Despre „Iernile sufletului” de Katherine May: o carte despre momentele necesare de hibernare, în care putem să fim slabi

De câteva zile mi-am impus ca atunci când iau pauze în timpul zilei, să NU mai pun mâna pe telefon, care e ca o gaură neagră a timpului și a creierului meu. Fie mă mișc, fie citesc. Merge foarte bine!

Mi-am pus la îndemână mai multe cărți în locuri strategice din casă și am citit mult în ultimele zile. Am terminat două cărți și sunt la jumătate cu altele două. O surpriză excelentă pentru mine a fost Iernile sufletului, de Katherine May. Este o carte autobiografică despre acele momente din viață (de boală fizică, depresie, singurătate, eșecuri profesionale, energie scăzută) în care avem nevoie să ne întoarcem către noi și să hibernăm o vreme, ca să ne odihnim și să ne refacem. De obicei mă țin departe de cărțile care mă întristează, care mă fac să trăiesc suferința altora, nu am putere în perioada asta să stau cu astfel de emoții, dar această carte e atât de frumos scrisă, atât de interesantă și de confortabilă, încât am stat cu ea în mână non-stop până am terminat-o. Am aflat din ea lucruri interesante despre cum hibernează pârșii, cum se desprind frunzele din copaci toamna, cum poți să te antrenezi să înoți în apa mării când are 5 grade, cum e la Polul Nord, cum arată de fapt aurora boreală, ce simt lupii, toate descrise atât de duios, de simplu și de cald încât am simțit nu doar emoțiile autoarei, ci și grija ei față de ale mele.

Zilele astea, când bunica mea, iubita mea se desprinde încet de viață, aveam nevoie fără să știu de cartea asta.

Mă apropii de o iarnă a sufletului meu și cartea asta mă ajută să mă pregătesc mai bine pentru ea. V-o recomand. Las mai jos câteva fragmente din ea.

Cu toții ne ne trăim iarna sufletească la un moment dat, iar unii şi-o trăiesc la nesfârșit.

Iarna sufletească este un anotimp petrecut în frig. E o perioadă nefertilă din viață, când ești separat de lume, te simți respins, tras pe o linie moartă, blocat în evoluție sau distribuit în rolul unui străin. Poate este cauzată de o boală sau de un eveniment din viață, cum ar fi o pierdere sau nașterea unui copil; poate vine dintr-o umilire sau dintr-un eșc. Poate ești într-o perioadă de tranziție și ai alunecat temporar între două lumi.

Unele ierni sufletești se furișează mai lent pe la spatele nostru, însoţind moartea anticipată a unei relații, responsabilităţile, tot mai apăsătoare, de ingrijire a părinților care îmbătrânesc, picătura chinezească a pierderii increderii în sine. Unele sunt îngrozitor de neașteptate: descoperi într-o zi că abilităţile tale sunt considerate depășite, compania pentru care ai lucrat a dat faliment și partenerul tău e îndrăgostit de altcineva. Indiferent cum apare, iarna sufletească e, de obicei, involuntară, însingurată și profund dureroasă. Dar mai e și inevitabilă. Ne place să ne imaginăm că e posibil ca viața să fie o vară eternă și că am esuat esențial în a realiza acest lucru în ceea ce ne priveste. Visăm la un habitat ecuatorial, de-a pururi aproape de soare, mereu în plin sezon. Dar viața nu e așa.
Din punct de vedere emoțional, suntem înclinaţi spre veri sufocante și ierni apăsătoare și întunecate, spre scăderi bruște de temperatură, spre lumină și umbră. Chiar dacă, printr-un autocontrol și noroc extraordinare, am reusi să ne controlăm sănătatea și fericirea pe tot parcursul vieții, tot nu am putea evita iarna. Părinții noștri ar îmbătrâni și ar muri, prietenii noștri ne-ar trăda, uneltirile lumii ar ajunge într-un final să ne doboare. Undeva, pe șparcurs, am da greș. Iarna ar intra tăcută în scenă.

Până la urmă, nefericirea are un rost: ne spune că ceva nu funcționează bine. Dacă nu ne permitem să fim fundamental onești cu privire la propria noastră tristețe, atunci ratăm un indiciu important pentru adaptarea noastră. Părem să trăim într-o epocă în care suntem bombardaţi cu rugăminți de a fi fericiți, dar suferim de o avalanşă de depresie. Ni se cere insistent să nu ne mai consumăm pentru lucrurile mărunte, și totuși suferim de anxietate cronică. Mă întreb dacă nu cumva astea nu sunt decât sentimente firești, care devin monstruoase când sunt negate.

O mare parte din viaţă va fi intotdeauna naşpa. Vor exista momente când vom fi pe val și momente când nu vom putea să ne dăm jos din pat. Ambele sunt firești. De fapt, ambele necesită puțină punere in perspectivă. Câteodată, cea mai bună reacţie la urletele noastre de suferinţă este cea sinceră. Avem nevoie de prieteni care să sufere în acelaşi timp cu noi, care să ne suporte tristețile și care să ne permită să fim o vreme neputincioși până ne găsim echilibrul. Avem nevoie de persoane care să accepte faptul că nu putem rezista întotdeauna. Că uneori se duc toate de râpă. În afară de asta, trebuie să facem singuri lucrurile astea: să ne luăm pauze când avem nevoie de ele și să fim blânzi cu noi înșine. Să ne facem singuri curaj în ritmul nostru.

Când m-am apucat să scriu cartea asta, mi-am propus să călătoresc în toată lumea în căutarea iernii, să vizitez locuri care mi se păreau cu adevărat exotice și să le iau interviuri oamenilor despre care credeam că-și trăiseră iernile în feluri extreme.Am crezut că voi găsi mai multă înțelepciune acolo, decât în propria mea viață. Am mai crezut şi că aş putea profita de un moment pentru a scrie despre iarna sufletească atunci când voi fi între ierni; că aş putea să mă folosesc de inerția perioadelor bune în cele dificile.

Dar, în acest proces, viaţa a curs. De parcă le-aş fi convocat într-un mod oarecum prostesc, au venit peste mine mai multe ierni deodată. Lumea mi s-a micșorat, atât concret, cât și metaforic. Nu am putut să fac tot ce am sperat. Nu am putut să fiu persoana pe care mi-am imaginat-o: veselă, plină de energie, văratecă. M-am chinuit. Am fost dărâmată de perioade de depresie. Am fost măcinată de anxietate. Au fost momente când am crezut că probabil nu voi putea scrie cartea asta, că nu eram în stare să fac asta, că, dacă aş face asta, aș muri de rușine doar pentru că am avut tupeul să-mi imaginez că aș avea ceva de spus despre acest subiect. Odată ca niciodată, treaba asta m-ar fi blocat complet o vreme și aș fi ieșit la suprafață după vreun an sau doi, scuturându-mi capul și luând-o de la capăt.

Dar iată-mă și iată cartea. Cu singura diferenţă că singurul motiv pentru care am terminat-o este experiența. Știu să recunosc iarna. Am simțit-o că vine (cu mult timp înainte de a inсере, dacă tot sunteți curioși) și am privit-o în ochi. I-am dat binețe și am poftit-o înăuntru. Știți, aveam niște ași în mânecă. Am făcut rost de ei în cele mai dificile moduri. Când am început să simt chemarea iernii, m-am tratat ca pe copilul preferat: cu blândeţe şi dragoste. Am presupus că nevoile mele erau rezonabile și că sentimentele mele erau semnale pentru ceva important. M-am hrănit bine şi am dormit suficient. M-am dus să mă plimb în aer curat şi mi-am petrecut timp făcând lucruri care imi ofereau alinare. M-am intrebat: despre ce e iarna asta de fapt? M-am intrebat: ce schimbare vine?

Natura ne demonstrează că supravieţuirea este un exerciţiu. Câteodată înfloreşte – se întinde, se împodobește cu frunze, face miere din abundenţă -, iar uneori revine la elementele de bază ale existenței pentru a continua să trăiască. Nu face lucrul ăsta doar o dată, plină de resentimente, presupunând că într-o zi o să facă lucrurile aşa cum trebuie şi că totul o să se rezolve. Iși trăiește iarna, de nenumărate ori, mereu și întotdeauna. Se ocupă de treaba asta în fiecare zi. Pentru plante și animale, iarna face parte din îndatoririle lor. Același lucru este valabil și pentru oameni.

Ca să ajungem să ne trăim mai bine iernile, trebuie să ne revizuim propriul concept de timp. Avem tendința să ne imaginăm că viețile noastre sunt liniare, dar ele sunt, de fapt, ciclice. Evident că nu aș încerca să neg faptul că îmbătrânim treptat, dar, în timp ce facem asta, trecem prin etape de sănătate și de boală, de optimism și neîncredere profundă, de libertate și constrângere. Există perioade când totul pare ușor și altele când totul pare imposibil de greu. Pentru a le face gestionabile, trebuie să ne aducem aminte că, la un moment dat, prezentul nostru va deveni trecut, iar viitorul va deveni prezent. Știm asta pentru că s-a mai întâmplat așa. Cele pe care le dăm deoparte revin adesea la noi.

Lucrurile care ne dau de furcă acum vor fi istorie într-o bună zi. De fiecare dată când supraviețuim acestui ciclu, simțim totul puțin mai intens. Invăţăm din momentele anterioare când am trecut prin asta şi facem câteva lucruri mai bine de data asta; ne punem la punct trucuri de gândire ca să ne ajute să depășim mo-mentul. Așa progresăm. Dar un lucru e sigur: pur și simplu vom avea lucruri noi de care să ne îngrijorăm. Va trebui să strângem din dinţi şi să continuăm să supraviețuim.

Între timp, putem să ne ocupăm doar de ceea ce e în fața noastră în această clipă. Facem acțiunea imediat necesară, apoi pe următoarea. La un moment dat, pe parcurs, următoarea acțiune ne va aduce din nou bucurie.