Stau întinsă pe nisipul cald și mă gândesc la corpul meu.
La carnea în care exist de 41 de ani și jumătate.
Pielea mea.
Oasele mele.
Mușchii mei.
Toate organele mele.
Aud cum cad fire de nisip de pe umerii mei și mă gândesc la toate felurile groaznice în care m-am purtat cu trupul meu ani la rând, ba nu, decenii la rând.
L-am ținut la soare până mi s-a bășicat pielea.
L-am julit, învinețit, lovit, și am lăsat și pe alții s-o facă.
L-am hrănit cu porcării.
Am fumat în el.
Am băut în el.
Nu i-am dat timp să se odihnească. L-am ținut treaz până s-a prăbușit, în timp ce eu trăgeam disperată de el să mai poată un pic.
Nu l-am iubit la timp.
L-am privit cu reproș în oglindă. De ce nu ești și tu mai înalt, mai suplu, de ce sânii ăștia sunt mici ca două mere pădurețe, de ce pielea asta prea albă, de ce părul drept, de ce, de ce așa și nu altfel?
L-am chinuit cu diete, creme și foame, l-am strâns în haine prea mici, l-am ascuns sub tricouri negre lălâi și rochii prea largi.
Am ascuns în el multă furie, tristețe, frustrare, suferință. Când am văzut că nimeni nu mi le primește, le-am ascuns în celulele lui și am stins lumina.
El le-a primit, corpul meu. A învățat să le ducă, ce să și facă, săracul…
L-am batjocorit.
L-am ignorat.
Nu l-am iubit.
A fost nevoie de mulți ani să înțeleg cum nu mi-am iubit corpul, iar neiubirea asta m-a rănit și a ajuns parte din mine.
Acum, abia acum încep să-l iubesc.
Să-l văd ca pe casa mea, ca pe templul și refugiul meu, ca pe mine.
Când pielea face cute ici și colo. Când părul e mai obosit. Când ochii râd cu alai de riduri.
Când mușchii obosesc, iar oasele mai dor când se schimbă vremea.
A fost nevoie să-mi observ fetița lovindu-se ici și colo și să mă aud spunându-i Te rog ai grijă de corpul tău, ca să-mi dau seama că nici eu nu aveam grijă de al meu.
N-am știut ce să fac cu asta. Cum adică să am grijă de corpul meu? El doar este.
Încet de tot, am început să-l observ.
Salut, păr lung și drept!
Salut, sâni mici, care mi-au hrănit copiii.
Salut, picioare mici, mușchi, ochi verzi, gură mărișoară.
Salut, cicatrice de la accident, cicatrice de la cezariană, cicatrici nevăzute de peste tot, sunteți bine?
Ce mai faceți? Ce mai ziceți?
Acum îmi văd corpul.
Îl ascult.
E frumos.
E răbdător.
Mă conține. E aici pentru mine. Încă e aici pentru mine.
Îl apăr de soare.
Îl hrănesc cu ce știu că-i priește.
Îl țin în mișcare.
Îl întind să se odihnească.
Îi dau respect, timp, apă, umbră.
Îl îmbăiez și-l usuc cu grijă.
Îl masez cu grijă, cu creme parfumate, care-i plac, pe care le absoarbe cu sete.
Sunt mai atentă să nu-l strivesc, lovesc, înghesui, strâng. Nu las nici pe alții să-l rănească. Nici pe copiii mei nu-i las. E corpul meu. Mă doare.
Seara, înainte să închid ochii, îi mulțumesc.
Încep de la degetele de la picioare.
Pe întuneric, cu ochii închiși, mișc și dezmierd cu mintea fiecare unghie, deget, pe rând. Tălpile, gambele, genunchii, coapsele, fesele, vaginul, uterul, intestinele, stomacul, coastele, sânii, claviculele, brațele, palmele, degetele, gâtul, capul, părul, ochii, genele, buzele, tot.
Le mulțumesc că sunt vii, că mă poartă, că mă însoțesc, că îmi arată care-mi sunt nevoile, limitele, fericirile intime, cele mai adânci, cele mai intense.
E foarte prețios corpul meu. Pentru mine.
Stau întinsă pe nisip și aud valurile.
Pielea mea e bine.
Oasele mele s-au încălzit, sunt bine.
Ochii mei închiși sunt fericiți.
Părul meu s-a uscat la soare și se plimbă pe spatele gol. E ușor și e bine.
Celulele mele încep să dea drumul la tot ce am ascuns în ele mai devreme. Îmi aduc aminte lucruri, stau cu ele, le dau spațiu să fie, le aud, le observ, nu le mai ascund, corpul meu are nevoie să trăiască liber. Simt că acum îi pot da asta.
Mi-ar plăcea ca fetele noastre, și băieții, dar mai ales fetele noastre, să aibă mai multă grijă de corpurile lor. Dar pentru asta, trebuie s-o facem noi mai întâi…
Ce frumos scrii! Si cat adevar e in tot de spui! Iti multumesc din inima! Nici eu nu mi-am iubit corpul, ba chiar i-am facut rau. Dar acum, datorita tie, sper sa reusesc sa il iubesc. Iti multumesc mult pentru asta! Te imbratisez!
Oau. Am plâns instantaneu. Ești din alta lume, te felicit.
Imi place mult cum scrii; tare mult ma ajuta vorbele tale de aici, de pe blog si din cărțile pentru copii si adulti, deopotrivă.
Multumesc!
Citesc si ma minunez!!!Mi-ai citit gandurile… si nu doar o data!
Eu nu stiu sa ma exprim atat de bine, nici la 41 de ani ….dar tu scrii despre toate sentimentele/frământările care le am sau le-am avut ( imi place mie sa cred)…
Îti multumesc ca impartasesti cu noi cele mai profunde trăiri!
Te îmbrățișez cu drag!
Succes mai departe in tot ceea ce faci!
Eu încă sunt la stadiul în care nu imi place de mine (2 copii mici)
Este in regula. E bine sa recunosti si sa spui cu voce tare unde esti. Unde esti acum este cel mai bun loc in care poti fi. Imbratisari!
Asa e, corpul nostru ne slujeste in toate, este automobilul nostru in aceasta lume… Trebuie sa avem grija de el si sa-l protejam, nu sa-l abuzam cu otravuri gen tigari, alcool etc. Pe de alta parte, trupul nostru este templul lui Dumnezeu, trebuie sa-l pastram curat si din punct de vedere spiritual, nu sa-l intinam cu pacate. Corpul trebuie pastrat asa cum ni l-a dat Dumnezeu, este frumos asa cum a fost creat, nu trebuie tatuat, nu trebuie excesiv impopotonat, mascat pana la pierderea identitatii… Daca acceptam ca trupul e doar un ambalaj si ca interiorul trebuie lucrat mai mult, atunci cred ca am gasit echilibrul perfect!