Vindecare

Am văzut filmul realizat cu și de Gabor Mate despre traumă și dependență de două ori la rând, prima oară am plâns la jumătate, a doua oară am plâns cap coadă. M-a atins într-un mod atât de profund, deși multe dintre lucruri le știam deja. Nu e doar pentru alcoolici și dependenții de droguri, e pentru toți cei care au fost și/sau cresc copii. Nu cunosc nici măcar un singur om care să nu poată înțelege ceva despre sine privind acest film.

Îl puteți vedea până luni aici. Eu am și donat pentru fundația care a investit în producție, dar nu e obligatoriu, se poate vedea gratuit.

Pentru cine nu îl cunoaște pe dr. Gabor Mate: are 20 de ani de experiență ca doctor ginecolog și medic de familie, mai mult de un deceniu de  experiență în îngrijiri paliative și alături de pacienți cu probleme de dependență de droguri și boli mintale. A scris patru cărți, publicate în peste douăzeci și cinci de limbi. Cartea sa despre dependență a primit Premiul Hubert Evans pentru non-ficțiune literară: Pe tărâmul fantomelor înfometate: întâlniri apropiate cu dependența; Când Corpul Spune Nu; Costul stresului ascuns; Minți împrăștiate: originile și vindecarea tulburării cu deficit de atenție; și (împreună cu dr. Gordon Neufeld) Cum ne păstrăm copiii aproape: de ce părinții trebuie să conteze mai mult decât prietenii. În prezent, își scrie următoarea carte, Mitul normalului: boala și sănătatea într-o cultură nebună. Gabor este, de asemenea, co-dezvoltator al unei abordări terapeutice, Compassionate Inquiry, studiată acum de sute de terapeuți, medici, consilieri. și altele pe plan internațional. 

Încerc să fac un rezumat al filmului, dar e doar o înșiruire de idei, nu pot cuprinde emoția oamenilor care povestesc despre traumele de abandon și abuz din copilărie, despre condamnați la viață care înțeleg de ce au ajuns în punctul de a ucide, despre supraviețuire și despre a trăi conștient.

  • Nu e nevoie de genocid, de război mondial, de holocaust sau de rasism pentru ca un copil să fie traumatizat și să ajungă dependent de substanțe, jocuri sau sex, să fie deprimat, anxios, nefericit. Un părinte care este suficient de deconectat de sine încât își ignoră instinctul și nu își ia în brațe copilul care plânge poate provoca traumă în copilul său.
  • Cele mai importante două nevoi emoționale primare în copilărie sunt atașamentul (conectarea cu un adult) și autenticitatea, conexiunea cu sine, fără de care nu poți supraviețui. Ce se întâmplă când trebuie să își suprimi autenticitatea? Când părintele de care ești atașat nu îți poate vedea tristețea, furia? Le ascunzi, le îngropi, nevoia de autenticitate rămâne neîmplinită. Un copil nervos trebuie izolat, du-te să plângi în camera ta, copilul se deconectează de sine, iar asta duce pe termen lung la boala fizică sau mentală, la dependență, depresie, atacuri de panică.
  • Dar dacă am învăța copilul să devină prieten cu furia? Nu vom avea niciodată oameni care nu sunt nervoși niciodată, dar putem avea oameni care să gestioneze furia fără agresivitate.
  • Când în copilărie îți reprimi furia și suferința ca să supraviețuiești, te deconectezi de tine pentru că nu ai de ales. dar apoi, ca adult, te poți întoarce să înțelegi asta și te poți reconecta cu tine.
  • Când un copil e lovit, umilit de părintele său, poate alege ca și credință de viață una din două: părintele lui e rău sau el însuși e rău. Toți ajungem să credem că noi suntem răi, părintele e cel care are grijă de noi, el trebuie să fie bun.
  • Suntem liberi doar când suntem conștienți, prezenți, doar atunci putem sa ne creștem copiii liberi, în contact cu sinele lor.
  • Până nu ne uităm la comportamentele programate din copilărie, care au fost scrise ca să supraviețuim, până nu ne eliberăm de ele, nu vom fi liberi. Vom acționa mereu pe pilot automat, deconectați de noi înșine, de instinct

Photo by Luis Galvez on Unsplash

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4264

10 comentarii

  1. Mulțumesc! Aștept filmul ăsta de vreo 2 ani! Ce bine că ai scris că a apărut! Ce bine că a apărut! Cărțile și conferințele cu dânsul sunt extraordinare…M-au ajutat foarte mult!

    • Filmul este disponibil din nou pana pe 1 august si are si subtitrare in romana, am reusit sa il vad aseara.

  2. Thanks. Nu stiam de el. Imi place cum pune problema in context si cat de mult poate sa transmita in cateva cuvinte. E senzatia aia cand cineva exprima coerent si succint fix haosul pe care ti-e greu sa-l verbalizezi si sa-l privesti in ochi. In mod clar o sa-i citesc o carte, desi am momentat pe lista Waking the tiger pe care o tot evit cu gratie si remuscare de ceva timp.

  3. Maria Magdalena :), dependenta. Sunt pe la jumatatea filmului, dar am mai ascultat discursuri si interviuri cu Gabor Mate. Da, imi place la nebunie ca pune punctul pe I referitor la cauze. E parte din procesul de vindecare (dependent de substante sau alte comportamente, in ce refuleaza fiecare, nu conteaza). Am vazut ca avem multi aceeasi problema in esenta. Cum o gestionam, cum ne raportam la ea (daca o constientizam), cum ne raportam noi la viata face diferenta. La Gabor Mate am vazut explicatii f pertinente pentru probleme. Nu am vazut pana acum si solutii (l-am descoperit recent). Nu pot sa plang urmarind filmul, stiu experiente similare din viata mea si a altora care mi-au devenit apropiati, inclusiv puscariasi, da), in ultimul timp nu mai pot deloc sa plang. Stiu teorii, inteleg, chiar si boli psihice, ca aveam o curiozitate deosebita si cautam prospectele medicamentelor colegelor/colegilor din spitale de psihiatrie, ei nu stiau exact ce au, eu stiam din medicatie si din cum se manifestau. Si sunt chiar in valtoarea asta…de a iesi, de a trai. Dependenta (de substante vorbesc eu) nu se vindeca, o ai (predispozitie genetica) sau ai achizitionat-o, e acolo, abstinenta totala e solutia. Dar e greu. …rau. Si pentru ca sunt acolo si am copil aproape adolescent, cu o posibila predispozitie genetica (e ciudat, fratii mei nu au probleme cu dependenta de substante, desi trauma e acolo, doar ca nu „s-a lipit” de ei „refugiul” asta). Am vazut intelegerea cauzelor, programe de recuperare (care nu se limiteaza din punctul meu de vedere la dependenta de substante, te fac un om mai bun, pur si simplu, dar la modul sanatos…eu de cand stau aproape numai printre dependenti in recuperare, adica nu mai consuma, cred ca astia sunt cei mai faini oameni pe care i-am cunoscut vreodata…pt ca suferinta extrema i-a adus acolo…fara rahaturi de competitie, ura, invidie, tot ce scoate societatea mai rau din tine. Da, vechile comportamente revin, dar le constientizezi si nu le dai curs….sau recazi si mori…ajungi in inchisoare..la nebuni, homeless…stiu oameni care s-au ridicat de aici si asta imi da speranta). Ce voiam sa spun, daca citeste cineva, eventual, e ca as vrea sa vad cumva si preventie, constientizare. Ioana face mare treaba cu blog-ul asta pentru ca incurajeaza cresterea copiilor cu blandete, etc, ca nu stiu eu sa le spun, dar cumva sanatos, pentru cum le va influenta copiilor viata comportamentele noastre ca adulti…nu stiu, e horror daca ai ajuns acolo. Poate putem si preveni. Si nu ma refer la chestii extreme, „gen” sa nu-ti pui copilul cu mainile pe aragaz si apoi sa ii pui sare pe rana (caz real stiut de mine), nu. La ce ii transmiti. Cum zicea si Gabor Mate si stiu si din experienta personala cu fratii mai mici, chiar si stresul la care e supusa mama in timpul sarcinii lasa urme.

  4. As adauga si trauma collectivă despre care vorbește Gabor Maté, și care se adaugă peste cea individuală- între care frica în timpul războiului, a foametei, dar și clasicele ” fetele nu fac așa” ” băieții nu plâng” ” copiii să nu răspundă părinților” ” nu iti e frică, te alinți ” ” tu ai cautat-o ( violul, bătaia etc) ” . Orice duce la deconectarea de noi înșine și la negarea propriilor emoții ne îndepărtează de persona care suntem, de autenticitate. „Trauma este nu ceea se întâmplă, ci că la 5 ani nu ai pe nimeni căruia să îi spui, nimeni care să te creadă și să confirme că ce ți se întâmplă e dureros pentru tine” e fraza in care Gabor Maté sintetizează mecanismul traumei. Să te intrebi ce simți, ce e sub furie (tristețe, abandon, de obicei) teama, impulsul de a mânca/ cumpara/seducție? Să admiti că ce simți e ceea ce simți și nu altceva mult mai acceptabil social , împreună cu înțelegerea contextului ( frica de moarte, frica de abandon a copilului când se ceartă parintii sau în spital de ex) și folosirea de noi strategii directe și non violente sunt etapele care duc la reconstruire, parte din strategia lui Gabor Maté. Ce simt de fapt? Cand am simțit asta prima oară, ce imagine / senzație imi vine în minte? Ce nevoie are partea aceasta din mine, ce are nevoie să îi spun să se simtă în siguranță, înțeleasă, și nu a primit de la nimeni ? Este ca și când devii propriul părinte și dai copilului din tine înțelegerea pe care nu a avut-o. Familia interioară ( Internal family system) promovată de Dick Schwartz, Janina Fischer și mulți alți terapeuți are efecte durabile și rapide în astfel de traume pe durata lungă. Înțelegerea ( care nu înseamnă și acceptarea raului) și nu patologizarea sunt punctul nodal al lui Gabor Maté, pe care l-am ascultat în multe conferințe pe YouTube. Acum câteva zeci de ani Alice Miller a început să atragă atenția în cărțile ei asupra violenței deghizate în educație ( The drama of the gifted child) . Pete Gerlach de pildă exemplifică metoda compasiunii pe YouTube și pe situl lui. Cu el am inceput drumul către mine însămi și care e deschis tuturor, cu răbdare și perseverență.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *