Când copiii și părinții se potrivesc și când nu (fragment de carte)

Las mai jos un fragment din cartea Viața emoțională a copiilor mici de Alicia F. Lieberman, recent apărută în colecția Educatie cu blândețe la Editura Univers (disponibilă cu reducere aici). Am mai publicat anterior un fragment din carte despre relația dintre primul și al doilea născut ca sursă a fricilor și furiei fratelui mai mare, îl găsiți aici, e un articol foarte popular aici pe blog pentru că explică foarte bine o situație dificilă prezentă în multe familii cu mai mult de un copil. Îmi place enorm această carte, aduce multă claritate despre emoțiile copilului și lucruri interesante pe care nu le-am regăsit la alți autori de parenting.

Atunci când temperamentele părinților și al copilului sunt compatibile, părinților li se pare mai ușor să lucreze cu aspectele mai dificile ale comportamentului copilului. Această compatibilitate contribuie la mândria și satisfacția pe care le-o provoacă părinților copilul lor. În același timp, părinții nu au un control omnipotent asupra dezvoltării copiilor. Renumitul psiholog pentru copii Erik Erikson a exprimat în cel mai elocvent mod acest adevăr simplu, dar deseori trecut cu vederea:

Distorsionăm situația în cazul în care credem că părintele „are” o personalitate așa și pe dincolo și că îl influențează pe un biet micuț. Pentru că această făptură micuță, slabă și aflată în schimbare este cea care face familia să meargă înainte. Bebelușii dețin controlul asupra familiilor lor și le educă în aceeași măsură în care sunt controlați și educați de ele; de fapt… familia educă un bebeluș prin faptul că este educată de el.

Și astfel revenim la problema parteneriatului. Când există o mare potrivire între părinte și copil în ceea ce privește stilurile temperamentale, este mai ușor de stabilit un parteneriat, pentru că fiecare se simte în largul său cu ritmul și tonul emoțional al celuilalt. Pe de altă parte, nepotrivirile de temperament pot împiedica găsirea unor soluții reciproc acceptabile atunci când părintele și copilul au obiective diferite și așteptări contradictorii.

Să fii compatibil nu înseamnă să fii la fel. Înseamnă că părintele și copilul se potrivesc bine unul cu celălalt. „O potrivire bună” există atunci când motivația, capacitățile și stilul comportamental al copilului se pot ridica la nivelul așteptărilor părinților și al pretențiilor acestora de la el. O potrivire slabă apare atunci când există o neconcordanță între așteptările părinților și capacitatea copilului de-a le îndeplini.

Potrivirea poate fi observată în timpul interacțiunilor care au loc în fiecare moment între părinți și copilul mic. La sfârșitul zilei, un observator minuțios poate oferi un scor. De exemplu, „potrivire bună: 50% din toate interacțiunile; potrivire medie: 30%; potrivire slabă: 20%”. Cifrele acestea ar reflecta probabil rutina unei zile în care părinții și copilul reușesc să se armonizeze într-o măsură rezonabilă cu nevoile și dorințele celuilalt o bună parte din timp. Ne putem imagina câteva dintre secvențele care contribuie la punctajul final:

La ora 5 dimineața, când părinții lui încă au mare nevoie de somn, Andy cere micul dejun. Mama scoate un geamăt și se bagă cu totul sub pătură. Tata se străduiește să spună pe tonul cel mai autoritar că încă nu este vremea să se trezească. Andy (genul de copil insistent atât prin prisma temperamentului, dar și pentru că a început să-și formeze acest obicei) insistă că-i este foame. Tatăl își amintește că băiețelul a adormit în seara precedentă înainte de cină; asta înseamnă că n-a mai mâncat de aproximativ douăsprezece ore. Convins că, într-adevăr, este posibil să-i fie foame copilului, tatăl se dă jos din pat, îi pregătește un biberon și-i spune ferm că trebuie să-l bea la el în pătuț și să-i lase pe mami și pe tati să doarmă în continuare. Andy se conformează, dar nu e încântat de situație. Mai strigă de câteva ori de la el din pătuț, dar renunță când tatăl lui îi răspunde că acum trebuie să doarmă. În scurt timp, tatăl și fiul dorm duși. (Scor: potrivire bună între așteptările reciproce și abilitățile părintelui și ale copilului.)

Este ora 7:30 dimineața și atât părinții, cât și copilul s-au trezit. Mama, care trebuie să-l ducă pe Andy la controlul pediatric periodic înainte de ora 9, constată că este foarte murdar și că doar o baie va remedia situația. Grăbită, uită că băiețelul este obișnuit să se joace cu ea în voie, mult timp, dimineața. Îi face baie, pe care el (fiind în esență un copil adaptabil, cu o dispoziție predominant pozitivă) o acceptă cu plăcere. Dar protestează vehement când mama încearcă să-l îmbăieze rapid și fără joacă. El este un copil activ, bine odihnit, și firește că vrea să se bălăcească, să se joace cu rățușca și să facă ghidușii prin cadă. Mama, care nu are răbdare, îi spune că azi nu e timp de joacă și-l scoate brusc din apă. El țipă. Mama își dă seama că l-a luat prea repede, îl strânge în brațe și folosește un colț al prosopului în care este înfășurat ca să se joace „Unde-i puiul?” Băiețelul nu are nevoie de mai mult ca să revină la atitudinea lui cooperantă. Recunoscătoare pentru flexibilitatea lui, mama începe să-i povestească pas cu pas ce vor face pe parcursul zilei, distrăgându-i atenția cu povestea ei în timp ce-l îmbracă repede. Lui Andy îi place ideea de-a se plimba cu mașina, pe care mama o subliniază tocmai pentru că știe că va fi receptiv la ea. Procesul de pregătire se încheie fără alte neînțelegeri. (Scor: potrivire bună. Atât mama, cât și copilul sunt capabili să treacă printr-un conflict provocat de așteptările și planurile lor diferite și să negocieze o rezolvare a conflictului care să-i satisfacă pe amândoi.)

Este ora 8:40. În drum spre medic, mama este mulțumită că a reușit să se încadreze în timp în acea dimineață, dar se și teme de controlul pediatric. Știe că băiețelul ei are o memorie excelentă și că-și va aminti de examenul medical și de injecțiile pe care le-a făcut la ultima vizită de îndată ce vor intra în policlinică. Hotărăște să nu-i spună nimic despre mersul la doctor, ca să nu-i strice prea devreme buna dispoziție. Temerile ei se confirmă de îndată ce parchează în spatele clădirii. Andy plânge: „Nu doctor, nu injecție!” și refuză să se dea jos din scăunelul lui. Mama este stânjenită. Este destul de timidă și urăște scenele în public, care o transformă în centrul atenției. Acum este foarte conștientă că oamenii se uită la ea în timp ce încearcă fără succes să se înțeleagă cu copilul. Decide că Andy este prea agitat ca să facă față acestui control pediatric și hotărăște să anuleze programarea. Îi spune și lui asta, iar el se liniștește imediat. Pleacă spre casă și sună la cabinet de la un telefon public ca să facă o nouă programare. (Scor: Potrivire slabă. În stânjeneala ei provocată de criza de plâns a copilului, mama a confundat propria neputință de-a suporta o scenă în public cu incapacitatea lui Andy de-a face față vizitei la medic. Momentele ocazionale de stres, în sine, nu le fac neapărat rău copiilor. Ei au capacitatea de-a experimenta și de-a tolera emoții puternice, cu condiția să aibă acces la un adult de încredere, care să-i încurajeze, și cu condiția ca situația să fie adecvată din perspectiva dezvoltării după standardele culturale. Protejarea copiilor prin neexpunerea lor la niște situații prin care trebuie să treacă le subminează încrederea în propria lor capacitate de-a face față anxietății.)

Este 6:30 după-amiaza, ora cinei. Tatăl lui Andy, care este foarte preocupat ca băiețelul să fie bine hrănit, îi încarcă acestuia farfuria cu pui, piure de cartofi și legume. După ce se satură, Andy începe să se joace cu piureul de cartofi, în timp ce părinții lui își termină cina. El frământă cartofii între degete și, în cele din urmă, plictisit pentru că nu i se dă atenție, începe ba să-și mânjească părul cu piure, ba să-l dea pe jos. Tata îi spune să se oprească și-l șterge cu un prosop, dar vrea ca Andy să rămână la masă, în scăunelul lui, până-și termină și părinții cina. Andy devine din ce în ce mai agitat. Mama și tata îi permit să se dea jos din scăunel și să se joace pe podea, lângă ei. (Scor: potrivire medie. Unui copil mic îi este greu să fie o companie plăcută la masă dacă nu-i mai este foame. După o încercare cu așteptări cam nerealiste, părinții își dau seama și-și schimbă pretențiile cu o abordare mai potrivită vârstei.)

Este 8:10 seara și se apropie ora de culcare. Tatăl și copilul se joacă de-a v-ați ascunselea. Tatăl anunță copilul că peste două minute va fi timpul să meargă la culcare. Andy protestează, iar tatăl îl liniștește spunându-i că îl va mai „găsi” pe Andy de două ori. După ce expiră timpul, tatăl îi spune copilului că acum e momentul să se îmbrace în pijama și să se spele pe dinți. Deși se conformează programului obișnuit, copilul cere să se mai joace. Tatăl îi spune: „Mâine vom avea mai mult timp de joacă”. Promisiunea aceasta îl liniștește pe copil, iar ritualurile dinainte de culcare, cititul și cântecul cu lumina stinsă, decurg în liniște. (Scor: potrivire bună. Tatăl îi dă copilului timp să se adapteze la tranziția de la joacă la somn și este exact cât trebuie de ferm, dar și înțelegător, atunci când copilul își exprimă reticența firească la a se opri din joacă.)

Aceste exemple au fost selectate ca să sublinieze faptul că o bună potrivire nu presupune absența conflictului. Mai curând presupune capacitatea de-a menține conflictul la niște niveluri emoționale posibil de gestionat. Acest lucru se întâmplă atunci când părinții reușesc să perceapă corect capacitățile copilului într-o anumită situație și momentele în care copilul este receptiv la dorințele și pretențiile rezonabile ale părinților.

Conflictele persistente dintre părinte și copil

Există perioade în care conflictele dintre un părinte și un copil sunt componenta predominantă a relației lor, nu sunt pur și simplu o reflecție a suișurilor și coborâșurilor obișnuite ale vieții de zi cu zi. În aceste cazuri, părintele se simte cronic frustrat și iritat de copil. Momentele de plăcere spontană dintre ei sunt rare și de scurtă durată. Pare să existe o discrepanță fundamentală între cine este copilul și cine își dorește părintele să fie copilul.

Temperamentul copilului poate juca un rol important în această situație. El poate avea, într-adevăr, un set de caracteristici temperamentale dificile, cum ar fi schimbările imprevizibile de dispoziție, reacții intense la frustrări ușoare, semnale greu de înțeles. Cu toate acestea, cel mai adesea, nu temperamentul copilului, ci felul în care-l percepe și reacționează la el părintele este cauza unei slabe potriviri între părinte și copil. De exemplu, un părinte poate să considere că un copil care plânge vrea să manipuleze și de aceea îi dă o palmă, „ca să aibă cu adevărat motiv să plângă”. Alt părinte poate să interpreteze plânsul ca pe un semn de suferință și să încerce să-i afle motivele.

Un studiu realizat de cercetătoarea Susan Crockenberg ilustrează această idee. Aceasta a descoperit că nou-născuții agitați și iritabili tind să aibă o relație încordată cu mamele lor la vârsta de 12 luni, dar numai atunci când mamele le-au ignorat constant plânsul și nu prea au avut nici ele parte de sprijin social. Cu alte cuvinte, atunci când mamele se simt sprijinite în viața de zi cu zi și sunt receptive la plânsul copilului, chiar și sugarii iritabili pot ajunge să se simtă siguri în relațiile lor de atașament.