….s-au oprit din evolutie la 9 săptămâni,la noi erau 2!când am aflat ca o sa avem gemeni ne-am simțit binecuvântați de doua ori!!apoi am primit vestea ca amandoi s-au format si au ritm cardiac….după alte 2 saptamani sa aflam ca nu mai au ritm cardiac niciunul!mai întâi s-a oprit unul din evolutie ,la câteva zile și celalalt!putea sa trăiască unul,dar probabil ei au vrut sa fie amandoi!cumplite au fost primele zile,zilnic ma gândesc la ei!am reușit sa trec peste deoarece mai am un băiețel de aproape 3 anișori…..altfel nu stiu ce s-ar fi întâmplat!si eu am luat roacutane,dar acum 8 ani ,nu stiu dacă ar putea fi o cauza,dr oricum nu a știut sa îmi spună o cauza exacta! Chiar dacă s-au oprit din evolutie la 9 saptamani ,au avut inimioare,mereu vor rămâne în sufletul meu,au fost copiii mei,care acum sunt ingeri!!!va îmbrățișez fetelor!!!
24 februarie 2019
10 ianuarie 2020
Încă doare.
Si eu am trecut,dar de doua ori consecutiv .Aveam fetita de 6 ani si ne doream mult un al doilea copil.La mine or fost ambele sarcini fara embrion doar sacul,si tot m.a durut,am stat rau si am plans.Prima data m.a luat spontan si m.am dus la spital si a doua oara m or chiuretat.Apoi a venit el,David❤.Este greu in acel Moment dar eu zic mereu ca stie Dumnezeu ce face.Si cu faptul ca ai 41 de ani si mai vrei un copil,daca imi permiti un sfat,fa.l sa nu iti para rau mai tarziu,un copil mereu e o binecuvantare,nu te gandi la varsta!Eu am cumnata de 43 de ani,isi doreste mult dar nu reuseste.Te imbratisez!!
10 iunie 2011. Trebuia să fie o zi fericită, să dansez la banchetul celor de clasa a VIII-a. Din păcate, după triplu test am aflat ca era o sarcina cu probleme, trisomie18. A urmat amniocenteza pentru ca nu voiam sa cedez (16 săptămâni). Nu a mișcat înăuntrul meu. În final, după discuții cu diversi doctori, am inteles ca nu ar fi fost un bebeluș „valid”, ca ar fi suferit (in ideea ca as fi reusit sa duc sarcina la termen!) . Nu puteam sa îngădui ca bebelușul meu sa sufere. Si atunci am ales sa întrerup sarcina. Stiu ca ar fi fost fetita…doare de fiecare dată când mă gândesc. Daar, acum, la 33 de ani am doi băieți marisori (8 si 6 ani)si isteți, iar la Medeea ma gândesc cu tristețe. Si cu iubire. Dar sunt împăcată. Au urmat atunci imediat teste genetice, ne gandeam ca nu cumva sa fim noi incompatibili. Am cautat răspunsuri la întrebarea De ce? Am înțeles că a fost o combinatie nefericită de gene, care se întâmplă o dată la…nu stiu cate mii de cazuri. Si ca in general, sarcina nu rezista, au loc avorturi spontane. Eu fiind tânără (23 de ani atunci), corpul meu a reprezentat un teren propice dezvoltării ei până la un punct. Face bine sa vorbim despre asta. Mersi pentru ocazie!
Imi pare rau pentru durerea ta, dar in acelasi timp iti spun sa te bucuri mai mult de ceea ce ai, nu de ceea ce nu ai. Asta am invatat eu, anul trecut. Un greu din toate punctele de vedere. La inceput de februarie aveam bucuria celei de a doua liniute pe test. Bucurie venita dupa aproape un an de incercari. Avem un baiat acasa si cumva faptul ca nu am ramas asa usor insarcinata a doua oara nu m-a speriat. Bucuria unei noi vieti mi-a facut si pandemia mai usoara…pana in 4 mai, cand am mers la control pentru a afla sexul copilului si starea generala. Am primit cea mai cumplita veste: hernie diafragmatica. Nici nu vreau sa spun ce a urmat, contoale, intrebari, amniocenteza, intrebari in stanga si in dreapta sa vad ce s-a mai intamplat in alte cazuri similare. Am ales sa duc sarcina pana la final. La 38 de saptamani si 4 zile am nascut prin cezariana o fetita, o fetita inger…pentru ca la mai putin de o ora dupa venirea pe lume a ales sa plece intr-o alta, mai buna. Nu stiu de unde am avut putere sa merg mai departe, dar sunt sigura ca trebuie sa ne bucuram mai mult de ceea ce avem, nu de ceea ce ne lipseste. Sper ca Dumnezeu sa mai imi dea ocazia sa mai fiu mama de bebelus, pana atunci ma bucur de baiat si ma gandesc la ingerul meu pazitor. Putere mamici! Imbratisari!
15.09.2017 ziua in care am pierdut o sacina mult dorita si ziua in care bebe a plecat cu o parte din sufletul meu.
Aproape 4 ani mai tarziu, desi am un ghidus de 1a si 2 luni care n-a umplut sufletele de bucurie, tot nu ma simt vindecata….Ma doare si inca plang de fiecare data cand vad sau aud de ceva asemanator!
8 Martie 2020
27 Iulie 2020
Inca doare..
10 ianuarie 2021. Sarcina oprita din evolutie la 10 saptamani, a trebuit sa astept sa fac avort spontan si a fost mai crunt decat ma asteptam.
Contractii, nevoia de a impinge…practic o nastere mai mult a placentei care era dezvoltata normal, mai putin bebe care se oprise din evolutie undeva la 5-6 saptamani. Am ramas insarcinata, a doua incercare prin FIV. Urmeaza a treia incercare… n-ai ce sa faci decat sa te ridici, sa-ti stergi lacrimile si sa mergi inainte. Acum suntem la ultimul rmbrion, alta sansa nu stiu daca mai am DAR merg cu sufletul deschis. Durerea am simtit-o in fiecare por, stiu cum e. Acum aleg sa nu ma gandesc la nimic si sa las totul in voia sortii. Nu pot sa controlez asta…oricat mi-as dori. Cu speranta inainte!
18 februarie 2021
Imi pare atat rau pentru noi toate, cele care am trecut prin asta. Nu am avut putere sa imi pun nicio intrebare… am spus doar ca daca asta mi-a fost dat sa traiesc, voi trai.
La fel ca tine, am eliminat sarcina pe cale naturala, inteleg la ce te referi cand spui ca a fost mai crunt decat te asteptai. Poate ca si experienta asta face parte din vindecare, eu asa am ales sa o percep. Am avut posibiliatea sa imi iau ramas-bun, sa am un ritual al meu, sa pot face ceva prin care sa imi arat iubirea. Nu pot/vreau sa imi imaginez ce ar fi insemnat sa ma trezesc din anestezie, dupa un chiuretaj… Asa este, nu avem decat sa mergem inainte, cu speranta
Ianuarie 2005, nu mai știu data.
Tin minte ca miercurea am făcut test de sarcina, care a ieșit pozitiv și după trei zile au început dureri la mers și sambata când am mers la urgenta era deja prea târziu.
Apoi, greu, după aproape 2 ani și ceva am rămas însărcinata din nou și în 27 octombrie 2007 s a întâmplat minunea.
Eu am mai vrut un.copil, dar soțul nu.
Dupa ani, când a vrut el , eu nu am mai putut din cauza problemelor de sănătate care au apărut.
Ma rog Bunului Dumnezeu sa mi dea sănătate sa ma pot bucura de minunea din.viara mea.
Te imbratisez cu sufletul si cu inima.?? Stiu ce ai simtit si cum e sa fii acolo, am fost si eu pe acolo acum 12 ani. A fost groaznic, am simtit o durere imensa si ma simteam atat de neputincioasa si de nefolositoare. Dar a trecut la fel cum trec mai toate lucrurile in viata asta si azi sunt binecuvantata cu 2 fetite minunate.??
21.01.2021
sper ca varsta inaintata de 41 ani, sa imi mai dea totusi o sansa….inca mai sper la urmatoarea minune…
De curând am trecut printr-un chiuretaj hemostatic realizat într-un spital de stat trimisa de la alt spital de stat. Am avut o hemoragie disfunctionala (hormonala) care era sa ma omoare într-un final. Experienta chiuretajului a fost groaznica, umilitoare și mi-am adus aminte de articolul tău cu aceasta experiența. Sunt suspecta de o endometrioza colo-rectala, iar acele ustensile pur și simplu am crezut ca îmi rup colonul și toate organele genitale în doua. Ma țineau de mâini și de picioare și îmi spuneau sa nu ma mișc ca acum doamna doctor umbla cu ustensile foarte ascuțite. Injecția în cervix am simțit-o în suflet. De comportamentul cadrelor medicale nici nu vreau sa îmi aduc aminte. În urma unui tratament hormonal greșit am ajuns la un spital privat cu o hemoragie și mai grava. Lucrurile nu au fost roz nici acolo având în vedere suma platita. Sechelele rămân și parca nimeni nu te poate înțelege iar faptul ca nu ai voie cu însoțitor sau vizite și stai acolo singur și al nimănui, e groaznic.
32 săptămâni!Un bebe care era perfect ,mult asteptat si fiind primul copil fetita el era un baiat.A incetat sa mai bata inimioara lui dupa 4 injectii de dexametazona.Durere,suferinta,luni planse si pline de vinovatie.Dr mi-a recomandat in caz ca voi naste prematur.Nu m-am simtit bine dupa acele injectii si i-am spus dar a negat ca ar fi fost din cauza lor,era imposibil.Eu nu cred asta dar viata merge inainte ,asa cum fac toate mamicile.2 ani mai tarziu a venit al doilea copil,o fetita.Ne bucuram de aceste 2 fete si ma rog la Dumnezeu sa dea tarie mamicilor care trec prin aceste suferinte si sa aiba putere.Sanatate si multa credintă la toata lumea!
In fiecare lună mă gândesc ce vârstă ar fi avut daca s-ar fi născut cel de-al doilea băiețel. L-am pierdut la aproape 20 săptămâni. A fost groaznic, încă este. Pentru mine nu este doar o sarcină pierdută, l-am simțit mișcând, am vorbit cu el. Mi-am făcut de curând un tatuaj care sa ne amintească de el, pot sa spun că ajută puțin.
8 Mai 2013, cea mai cruntă zi din viața mea ziua in care inima bebelusului meu a încetat să mai bată, foarte mult timp am avut un sentiment de vinovăție si neputinta. Iar acum dupa 8 ani am o minune mica de 24 de saptamani in burtica, dar nu reusesc sa scap de frica ca se poate intampla ceva, de fiecare dată când mă duc la medic sunt panicată.
21 decembrie 2020
Sarcină mică, dar m-a durut atât de tare. Astăzi sunt însărcinată cu a doua fetiță și e o sarcină cu risc și mi se strânge inima la fiecare control.
Draga Printesa Urbana,
Astazi, fix astazi ar fi trebuit sa nasc daca nu pierdeam sarcina pe 11 septembrie 2020.
Nu ma bucur ca suntem multe in situatia aceasta, ci ca suntem multe cele care avem curajul sa vorbim si sa scriem despre.
Sa va dea Dumnezeu sanatate, rabdare si copii sanatosi!
Ma doare sufletul cand citesc astfel de cazuri. Nu am trecut prin asa ceva dar plang cu voi. Pentru voi.
La fel si eu. Multa putere si sanatate, va doresc tuturor!
Chiar astăzi se împlinește un an de când am avut avortul spontan. Bebe avea 15 săptămâni și era băiețel… ? Faptul că am acasă un băiețel minunat (avea 2 ani si jumătate atunci) m-a ajutat mult. Te îmbrățișez, Ioana! (mai am puțin din ultima ta carte, este minunată)
7 mai 2019, 7 saptamani de sarcina oprita in evolutie.
Mai 2008. Aveam 34 de ani. Sarcina s-a oprit in evoluție la 10 săptămâni. A fost prima și ultima data când am rămas însărcinată. Au urmat ani de tratamente, dar asta a fost să fie. Intr-adevăr ma încearcă sentimente amestecate. Pe de-o parte încă ma doare sufletul si-mi imaginez ce ar fi putut sa fie, iar pe de alta parte sunt fericita ca am scăpat din relația toxica in care eram, ca am un soț minunat și ca am o fetiță născută din inimă în vârstă de 6 ani. Sofia este “curcubeul meu”. Ma rog sa aveți puterea să treceți peste toate aceste necazuri.
Si eu am o fetita nascuta din inima, are 7 ani. E un dar minunat pe care nu-l merit si a venit chiar si cu numele pe care il alesesem demult, la 20 si ceva de ani, pentru fetita mea (pe care speram ca o s-o am).
Am pierdut si eu un copilas in noiembrie 2019. Eram insarcinata in 2 luni si jumatate, dar n-am avut niciun simptom clasic si n-am stiut … Aveam 40 de ani si a fost prima data cand am ramas insarcinata, dupa ce imi luasem demult gandul ca mi se va intampla asta vreodata. Aici am gresit, poate daca mi-as fi pastrat speranta poate l-as fi putut salva, poate as fi observat ceva atipic care sa ma determine sa fac un test de sarcina.
Acum cativa ani nu eram mama deloc. Iar acum sunt mama a doi copilasi: unul pe Pamant si unul in Cer. Pare ireal …
offf…. ce povesti de viata… povestea mea, din fericire, s-a termina cu bine, insa putea fie tragica. În 2018 aveam 26 sapt de sarcina, mi s-a rupt apa, bebe avea doar 950 gr, și l-am născut…. miracolul face ca a luptat atât de tare, iar astăzi are aproape 3 ani și e sănătos și o minune de baietel.
Apoi în 2020 în octombrie, aveam 25 sapt, mi s-a rupt iar apa…. fetita s-a născut tot la 26 sapt cu 850 gr…. Dar și ea a luptat și acum are aproape 5 luni și este perfect sănătoasă….. mulțumesc Universului pt acest final fericit după toată suferința și toate grijile… sa stai luni de zile lângă un incubator și sa te rogi este extrem de greu.
12 octombrie 2019. Ziua în care inima bebelușului meu a încetat sa mai bata. Era cu câteva ore înainte sa vina pe lume. Încă doare…
14 septembrie 2017 ?
Salut, Ioana, empatizez cu pierderea ta, desi nu stiu cum e, nu imi pot imagina…
ce vreau sa te intreb, insa, ce legatura ar avea Roaccutane cu pierderea? am luat si eu si sunt putin ingrijorata, stiu alte efecte adverse ingrozitoare, dar asta cu pierderea sarcinii chiar m-a pus pe ganduri…
Mna, pai… e clar ca afecteaza organismul in feluri serioase, mie mi-a curs sange din nas, din buze si de doua ori din ureche in timp ce am luat, analizele la ficat erau horror… Nu exista studii, dar stiu ca e un medicament interzis in multe tari, legat inclusiv de multe cazuri de suicid.
24 Feb 2016. Trim 3. La doua zile dupa mi-au indus nasterea. 2 fetite gemene identice. E frustrant, caci la a 2a sarcina mi-au recomandat niste analize genetice de sange. Hopa, asta era cauza avortului spontan cu fetele. Noroc ca mi-au salvat baietelul (a 2a sarcina), si acum imi lumineaza zilele cu rasul lui. Asa a fost sa fie. Altfel poate nu eram eu cea de azi… cu mai multa experienta de viata, cu mai multa rabdarea, si, sper eu, ca mai intelegatoare :).
Cineva mi-a spus ca acesti copilasi nenascuti au fost prea buni pentru zilele noastre, prea buni, prea puri. Si acuma au fericire vesnica, si pe bunicii nostri langa.
Ma gandesc la ele des, plang uneori ca nu le vad, ca nu le mangai. Dar le vorbesc, sper ca ma asculta.
Mereu vor fi zile cu plans si zile cu zambet. Cu gandul la voi, mamelor dragi.
5.11.2019. 6 săptămâni. Al doilea pui. La 3 luni după am rămas însărcinată cu al treilea pui care în curând va împlini 7 luni. Uneori ma simt vinovata când ma gândesc ca dacă ar fi fost acel puișor, nu ar mai fi fost cel cu care ma joc astăzi. Atunci a durut cumplit. Soțul nu știa cum sa ma ajute, iar cea mai bună prietena era însărcinată în aproximativ 5 luni asa ca mai bine de o lună de zile am evitat sa o văd. Nu din invidie, ci pentru că burtica ei îmi amintea de pierdere și pur și simplu nu puteam respira de durere. Timpul vindeca. Nu în totalitate, dar cicatrizeaza. Eu am avut binecuvântarea de a mai avea un puișor acasă pe care m-am concentrat pentru a putea depăși momentul. Și am vorbit cu părintele duhovnic. E important sa poți vorbi cu cineva, oricine ar fi acel cineva.
24 septembrie 2020. Oprit din evoluție la 9 săptămâni, după 10 ani de încercări și 2 FIV.
Aseară am primit rezultatele celui de-al treilea FIV. Comentariul medicului: ești însărcinată, dar e cam mic (beta HCG). Repet mâine analizele. Probabil că așa e în purgatoriu.
Februarie 2012 ???8 saptamani oprit din evolutie ,DE CE???nici acum nu am gasit raspunsul…???
Astazi, 30 august 2021 sunt internata in spital. Insarcinata cu 2 fetite gemene in 29 de saptamani. Ecaterina s-a oprit din evolutie la 25 de saptamani. Ne luptam acu pentru viata Smarandei care este inca in burtica si asteptam sa mai creasca. Doare cumplit, dar speram sa trecem cu bine amandoua peste asta.
??
Of, doamne, tin pumnii, sper sa fie bine Smaranda…