În penultima dimineață din săptămâna de vacanță petrecută la mama, la Piatra Neamț, am băgat capul, ca de obicei, pe ușa fostei mele camere. Are în continuare pereții roz, lipsesc de pe ei însă afișele cu Metallica și Judas Priest. Rafturile de deasupra patului sunt încă pline cu casetele mele Raks și cu cărțile pe care le-am citit în adolescență, nu multe, puține și îngălbenite. De ele se sprijină câteva icoane mici, tipărite pe carton moale, cu calendar pe spate.
În patul în care am dormit până la 18 ani trăiește acum bunica. Nu mai are putere, depinde de mama s-o hrănească, s-o spele, să o întoarcă de pe o parte pe alta. E foarte lucidă încă, dar trupul ei e obosit, vlăguit, e neajutorată cum am fost toți la început, doar că ea se apropie de sfârșit. În fine, nu vreau și nu pot să mă gândesc la asta.
E dimineață, copiii deja ciripesc prin bucătărie, mama le pune pe masă lapte și pâine prăjită. Mă spăl pe dinți, îmi dau o mână prin păr și bag capul pe ușa bunicii. Stă la marginea patului și așteaptă ca mama să vină cu micul dejun. E spălată, îmbrăcată, pieptănată. E mică, s-a tras cumva în ea însăși, cu părul ei des și aspru, alb de când o știu, cu degetele contorsionate de poliartrită ca niște rădăcini uscate. Ridică ochii spre mine.
– Bună dimineața, frumoasa mea! Ești minunată! i-am zis, mi-a venit așa să-i spun, pentru că existența ei îmi aduce bucurie, familiaritate, liniște, pentru mine, chipul ei atât de bătrân e frumos, mă alină, mă uit la ea ca la un tablou.
– Mai zi, mi-a spus, înveselită. Atât de rar o mai aud râzând…
M-am așezat lângă ea pe pat și am început s-o mângâi pe spate, îi place asta mult, stă aproape tot timpul întinsă și o furnică pielea.
– Ești bună și deșteaptă și cuminte și toată lumea te iubește.
– Așa o fi? m-a întrebat și n-a fost o cochetărie, era sincer curioasă.
– Sigur așa e, toți oamenii care te cunosc te apreciază și te respectă. Ai ajutat, n-ai făcut rău, ai fost mereu blândă și minunată, și ești și acuma așa de frumoasă, ca o zână.
Mi-a căzut o lacrimă pe mână pe care i-o țineam în poală, peste mâinile ei. Plângea bunica. Am tras-o spre mine, Doamne, cât e de slabă, și-a pus capul pe umărul meu și era ca și copilul meu pe care-l alinam la piept, o mângâiam pe spate și ea stătea acolo în tăcere și avea ochii și obrajii uzi.
– Nu mi-a spus nimeni așa… niciodată, a șoptit în umărul meu și am simțit-o atât de fragilă, atât de nesigură, de flămândă de iubire, de apreciere, are 89 de ani și niciodată nu i-a spus nimeni cât e de frumoasă și de bună, deși toată viața ei a fost bună și frumoasă.
Am plâns și eu, mi s-a părut totul atât de trist și de greu de suportat, dar în același timp nu voiam să se termine, am continuat să o mângâi și să o alint, să-i spun că o iubim și că-i mulțumim, că e un personaj de poveste, că tot ce a făcut vreodată contează, iar ea a stat și a primit și s-a umplut, sper eu, măcar pentru câteva minute de binele pe care l-a făcut.
M-am gândit la prietena mea, care mi-a povestit cum și-a îngrijit mama pe patul de moarte și cum a scăldat-o în iubire și apreciere în ultimele luni ale vieții ei, deși nu-i fusese o mamă prea bună, dar ea a vrut să-i facă plecarea o sărbătoare de dragoste și mi-a zis: Nu te poți pregăti pentru moartea mamei tale, dar poți construi o bancă de iubire în care să pui, cât e încă vie, multe momente frumoase, indiferent de ce a fost înainte de asta, cât timp mai e în viață, faci acolo depuneri dese și mici (sau mari) de dragoste și de apreciere. După ce ea se duce, banca asta o să te țină pe linia de plutire, o să ai de ce să te agăți.
Mi-a plăcut mult ideea asta, deși nu m-am gândit mult timp la ea, nu suport ideea de moarte, am pierdut deja atât de mulți, trei bunici, pe tata, un copil nenăscut, prieteni și colegi, nu vreau să aud de moarte, dar uite că ideea Cristinei s-a cusut în mine și am avut parte de momentul ăsta cu bunica, sper să-i fi adus pace și bucurie, pentru mine au fost cinci minute icoană, o depunere valoroasă în banca noastră de iubire.
Nu știu dacă o mai găsesc în viață când o să revin la Piatra, în vară. Învăț să las lucrurile să fie. De prea multe ori i-am spus răspicat să NU cumva să moară, și după infarct, și după AVC și dubla pneumonie luată din spital, și după ce a căzut iar în hol la mama acasă, mulți ani nu am lăsat-o și ea nu a murit, nici când medicii spuneau că e bătrână și nu mai are putere să lupte, ea a luptat. Acum însă e cu adevărat obosită și mi-a tot spus că nu prea mai poate, iar eu i-am spus că dacă vrea, poate să se odihnească, să fie cum e mai bine pentru ea, dar am mințit.
Dar am mintit………. ???? ?????????
Si eu o privesc pe mama…cat a slăbit, cum nu mai poate merge, cum nu mai poate mânca, cum a schimbat-o cancerul asta cu care se luptă de mai bine de un an si care acum a recidivat…tare as mai tine-o aici, chiar nu știu cum sa-i dau drumul, deși ea se roagă să plece în momentele de durere…dar ar mai sta când îi e bine. Acum 2 ani in luna mai si-a serbat cei 70 de ani și mă gândeam că sunt norocoasă, că ajunge la 80,90…stiu ca nu va fi așa, încerc să mă bucur de zilele rămase împreună.
Minunat…scriu printre lacrimi pentru ca despartirea de mamaita mea, in urma cu 1 an si jumatate, este o rana atat de adanca si proaspata, inca. Un dar de la Dumnezeu, un suflet minunat, care nu a stiut decat sa ma iubeasca total si sa imi arate asta MEREU, pret de 40 de ani. Ii simt lipsa in fiecare zi, desi sunt o norocoasa si am o familie foarte frumoasa, alaturi de care traiesc momente speciale tot timpul. Dar dansa va ramane mereu bucata din mine si golul lasat de plecarea dansei va ramane mereu neacoperit. Sa iti ajute Dumnezeu sa te bucuri de bunica inca multa vreme…❤
Of,Ioana dragă, m-ai facut sa plâng de emoție, de fericire,de omenie, de conștientizare…Îți mulțumesc . Il am pe tata care face astăzi 84 de ani. Sunt o norocoasă. Uităm uneori…dar acum știu că-i voi spune mult mai multe.?
Ce frumos si emotionant! Multumim.
Nu ar trebui sa plang. De fapt nu plang. Lacrimez sau cel putin simt cum lacrima vrea sa cada, dar sta atarnata in coltul ochiului. Ar vrea sa cada, dar nu o las pentru ca nu-mi mai umplu sufletul cu regrete. Si totusi amintirea ei, a bunicii mele, imi umple sufletul cu melancolie. Nu m-am mai gandit de multi ani la ea ca acum. Poate faptul ca a aparut ocazia sa-i vizitez locul de odihna vesnica de Pasti- a murit in saptamana luminata, ca bunicul meu ,la un an distanta -, si am stat un pic de vorba cu amandoi impreuna cu fiica mea. S-au trezit niste sentimente de mult apuse, dar stiu ca este bine pentru ca a fost un om bun, blajin. A suferit muuult, am iubit-o muult de tot. Si acum imi aduc aminte cum stateam una langa cealalta si ma jucam cu degetele ei batrane si subtiri cu pielea batucita si incretita, dar mai fina decat matasea- ce pianista ar fi fost. Un om caruia ii multumesc pentru dragostea de carte, pentru ca i-a transmis tatalui meu aceasta pasiune si a ajuns si la mine un pic din iubirea pentru carti.
Am bocit rău de tot. Bravo ție că ai înțeles la timp lucrurile astea și că reușești să-i împlinești sufletul de mamă și de bunică! Familia ta e o norocoasă că te are 🙂
Sunt atât de emoționată si ochii imi sunt plini de lacrimi!!! Citind aceste randuri mi am amintit de mamaia mea (buna si frumoasa mea bunica)!!! Ea m a crescut si a rămas veșnic in sufletul meu ca o amintire suavă, cea care avea raspuns la toate întrebările, cea de la care tin minte toate povețele si de la care am invatat multe lucruri care m au călăuzit in viață. Am totusi regretul ca nu am apucat sa i spun cat de mult am iubit o, cat am prețuit o si cat de mult a contat pentru mine grija ei.
În 2020 am mai pierdut o bunica dragă ( bunica soțului meu).☹ Buni, care avea 95 ani, a fost cea care l a ținut in brate pe fiul meu si care i a facut baita seara de seara pana a crescut, buni care ne facea mereu prajituri si torturi delicioase, care ne alinta cu vorbe si ne inveselea povestindu ne întâmplări din viața ei presărată cu bune si rele, cu întâmplări din timpul războiului si tin timpul foametei…..
Mi e dor de chipul lor, mi e dor sa le tin in brate, mi e dor sa mi pun capul in bratele lor si sa ma simt din nou copil!!!
As vrea sa le spun cat de mult au contat pentru mine, cat de mult le am iubit si cat mi as fi dorit ca timpul sa mai fi avut răbdare cu ele și să le mai lase alaturi de noi….Dar nu a fost sa fie….
Mi e dor de mama si mie ca de o icoana. E vie, e buna si iubitoare, e plina de viata la 82,e colacul meu de salvare.. Se fac doi ani de cand o vad doar in poze si la telefon..
Eu nu mi-am cunoscut bunicile.
Una dintre ele a murit înainte să mă nasc eu, cealaltă a murit când aveam doi, trei ani.
În schimb am fost apropiată de mătușile mele, surorile mari ale tatălui. Am o mulțime de amintiri cu ele care mă emoționează și acum, și poze cu ele în portofel. Când a murit prima dintre ele aveam 15 ani, și îmi amintesc că în timpul mesei de după înmormântare m-am refugiat în baie și calculam ce înseamnă NICIODATĂ. îmi amintesc că îmi spuneam, incredulă, că dacă voi mai trăi 50 de ani de atunci înainte, 70 de ani, tot NICIODATĂ nu o să o mai vad.
Până acum am mai trăit 25, dar tot îmi amintesc mirosul casei lor și petele de pe mâinile ei bătrâne. Grișul cu lapte și micul aparat de radio din bucătărie.
Cealaltă mătușă a murit acum 10 ani, uneori am impresia că am alergat de la serviciu când am aflat, tot drumul, până în provincie. În realitate alergasem pe jos doar până la gară.
Frumoasă ideea asta cu banca de iubire. Și îmi dau seama că funcționează, pentru că amintirile in care eu mi-am exprimat recunoștința și bucuria de a le fi avut sunt cele mai frumoase pentru mine, acum. O asemenea amintire este când una dintre mătuși era bolnavă și bătrână, foarte aproape de final, și se chinuia să se incalte cu șosetele. Am încălțat-o eu, in ciuda protestelor ei că …cum să mă încalți tu cu șosetele. Îmi amintesc că am spus simplu că și ea ne-a încălțat când eram mici și i-au dat lacrimile.
Fiica mea crește cu toți bunicii, nu doar în viață ci foarte prezenți și implicați. Recent unul a fost internat în spital și ea se trezea dimineața și spunea că i-a auzit vocea. La momentul ăla nu știam, sincer, dacă se va mai întoarce din spital viu, și cuvintele ei mă întristau teribil. Ce chestie, copiii – unii – cresc în familii extinse enorme, și nu au habar că pe la 40 de ani mai nici unul dintre oamenii aceștia nu vor mai fi
Mi-am pierdut bunica in noiembrie 2019.. am fost special acasa sa o vad in septembrie 2019..era fara prea multe puteri dar cu puterea ce o mai avea mi-a zambit si m-a linistit..am sperat pana in ultima clipa ca o sa fie bine, ca o sa isi revina..nu a fost asa..in fiecare zi ma gandesc la ea, in fiecare zi imi e dor de ea si in fiecare zi sunt la fel de trista ca in ziua cand am aflat ca s-a stins..in cazul asta timpul nu a prea vindecat..Nu am pierdut doar bunica ce m-a crescut, am pierdut bunica pe care o simteam ca o mama..am pierdut -o pe mami..
❤❤❤❤❤❤!
Citind articolul mi-am adus aminte de bunica… azi sunt exact 4 ani de cand bunica nu mai e… si acum imi mai aduc aminte de mainele ei calde, micute si muncite… ?