Mica fabrică de produs pastile imaginare de fericire

Sună alarma, o închid cu ochii lipiți.

Cineva mi-a deschis ușa dormitorului, așa că aud limpede cum altcineva aleargă pe hol spre mine.

Care dintre ei o fi de data asta? mă întreb ca prin vis.

Deschid un ochi.

Văd prin ceață o combinație de Mowgli cu Tarzan în miniatură, un băiețel în chiloți (indiferent de anotimp, de temperatura din casă sau de afară, de ora din zi), cu picioare lungi și subțiri, cu părul lung și ciufulit, alergând în mare viteză spre mine. Își face vânt și se aruncă în pat, se zvârlogește și se strecoară sub plapuma mea, mă ia în brațe și încremenește.

E rece tot și-i bate inima ca nebuna.

Nu spun nimic.

Trec câteva minute, i se încălzește pielea, i se potolește inima, aproape adorm la loc, când îl aud:

– Am venit repede la tine să primesc giugiuleală de calitatea întâi!

Mă umflă râsul, unde-o mai fi auzit el și asta, Doamne, de unde le mai scoate.

Mă trage mai aproape, nu mai pot respira.

– Doar tu poți oferi astfel de giugiuleală!

Și doar tu poți oferi astfel de complimente la 7 dimineața, mă gândesc, dar nu spun nimic, că nu mi s-au trezit vorbele încă.

Îl mângâi pe ceva ce cred că e fruntea, dar e posibil să fie creștetul, cine mai știe, în claia aia de păr.

– Îmi place atât de mult să vin în viteză la tine, că mă răcesc pe hol, iar aici la tine sub plapumă e atât de cald și de moale! continuă el eseul despre dragostea de dimineață.

Mhm, mormăi, deci nimic nu e întâmplător, totul e parte dintr-o strategie, acest mic Tarzan s-a gândit la toate.

– La masă, se aude vocea omului din bucătărie, hai, că e târziu!
E calm încă, deci nu e așa de târziu.

Micuțul sălbatic lipit de mine nu mișcă.

– Dacă ar fi să aleg, îl aud vorbind de unde de sub plapumă, aș renunța și la mâncare pentru giugiuleala asta, îți spun, mami, nu există nimic mai bun!

Îl trag mai aproape, încă puțin și-l bag la loc în burtă, printre coaste.

N-aș schimba nimic. Ba da, ceva aș schimba.

Aud pași pe hol. Mici și deși. E pisica. Sare în pat și scoate un miorlăit involuntar de la efort. Râdem amândoi. Dă ture în jurul nostru, ni se așază la cap și începe să se lingă la fund.

Alți pași pe hol. Mai rari și apăsați.
Așa vine ea, regește. Deschid și celălalt ochi. E îmbrăcată, pieptănată, și-a pus un colier mic la gât.

– Te rog să-i spui lui Ivan că în unele dimineți vreau eu să vin să te trezesc. Mereu ajunge el primul.

Mă întorc spre ea și ridic plapuma, dar ea nu vrea să se întindă, e gata de plecare la școală. Își dă ochii peste cap. Se așază pe marginea patului. Dar întinde o mână pe sub plapumă, să o găsească pe a mea.

N-aș schimba nimic.

Încă moțăi. Ea mă ține de mână pe sub plapumă, el stă lipit pe partea cealaltă, omul pune masa, pisica a adormit încovrigată lângă pernă.
S-au întâmplat atâtea deja și eu n-am scos încă nici un cuvânt.

Curând ei pleacă la școală și eu rămân în casa goală, în tăcere, să mă trezesc.

Știu că lumea de-afară e în furtună, că nu știm nimic, că urmează zile, săptămâni grele. Dar în clipele astea simt că nimic rău nu ne poate atinge. Le fac pastile mici, transparente, pe clipele astea, ca să le înghit când mă copleșesc neputința, frica, oboseala.