Când am pierdut sarcina, cel mai dureros lucru pe care l-am auzit a fost Ești tânără, o să faci altul. Pe locul doi a fost: E și o parte bună în asta, o să vezi. Mi-a venit să urlu. Mi-a murit copilul în mine, mi l-au scos cu mine prezentă la asta, mi-au scobit uterul, nu, nu simt nicio parte bună asta, e vina mea că nu simt și ceva bun, doar durere cruntă, schiloditoare?
Când a murit tata, o cunoștință mi-a zis: Hai că trece, e bine să fim optimiști și bucuroși de tot ce ne dă viața.
Sigur știți replicile astea. Le-ați auzit măcar o dată când v-a fost greu. Poate le-ați și spus, din dorința de a ajuta, de a încuraja. Sau vi le=ați spus vouă înșivă, să vă încurajați.
Hai că se putea și mai rău.
Ești puternică!
Lasă că trece!
Nu mai plânge, gândește-te cât de greu i-o fi fost lui X sau Y, că el etc etc
Altora le e mai greu.
Pare mai rău decât e.
E bine să fii optimistă!
Lasă că eu când am fost în situația asta…
Fii recunoscătoare pentru ce ai!
Va fi bine!
Abordarea aceasta, de a răspunde la suferința altuia cu afirmații pozitive cu scopul de a-l ajuta să nu mai simtă durere este pozitivitate toxică. Și face mult, mult rău. Mai bine nu spui nimic decât să spui lucruri ca cele de mai sus.
Un om care-și exprimă sincer suferința față de tine dorește să fie văzut, auzit, iar ce face pozitivitatea toxică este fix opusul.
Afirmațiile acestea pozitive nu fac decât să minimizeze suferința celui trist și să mai adauge la ea și vinovăția că nu se simte mai bine.
Pe lângă suferință, crește acolo și frustrarea că nu reușește să o calmeze, și rușinea că e trist.
Cred că pozitivitatea asta toxică vine din frica noastră de emoțiile neplăcute, din fuga de suferință cu orice preț. Dacă spunem că nu doare, chiar nu o să doară.
Dar durerea are nevoie să fie văzută ca să înceapă să treacă. Nu poți vindeca ceva ce nu vezi.
La fel de mult rău fac aceste fraze și când ți le spui singur, cu intenția de a te ajuta să treci mai ușor peste durere.
Din toată experiența mea de viață și după mulți ani de lucru cu psihologi, am înțeles că vindecarea vine întotdeauna în relații. Veți găsi concluzia asta și in multe cărți de psihologie.
Iar ca să te vindeci în relație, trebuie să fii sincer cu ceea ce ești și ce simți. Să te arăți cu toate ale tale.
Cel mai bine-ar fi să primești înapoi o prezență caldă și primitoare, care îți va asculta suferința fără să o minimizeze sau să o îndulcească.
Fără Va fi bine!
Mai bine spui:
Sunt aici.
Îmi pare foarte rău că îți e greu.
Te văd și te aud.
Pot să te îmbrățișez?
Știu.
Tot ce simți e normal.
Te pot ajuta cu ceva?
Atât. Doar creezi un spațiu sigur și cald pentru suferința celuilalt, îi permiți să existe, să se exprime, să stea între voi. Așa începe vindecarea și tot așa se și întâmplă până la final. Da, va fi mai ușor în timp și da, vor fi mereu alții cărora le va fi mai greu, dar oricât de empatic ai fi, doar suferința ta o simți în tine. E normal ca ideea de suferință a altora să nu te doar fizic mai mult decât durerea ta.
În suferința ta, te simți și ești singur, adevărul e că doar tu simți exact așa în momentul acela.
Pentru ca ea să treacă, e nevoie ca alt om să știe să o lase să existe. Apoi începi să cauți soluții pentru a gestiona suferința.
Poate vă ajută și poza asta, am văzut-o ieri pe grupul Wisdom of trauma și se potrivește în articolul acesta.
Sau spunem involuntar ca suntem bine! Dar,de fapt,suntem bine pentru ca trebuie,nu pentru ca asa ne si simțim.
Tatăl meu a murit în martie, fix înainte de nebunia covid 2020. Cineva apropiat mi-a spus ca a fost mai bine asa ca nu a mai apucat sa vadă pandemia și a tot insistat pe tema asta…nu pot sa uit nici acum… NU, nu e mai bine, pentru nimeni!
Imi pare rau pentru tatal tau. Eu personal, ma bucur (daca pot spune asa) stiind ca unii oameni au avut parte de o moarte demna (in patul lor, acasa, inconjurati de familie), decat in spital, chinuiti, izolati si tratati mai rau ca animalele. Una e sa te tina cineva de mana, alta e sa mori singur, ca un caine. Una e sa te privegheze familia (primul pas spre vindecarea lor), alta e sa te puna intr-un sac si sa te-arunce intr-o groapa, ca pe un animal. Cu o moarte suntem datori cu totii. Nu stim cand vine. Dar daca tot vine, macar sa fie demna si fara chinuri. De aceea imi pare foarte rau de cei morti in pandemie (care poate nici nu trebuiau sa moara), de rana adanca ramasa in familiile lor si ma bucur cand mai vad sau mai aud de o moarte demna. Stiu atunci ca celor ramasi in urma le va fi mai usor drumul spre vindecare.
De-ar citi cat mai multa lume si-ar si intelege, ce bine ar fi! Am incercat sa ii explic cuiva ca intrebarea « esti bine/ok » pusa la cateva zile dupa ce mi-am ingropat unul din parinti e complet aiurea. Am incercat sa ii explic ca nimeni nu poate fi bine in cateva zile, ca durerea asta nu trece cu nurofen … Dar m-am lovit de un munte de prostie si am abandonat sa ii mai explic si sa o mai am prin preajma.
Culmea e ca imi amintesc un articol de acum câțiva ani in care pierderea sarcinii era o situație pozitivă, fiindcă fără asta nu ar fi existat familia in forma actuala, nu ar fi existat băiatul, iar asta însemna sa nu existe fericirea și împlinirea prezenta. Rămăsesem contrariata, cred ca am și comentat, ca un eveniment tragic poate rămâne tragic și e ok așa, fără sa căutam sens ascuns, semnificație, vreun bine ieșit din acel rău, fără “ știe Cel de Sus de ce ne-a dat asta”. Putem jeli fără vinovatie, putem spune ca e complet nedrept și dureros, fără vreun “dar” sau “totuși”. Sunt atâția oameni care sunt bine acum, deși au avut parte de drame și tragedii adevărate, binele de acum nu e însă recompensa sau consecința acelor evenimente nefericite. E nedrept sa sugeram asta și nu cred ca cineva simte o alinare reala când aude așa ceva. Dimpotrivă.
Sunt de acord si ma bucur ca ai abordat subiectul acesta. Am intalnit si eu destule persoane care au incercat sa ma faca sa „bag sub pres” suferinta cu tot felul de afirmatii din acestea „pozitive”.
Eu nu procedez asa, las spatiu oamenilor sa vorbeasca despre suferinta lor doar daca simt sa faca asta (intreb inainte daca e ok sa imi povesteasca pentru ca sunt dispusa sa ascult). Dar daca nu vor sa vorbeasca , nu insist, ci doar sunt acolo, sa stie ca sunt disponibila.
Iar daca sunt situatii prin care am trecut si eu, le spun ca ii inteleg si ca stiu ce inseamna sa treci prin asa ceva. Nu le spun: uite, eu sunt bine acum, am trecut peste, deci vei trece si tu. Asta pentru ca stiu ca nu e ca si cum ai bate din palme si trece sau daca iti spune cineva ca va fi bine, chiar va fi bine imediat. Na, eu nu sunt oricum o persoana optimista de fel.
Insa sunt de acord ca optimismul asta bagat pe gat uneori sau afisat de cineva ca sa inchida discutia si sa nu dezvolte subiectul, pe mine nu m-a ajutat.
Inainte sa am doua minuni, am avut trei sarcini oprite in evolutie. Si de fiecare data astea au fost cuvintele „o sa fie bine”, „o sa treaca”. Am acum doi copii acasa, si nu, nu trece. A ramas acolo. Si o sa ramana. Trebuie sa inveti sa traiesti cu sentimentul.
Aici vin ca un fel de gica contra sa explic ca pentru mine cel putin replicile astea AJUTA.
Pentru ca, desi vine nenorocirea peste noi, vom mai zambi. Mamele care au pierdut sarcini (multe dintre ele), vor avea copii sanatosi. Noi, cei care ne-am ingropat parintii, ne-am vindecat. Greu sau foarte greu, dar am mai ras. Am mai fost fericiti.
Oameni ramasi paralizati pe viata inca zambesc. Normal, nu imediat, dar zambesc. Cauta si gasesc ceva bine dupa orice tragedie inimaginabila. Copii orfani, mame care-si ingroapa copiii, cupluri care trec prin divorturi infioratoare.
VINE ZIUA CAND ZAMBESTI DIN NOU. Ca este peste o saptamana sau peste 7 ani, in 99% din cazuri asta este viata. Si apoi te tranteste din nou, te ridici, mergi mai departe.
Zambesti din nou de dragul copilului tau, zambesti din nou, pentru ca, desi doare al naibii, rana se va inchide. Sigur ca vei avea mereu cicatricile pe suflet, sigur ca vei mai plange, gandindu-te la acel lucru infiorator prin care ai trecut, sigur ca nu vei mai fi niciodata la fel ca inainte de acel eveniment.
Dar vei mai gasi fericire. Vei mai rade cu lacrimi, te vei mai bucura de viata.
Asta este normalul.
Cand a murit bunicul meu (tata pentru mine), in 2003, am fost atat de lovita de asta, incat mi-a luat saptamani sa trec peste soc si doliu. Am picat toate examenele de final de an la facultate, eu, studenta de nota mare. Pur si simplu a murit ceva in mine atunci. Am crezut ca nu va trece durerea asta, ca nu voi mai rade niciodata.
Am trecut prin cancerul bunicii (mama pentru mine), greutati acasa (copil mic, soacra „binevoitoare”, afacere plus 100% ingrijit copilul) si am crezut pur si simplu ca ma voi arunca de la etajul 4, pentru ca nu mai vedeam nimic bun in tot ce s-a intamplat.
Au trecut. Morti, boli, greutati. Si vin altele. Mereu vin altele.
Pe mine, deci, ma ajuta sa ma gandesc ca maine va fi o idee mai bine. Si ca in general trecem peste tot ce ni se arunca in fatza. Cand am fost cazuta la pamant, gandul ca maine va durea un micron mai putin m-a ajutat sa trec mai departe. Iar prietenii care mi-au spus chestiile astea considerate „toxic pozitive”, m-au ajutat, reamintindu-mi ca dupa furtuna mai apare si soarele.
Normal ca doare sa pierzi o sarcina, ca nu e nimeni tampit sau psihopat sa nu inteleaga ce inseaman asa ceva. Normal ca e traumatic sa iti ingropi pe cineva drag, sa stai alaturi de un muribund in ultimele sale zile, sa nu-si scoti mirosul de formol din nas nici la 20 de ani dupa ce l-ai ingropat pe cel care ti-a fost ca un tata. Sau sa asculti un cantec la radio si sa te buseasca plansul, de-a pomana, pentru ca acel canten l-ai ascultat pe repeat si ai plans in masina, singura, cand ai aflat ca „mama” ta are cancer si e in stadiu terminal. Apoi ti-ai sters lacrimile si te-ai dus la copilul tau de 3 ani, sa nu stie ca ai plans, pentru ca nu ii poti spune ca nu o va mai vedea pe mama Ana niciodata, cat de curand.
Imi pare rau, daca pentru unii, aceste replici fac rau, pentru multi dintre noi este un mod prin care noi am trecut prin rau si le spunem cu toata dragostea din lume si speranta ca vor aduce un pic de alinare.
Cand a murit tata, prietena mea din adolescență m-a sunat și mi-a spus „nu știu ce să-ți spun” (trecuse si ea prin asta), dar nu a închis. A stat cu mine in telefon câteva minute bune în care nu am vorbit, dar mi-a făcut atât de bine acel telefon.
?Autoarea face și ea de la început o afirmație pozitivă!!.. Atunci când afirmă că într-un fel e doar bine iar în altul numai rău. E bine.. e rău!? .. Oricum, toate lucrurile sunt relative și cred că important e să nu exagerăm și să fim sinceri. Asta se simte pentru cei care contează!!.. Restul e filozofie în care m-am rătăcit și eu un pic.
Pe 15 iunie am pierdut un sufletel. Chiar daca a fost vorba despre pisicuta mea draga, si nu o persoana, faptul ca am stiut ca zilele ii sunt numarate si cumva am trait numaratoarea inversa pana la ultima noastra zi impreuna, mi-a provocat multa durere. In ultimele noastre zile impreuna, am citit cartea lui Irvin Yalom si a sotiei lui, „O chestiune de viata si de moarte”. Desi e vorba de o pierdere umana in carte si unii ar zice ca nu se compara, eu am resimtit foarte puternic pierderea mea, pentru ca e vorba despre un sufletel care mi-a schimbat viata in multe sensuri bune. Ideea ar fi ca aceasta carte mi-a fost oarecum pansament la rana deschisa. Astfel am ajuns sa-l caut pe Irvin Yalom in alte carti pe care urmeaza sa le citesc, pentru a intelege mai bine procesul mortii si a-mi usura suferinta proprie.
Imi pare rau…e tare dureros cand ne pleaca animalutele dragi…
Imi pare! Crede-ma ca iti inteleg durerea
Imi dau seama ca in primul meu comentariu am zis cum nu trebuie, ca doar nu stiu eu EXACT ce simte alt om. Ideea e ca majoritatea nu sunt prea empatici cand cineva pierde un animal… ba chiar te pot lua in ras.
In sensul asta m-am referit, ca stiu durerea, ca e valida si ca inteleg cat poate suferi un om dupa petul lui.
Imi dau seama ca in primul meu comentariu am zis cum nu trebuie, ca doar nu stiu eu EXACT ce simte alt om. Ideea e ca majoritatea nu sunt prea empatici cand cineva pierde un animal… ba chiar te pot lua in ras.
In sensul asta m-am referit, ca stiu durerea, ca e valida si ca inteleg cat poate suferi un om dupa petul lui.
Sugestie: in loc de „pot sa te ajut cu ceva” am putea traduce mai degrabă „de ce ai nevoie fix acum” sau „cum pot sa îți fiu alaturi”?
Asa e, cel mai revoltator lucru este ca, in momentele cumplite ale vietii, cand ti se pare ca se darama totul in jurul tau, sa ti se arunce o urare sau o replica aparent plina de optimism… dar, in realitate, lipsita de empatie si, evident, spusa „doar ca sa nu taca”.
Parerea mea este ca NU relatiile sunt cele care te vindeca… cel putin nu toate tipurile. Spre exemplu, mi se pare oribil sa incepi o relatie cu un tip dupa ce te-ai despartit de iubirea vietii tale, doar ca sa mai uiti de el… Toate durerile tale se vor lipi de noul tip si iti vei varsa pe el, constient sau nu, toate frustrarile acumulate in relatia anterioara. Eu cred ca nu e bine sa intri intr-o relatie decat daca esti complet vindecata, fericita cu tine insati si gata sa incepi o noua aventura IMPREUNA cu un alt om. Altfel, nu vei face decat sa distrugi acel barbat.
Ce am facut eu in tineretea mea, cand eram intr-o grava depresie, a fost urmatorul lucru: sa gasesc ceva in care sa-mi vars toata iubirea de care sunt posibila fara sa am nicio asteptare in schimb. Am inteles ca doar asta ma va vindeca sufleteste si imi va darui pace. In acei ani, mai mergeam din cand in cand (o data la cateva saptamani) sa vizitez niste copii internati intr-un spital de boli foarte grave. Cei mai multi erau copii ce fusesera abandonati si crescusera in centre de plasament. Stateau in spital cu lunile. Am inceput sa merg la ei aproape zilnic, sa petrec timp cu ei, sa ne cunoastem mai bine, sa incerc sa le aduc un zambet… Le mai cumparam cate un dulce, un fruct, dar bucuria lor nu erau lucrurile primite, ci timpul petrecut cu ei, faptul ca nu se mai simteau singuri, ca cineva le acorda atentie si ii mangaia asa cum ar fi vrut sa fie mangaiati de propriile mame. Adevarul e ca, in aceste conditii, suferinta ta pare o nimica toata pe langa cea a acestor ingerasi. Niste suflete inocente, iubitoare si iertatoare care nu-si doreau decat sa vina mama sa-i ia… desi, poate, nici macar nu o vazusera in ultimii ani. Ei stiau doar ca mama exista, iar asta le da dea speranta ca suferinta lor, intr-o zi, se va sfarsi.
Toata experienta aceea m-a apropiat mai mult de Dumnezeu. Exista un sens in toate. Nu-l cunoastem noi, cu mintea noastra minuscula si imperfecta, dar, prin Dumnezeu, incepi macar sa intelegi o parte din acel sens… Rugaciunea e singurul remediu sigur in orice incercare a vietii ! Nu te lasa sa cazi, ci iti da puterea sa continui si iti limpezeste mintea. Oamenii, cu toata vorbaria lor, cu propriul lor zbucium interior si intunecarea lor spirituala, nu fac decat sa te arunce intr-un labirint al confuziei. Numai Dumnezeu, Cel Care a creat toate cu atata perfectiune, sigur va sti sa te indrepteze si pe tine! Nu vrea decat sinceritatea ta, e singurul Care nu te judeca pentru durerea sau furia pe care le simti atata timp cat iti dezvalui rana sufleteasca in fata Lui si Il lasi pe El sa-si faca treba de vindecator in moduri la care nu te-ai astepta vreodata si, mai ales, prin DRAGOSTEA Lui incomparabila…
Din păcate am pierdut o pe mama mea acum câteva săptămâni, durerea este aceeași indiferent de ce ți se spune, nu mai stai atunci sa analizezi ce îți spune x sau y decât dacă ești de rea credință, părerea mea e că cei care îți spun lucrurile astea au intenții bune insa oamenii sunt atât de prețioși și pretențioși încat nici nu știi ce să le spui. Plus că așa cum zicea și Dojo mai sus, și eu singura îmi spun că poate așa a fost mai bine, pt că eu știu cât a suferit și câte operații a avut și câte mai urmau, și că o să mai treacă durerea cu timpul pt că dacă nu mă gândesc așa, s ar putea să o iau razna.
Imi pare atat de rau ca ai trecut prin asa ceva 🙁
La mine ambii s-au dus prin cancer. Unul a murit in 3 zile, nici nu cred ca stia ce se intampla, a murit in ATI, dupa operatie. Pe noi ne-a daramat complet chestia asta, am suferit la cote maxime, asa cum spuneam anterior, multe saptamani. Apoi, cumva, pietroiul de pe inima s-a mai ridicat, pana am putut din nou sa fiu eu insami.
Al doilea parinte s-a dus in aproape un an si jumatate. 100% constienta de tot ce urmeaza, dorind sa moara, sa primeasca o injectie ceva, sa nu mai sufere. M-a tinut pe linia de plutire doar faptul ca aveam acasa un copil de 3 ani, care nu trebuia sa treaca si ea prin infernul pe care il parcurgeam eu.
Dar durerea se estompeaza cumva, dupa ceva timp. Luni, ani. Dar devine suportabila. Te gandesti in trecut, creierul alege deja ce e mai frumos, zambesti, gandindu-te la cei pe care nu-i mai ai alaturi si te BUCURI ca au fost parte din viata ta. Imprumuti replici de la ei, si zambesti cu drag, pentru ca iti amintesti ca cel plecat traieste IN TINE si de acolo nu va mai pleca niciodata.
Sunt la varsta la care am ingropat deja multi oameni dragi. Ma sperie gandul mortii, dar doar pentru ca stiu cat ar suferi copilul meu dupa mine. Sper sa traiesc destul, incat sa fie la casa ei, sa nu mai depinda de noi. Atunci, chiar daca va fi trista, cand ne vom duce si noi alaturi de ai nostri, macar viata nu-i va fi perturbata intr-un mod prea drastic (asa cum ar fi, daca si-ar pierde un parinte cand inca este mica).
Multumesc foarte mult, mi-a mers la suflet textul. Chiar am citit in ultimul timp mai multe articole cu tema pozitivitatii toxice, tocmai pt. ca anul trecut am avut parte de niste momente dramatice si socante, iar anul acesta am mai avut un soc. Si m-am saturat sa tot aud din replicile cliseu atat de daunatoare, care au fost mentionate si aici. Nu doar ca imi produc durere, dar am ajuns sa simt ura, revolta, o enervare maxima cand imi zice cineva asa, nu mai suport. Am trimis link-ul unor persoane (cred ca am actionat cam pasiv-agresiv), sperand ca macar asa sa inteleaga…
cum poti sa ai incredere intr-un om care iti spune ca totul va fi bine, deci cunoaste viitorul, dar nu e in stare sa castige la loto ???
Interesant. Auzisem de acest concept de toxic positivity, dar nu l-am inteles prea bine. Sunt de acord partial, trebuie sa ne gandim ca de multe ori in situatii grele oamenii nu stiu ce sa spuna si e bine daca macar spun ceva, decat sa se faca ca ploua. Tatal meu a decedat acum cateva luni si o prietena (care si-a pierdut tatal mai demult) mi-a spus: stiu prin ce treci. Nu am luat-o la vremea respectiva ca si cand mi-a anulat mie durerea, ci chiar am simtit ca ma intelege si e alaturi de mine. Dar daca ar veni cineva a 2-a zi si mi-ar zice chestii de genul: cheer up, viata merge inainte, da, atunci i-as zice vreo doua.
Cand mama a avut un AVC si a ramas imobilizata la pat cineva mi-a spus „Nu-i asa ca de cand a avut mama ta AVC-ul relatia dintre voi doua s-a imbunatatit?”. A venit din senin si a sunat aiurea, de parca ar fi fost motiv de bucurie. Vorbeam cu mama frecvent si inainte de AVC chiar daca aveam pareri diferite.