Știu că poate părea ciudat că scriu public despre asta, dar e forma mea de terapie personală, felul meu de a gestiona durerea mai bine. Am nevoie să scriu. Unele părți din ce scriu le și public, alte părți rămân doar pentru mine. Aș vrea să împărtășesc cu voi despre cum a fost cea de a doua zi după ce bunica mea, unul dintre cei mai dragi oameni mie, s-a stins. Cred că se scrie prea puțin despre moarte și despre doliu, pe mine sigur m-ar fi ajutat să citesc despre parcursul altora în situații similare, dar fiind un subiect atât de personal, de înfricoșător și de dureros, e de înțeles de ce sunt puține texte oneste și detaliate despre acest subiect.
Eu sunt fascinată de emoții și mai ales de cele din jurul suferinței, așa că urmăresc ce trăiesc aproape ca pe un documentar, din afară.
În același timp, încerc să fiu foarte prezentă la ce simt și la ce gândesc, odată ca să nu mai îngrop nimic (pentru că știu că asta nu face decât să amâne trăirea durerii și, cel mai adesea, s-o agraveze), apoi ca să pot scrie despre asta pentru voi. Am înțeles din ultimele voastre comentarii (și au fost sute) că toți suferim enorm când ni se duc bunicii și nu știm ce să facem cu asta, ne simțim singuri și neînțeleși, când, de fapt, suntem atât de mulți care simt aceleași lucruri.
Ieri am plâns foarte mult, am plâns în hohote, în tăcere, am răsfoit poze vechi, am vorbit mult cu mama, am ascultat muzică, am aprins lumânări, m-am gândit mult la ea, la cum s-a simțit în ultimele ei clipe, dacă i-a fost frică, dacă a simțit eliberare sau durere. Am stat mult cu ochii închiși, să mi-o amintesc cât mai bine.
Apoi am luat copiii de la școală, am povestit cu fiecare pe rând, știau că bunica e bătrână și că ultimele zile au fost tot mai grele pentru ea. Le-am spus că o să mai plâng, că îmi e greu, dar că putem vorbi despre asta oricând. Au pus întrebări despre ceilalți din familia noastră care nu mai sunt, despre tradiții, înmormântare, cimitir, slujbe.
Au fost foarte grijulii cu mine, au venit la masă din prima când i-am chemat (asta nu se întâmplă niciodată), m-au mângâiat, m-au îmbrățișat, au vorbit încet și delicat pe lângă mine. Am stabilit împreună când o să plec la Piatra pentru priveghi și înmormântare, cât voi lipsi, cum se va ocupa tatăl lor de ei cât eu lipsesc.
Am mai vorbit cu mama de câteva ori, era bine, nu era singură, mâncase. M-am uitat la ceva pe Netflix, am plâns iar cât m-am spălat pe dinți, am mers la culcare. Ceilalți dormeau demult. Am mai citit un pic, am stins lumina, m-am rugat. Mi-a imaginat cum bunica ajunge încet, în lumină, în brațele calde și moi ale mamei ei și am adormit, amorțită.
M-am trezit peste jumătate de oră, mi s-a părut că cineva s-a așezat pe pat lângă mine.
Am aprins veioza, nu era nimeni. Îmi bubuia inima în tâmple.
Mi-am amintit de bunica, am plâns puțin, am stins lumina. Înainte să adorm iar, am simțit ca o răsuflare pe frunte. M-am ridicat în fund, am aprins lumina.
Eram doar eu. M-am gândit că adormisem, de fapt.
Mi s-a făcut frică. Era foarte liniște și-mi era foarte somn.
Am adormit cu lumina aprinsă.
M-am trezit pe la 5 și am stins-o, apoi am dormit buștean până dimineață.
M-am trezit știind că ea nu mai e. Dar nu am simțit durerea de ieri. Era cumva pace. Sau poate doar o paralizie temporară.
Au venit copiii peste mine, au întrebat cum mă simt, a venit și omul, am stat în pat o vreme cu toții, am sunat-o pe mama.
Ziua a curs încet, am băut ceai de mentă, am construit o machetă cu copiii, am jucat câteva jocuri, am citit mesajele de la prieteni, am răspuns la câteva telefoane, am aprins candela, m-am gândit întruna la ea, dar nu am mai simțit durerea sfâșietoare de ieri.
O văd mereu liniștită, ȘTIU cumva, nu știu de unde, simt, că e pace la ea.
Mama e și ea bine deocamdată. Am mai vorbit cu copiii despre moarte, despre doliu.
Am citit câteva articole în engleză despre moarte. Despre cât de important e să nu ne grăbim în primele zile. Să trăim totul pe îndelete. Să ne luăm rămas bun așa cum trebuie. Să creăm spațiu pentru lumea nouă care se creează acum, pentru lucrurile care se transformă, pentru vise, pentru amintiri.
Încerc să fac toate astea.
Îmi e când foarte frig, când foarte somn. Îmi vine să ma ascund în pat sub plapumă și să nu mai ies de acolo o vreme, dar, în același timp, vreau să fiu aici cu copiii, cu omul meu, cu mama, cu prietenii, cu cumnata mea și nepoții mei.
Mâine merg la ea.
Îmi e frică. Îmi e și dor de ea. Dar cel mai mult mă tem de cât o să doară.
Încă am coșmaruri cu bunica Sofia în sicriu, atât de albă și de absentă. Au trecut 34 de ani de atunci și încă mi se ridică părul pe mine când mă gândesc.
O să văd. Fiecare zi pe rând.
Te imbratisez si plang alaturi de tine.
Dumnezeu să o ierte și să o odihnească pe scumpa ta bunică. După moartea tatălui meu, o perioadă am respirat așa… fără să trăiesc… După un timp, am învățat să trăiesc cu dorul cumplit de el. E tare greu, nu trece niciodată, doar devine o parte din felul nostru de a fi. Două cărți m-au ajutat tare mult să îmi înțeleg trăirile, să îmi accept noua mea viață. Jurnalul unei iubiri pierdute – Eric Emmanuel Schmitt si O chestiune de viață și de moarte – Irvin D. Yalom si Marilyn Yalom. Îți doresc multă putere pentru ceea ce urmează zilele viitoare…
Condoleanțe și multă putere îți doresc!
Condoleante! Si bunica mea care m-a crescut a murit acum aproape un an, iar pierderea ei a fost cel mai dureros lucru trait vreodata. Pe mine m-au ajutat cartile lui Joan Didion, Nopti albaatre si Anul gandirii magice si, de asemenea, Solutia Schopenhauer a lui Yalom. Eu sunt de parere ca putem trai durerea asta doar lasand-o sa apara, se va transforma intr-o imbratisare calda a amintirilor si sper sa iti fie din ce in ce mai usor, dar da-ti timp si ingaduie-ti sa simti tot ce vine.
Imi pare tare rău că treci prin asta, e o durere sfâșietoare care nu are leac, doar timpul te va ajuta sa treci peste, ma bucur ca începi sa simți pace și ca iti lași sentimentele sa treaca prin tine. Și ma mai bucur ca vorbești cu copiii tai despre asta și ca le răspunzi la întrebări. Când a murit mama mamei aveam 14 ani, aveam o relație deosebita cu ea, toată lumea spunea ca suntem identice, mi se spunea des ca sunt suparacioasa și nervoasa precum bunica dar nu ma deranja, ma bucuram ca ne asemănam pentru ca îmi era tare draga. Când a murit nu mi-a spus mama, am venit de la scoala și a trimis o vecina sa imi spuna pentru ca ea era ocupata cu pregătirile. Bunica locuia la câteva blocuri distanta, vecina mi-a spus direct „a murit bunica ta” și mi-a zis sa ma îmbrac și sa ma duc acolo. Ea era deja în sicriu și nu înțelegeam cum s-a întâmplat, nimeni nu imi explica, imi spuneau doar sa ma duc sa pup crucea de pe pieptul ei. Nu voiam sa o ating, era ciudata și rece, nu era bunica mea calda și buna. S-a întâmplat totul repede, la înmormântare toți imi spuneau sa imi sprijin mama și când am ajuns la groapa cineva mi-a spus sa o țin pe mama sa nu se arunce în groapa după ea (??). Mama nu ar fi făcut asta niciodată, e o fiinta calma și calculata, nu înțelegeam de ce nimănui nu ii pasa de suferința mea, de ce toți se concentrează pe a imi spune ce sa fac. Asta mi-a lăsat o trauma adâncă, o visez des pe bunica și mereu ma gândesc la moartea ei. Mi-ar fi plăcut sa fi păstrat câteva ceva din lucrurile ei, avea o rochie frumoasa și un tablou cu maci care îmi plăcea enorm dar nimeni nu m-a întrebat dacă vreau ceva și lucrurile ei au fost fie donate fie aruncate. De aceea mi se pare foarte important ca și copiii sa fie implicați și ascultați, și ei pierd un om din viata lor si ei au nevoie sa vorbească despre cum se simt. Iti doresc multa putere Ioana și mai ales liniste in suflet.
Si mie mi-a fost frica…o frica pe care nu am reusit atunci sa o explic, era omul pe care l-am iubit cel mai mult (bunica mea). Dupa inmormantare, pomana, obiceiuri, cand am ajuns acasa, am incercat sa ma odihnesc, si am cerut un semn, un semn ca ma aude, ca e bine acolo unde e, ceva, orice…si am primit. Am simtit mirosul ei in casa mea, si suflarea, o adiere pe frunte, pasi in urma mea, trairi care m-au facut sa dorm cu lumina aprinsa mai mult de 40 de zile, si sa fac dus numai cu cineva prezent in baie. Dar toate astea au trecut.
Eu chiar cred ca sunt undeva bine bunicii nostri, ca vegheaza asupra noastra, inca o visez des, au trecut 11 ani de cand nu mai e, dar stiu ca m-a vazut mireasa, mi-a vazut bebelusul si ma aude cand o pomenesc. Te imbratisez cu drag, Ioana, am plans, plang si acum, cu tine.
Te înțeleg mai mult decât îți imaginezi, în urma cu 3 săptămâni mi-am pierdut și eu bunica, care a fost o mama pentru mine…inca sufăr mult, încerc sa găsesc răspunsuri la unele sentimente ale mele, o visez si o simt foarte aproape. Dumnezeu sa aibă grija de sufletul lor! ?
Bunicile materne sunt de neegalat. Mi-e tare frică să o pierd pe bunica mea. E ultima pe care o am, ceilalți s-au dus. Bunicul meu,soțul ei,s-a stins acu 15 ani,cancer. Mi-l amintesc mereu,doare la fel ca atunci când am aflat ca s-a dus. O să fi bine, ai oameni buni care sa îți fie aproape. Dumnezeu s-o odihnească în pace pe bunica ta.
Doamne, ieri am plâns citind articolul tău! Ai scris despre noi toti, nu doar despre tine, dar într-un mod care atinge inima iar lacrimile curg necontrolat!
Saptamana trecuta,duminica,l-am inmormantat pe tati.A fost crunt..am avut nevoie de un calmant pt ca simteam ca-mi iese inima din piept.Cu siguranta toata lumea a auzit de expresia”ma doare sufletul”,dar pana sa moara tati,nu stiam exact ce inseamna,insa la propriu,simt cum doare sufletul ? nu-mi vine sa cred ca nu mai este,ca nu a apucat sa ma vada mireasa si sa intru la bratul lui in biserica(aveam nunta programata pe 20.06.2020,dar pandemie…) si doare si nu stiu cum ma voi impaca cu gandul ca nu mai e!
As vrea sa-ti spun ca trece,ca…nu stiu,poate timpul…
Iti trimit,virtual,o imbratisare…
Multa putere, Ioana! Imbratisari si gânduri bune!
Condoleanțe!… Doar îmi pot imagina ce simți, și eu îmi iubesc nespus bunica. Ne-a ținut loc de mama după ce părinții plecaseră în străinătate pentru o viață mai bună pentru noi…
Îmi este atât de dragă încât de mica aveam coșmaruri că o să o pierd cândva, pentru că îmi dădeam seama că este bătrână și că noi suntem mici. Nu știu cum voi reacționa totuși când… va veni vremea. Dar cu siguranță ajuta sa citești experiența altor oameni. Mulțumim! Și zile ușoare!
Dumnezeu sa te calauzeasca, sa iti dea linistea de care ai nevoie si sa fii bine, draga mea! Bunica ta e in Lumina, e in Iubire! Pentru totdeauna!
Plang si eu. Iti simt durerea pentru ca este si a mea. Am pierdut 5 oameni apropiati in ultimul an, iar 2 foarte apropiati de noi si copii.
Ciudat este ca am visat ca a murit si ultima bunica pe care o mai am chiar in ziua in care ai scris de bunica ta. In popor se zice ca ii moare moartea daca visezi pe cineva mort dar tot m-a inspaimantat. Deja vad altfel pomenile, cu drag ca sunt pentru ei. Copil fiind nu le agream deloc dar acum le simt intelesul pentru ca asa ii simt aproape iar.
Condoleante!
Undeva este incontinuu miros de bunicuta si prajituri. ?
Au trecut 3 luni de cand s-a dus mamaie…doare din ce in ce mai tare….ma doare ca incep sa ii uit fata..plang pe unde apuc singura….multa putere iti doresc…da-ti voie sa plangi, asa se descarca sufletul ?
Mulțumesc ca scrii despre asta! Îți sunt recunoscătoare! Îți trimit îmbrățișări!
Cum ne luam ramas bun asa cum trebuie? Cum sa facem asta cand de fapt nu vrem sa ne luam ramas bun, cand numai gandul ca e ultima data cand o vedem ne face sa urlam si sa vrem sa o luam de acolo si sa ..fugim?
Imi amintesc de ea in sicriu..parea asa calma..si eu parea la fel..stiam ca nu sunt si ca e chestie de minute pana o sa explodez.. A venit spoi momentul ultim.. cum sa cuprinzi 33 de ani intr-un minut..cum sa ii multumesti pt 33 de sni intr-un minut.. am imbratisat-o tare si nu am vrut sa ii dau drumul..am vrut ca imbratisarea mea sa mi-o aduca inapoi, am vrut sa o iau de acolo si sa ne intoarcem in trecut.. nu s-a putut..am imbratisat-o tare si am urlat de neputinta..
Sînt 28 de ani, șase luni și două zile de cînd s-a dus tata. Și încă îl visez des, îl aud, povestesc cu el în vis (despre cărți, cum altfel?) și de fiecare dată mă trezesc bine-dispus că l-am revăzut și-i la fel ca întotdeauna. Merg rar la mormînt, știu că el nu-i acolo. E undeva prin bibliotecă, citește. Anul viitor voi fi de-o vîrstă cu el. Da, încă mă doare acut uneori absența lui. Nu trece, doar se schimbă în altceva. De fapt, știi și tu, prea bine chiar. Vă îmbrățișez cu drag, pe toți.
Sincere condoleante. Sunt si eu una din persoanele care au gustat aceasta suferinta, doar ca nu cu bunica ci cu propria mama. Eu nu am crescut cu bunici, nu am cunoscut-o decat pe bunica din partea mamei dar ea nu mi-a fost apropiata sufleteste niciodata (pentru ca nu ne-a iubit, si-a parasit familia si nici nu a incercat sa repare ceva vreodata). Cand am aflat diagnosticul crunt de cancer, a cazut cerul pe noi….Sentimente de neputinta, vinovatie (ca nu ii putem reda sanatatea ) ne-au cuprins pe noi si pe tata. A indurat luni de zile pana cand s-a stins pe patul de spital. Boala si moartea ei ne-a lasat cu sufletul sfaramat, a murit o lume! Am plans si disperat in jurul ei, am uitat de sot si copii…
Se spune ca fiecare are povestea lui, asa ca doua dureri nu sunt la fel si multa dreptate a avut cel ce-a spus-o. Cand m-am intors acasa la copiii mei si am plans zilnic in delir, timp de cateva luni in care mama se degrada pe zi ce trece de la chimoterapia paliativa, am avut totusi taria sa ma adun si sa-mi strang sotul si copilasii in brate si sa-mi impun sa fiu tare sa pot trai in continuare cu si pentru ei. Ceea ce ne-a durut mai mult a fost suferinta ei, eu si acum, zilnic, imi aduc aminte de ea, de mama si de suferinta. Noi nu eram obisnuiti cu astfel de durere, totul s-a intamplat brusc, direct cu mama, o femeie de doar 52 de ani. Eu si surorile mele am suferit crunt, dar cand s-a intamplat inevitabilul, eram calme si resemnate. Dar ea a suferit si a fost chinuita si terifiata, mai crunt de asta nici ca se putea. Faptul ca mi-am facut o familie departe de tara si de parintii mei, m-a ajutat intr-un fel in a accepta tragedia. Eu cred ca atunci cand esti mult mai atasata de o persoana, suferi mai tare cand o pierzi.
Aveam atunci doar doi copii mici pe care mama ii adora. Acum am si bebe 3 si ma gandesc ca lumea noastra ar fi fost cu totul mai frumoasa si mai armonioasa daca era si mama. Au trecut cativa ani si durerea s-amortizat. Da, este un adevar: te obisnuiesti cu ideea, durerea descreste in intensitate cu trecerea timpului. Nu ma pot obisnui cu ideea ca a murit la o varsta atat de frageda. Mereu imi zic ca mai avea cel putin 30 de ani de trait, este foarte nedrept! De fapt, ma inspaimanta teribil faptul ca voi muri intr o buna zi sau ca ar putea pati ai mei cei dragi ceva. Oamenii merita toti sa traiasca mult si frumos, nu rapusi de boli si suferinte. Cand iti moare cineva drag si apropiat, e ca si cum te-ai obisnui sa traiesti fara o mana sau picior: traiesti dar era perfect daca le aveai.
Bunica ta a trait mult, poate ca mai putea sa traiasca cativa anisori buni. Poate a murit linistita si fara suferinte.
Buna Ioana, condoleanțe!
După ce a murit tatăl meu, au fost 2 situații în care s-au întâmplat lucruri perceptibile, inexplicabile, o data după slujba de inmormantare, și o data la parastas, și atunci l-am simțit aievea langa noi, ca și când ar fi fost încă fizic alaturi de noi, și și-a luat adio.
Curaj! Pentru mine, slujba de înmormântare a fost luminoasa, datatoare de pace si bucurie. Uitandu-ma in urma, a fost un element central in procesul de doliu si tare mult m-a ajutat (la fel si slujbele bisericii, cele ce au urmat, care mi-au dat nadejde si vindecare). Asa a fost randuit pentru mine…pentru el…
O sa fie bine. Vine un moment in care durerea se impleteste cu bucurie si lumina. Roaga-te, daca simti ca asta iti face bine. Durerea vine in valuri, atunci e mai greu. Dar dupa ce trec valurile vin si momente de liniște si pace. Rezista, o sa reusesti.
În 25 Octombrie, mama s-a dus la îngeri, după o luptă aprigă cu cancerul. Am fost cu ea până în ultimă clipă, m-am ținut cât de tare am putut, știam fiecare pas care urmează, știa și ea… Nu ești niciodată pregătit, durerea vine in valuri de tristețe, de furie oarbă, se neputință, de sfârșire… Vin hohote de lacrimi și de dor, apăsă tare, arde, sfășie… Avea doar 57 de ani…
Atâta durere..și după un an după ce bunica mea s-a dus, nu pot sa ma uit la TV sa vad ceva despre bătrâni bolnavi, sau vreo bunica, fără sa îmi dea lacrimile.evident,am citit printre șiroaie postarea ta și toate comentariile.vreau sa cred ca a scăpat de bolile și durerile care o chinuiau, de anii triști ai bătrâneții, de neputinta corpului care nu o mai asculta și s-a întâlnit acolo cu omul ei pe care îl pomenea zilnic, cu fiul ei, tata, care a plecat înaintea ei. Și ca le e bine împreună.Aleg sa cred asta! Iar eu o sa trăiesc cu lacrimi în ochi ori de câte ori ma voi gândi la ea!
Ioana , multa putere iti doresc . E bine ca scrii despre asta , noi oamenii suntem niste insule , lucrurile astea cele mai ravasitoare pentru suflet le traim in tacere fara a avea curajul de a le vorbi cu altcineva. Mi se pare cel mai sanatos lucru sa iti traiesti durerea , sa iti dai voie sa simti viata practic . Ingropatul asta al suferintei ca sa pari puternic sau cine stie , venit din frica ca te va dobora acea durere , nu are cum sa fie sanatos pentru corp. Tu stii lucrurile astea iar eu le constientizez parca din afara corpului meu si nu stiu ce sa fac sa ma conectez la viata mea . Habar nu am daca ma ajuta scrisul , probabil ca nu , dar incerc. Saptamana trecuta l-am pierdut pe tata . Nu il mai vazusem din primavara desi sta la o ora si ceva distanta. In 2019 a facut un AVC si , desi isi revenise oarecum si se putea deplasa singur , au aparut alte probleme . Lua un pumn de pastile , nu stim ce l-a rapus , s-a internat la spital pt ceva ce parea o toxinfectie alimentara si nu s-a mai intors de acolo. Luni am vorbit la telefon si era foarte lucid si vroia acasa , m-a rugat pt a nu stiu cata oara sa vin cu copii si eu iarasi am gasit o scuza penibila cu virusul.Miercuri nu mai era , m-a sunat mama care abia putea sa vorbeasca de plans. Eu nu pot sa plang , nici atunci , nici cand l-am vazut intins si palid in sicriu , nici acum , nici maine . Sunt anesteziata , nimic nu ma atinge , nici acum nu realizez ce s-a intamplat . Dar fug , fug de durere , fug de imaginea mamei , fug de toate lucrurile grele si de toti oamenii care imi spun ca gresesc . Fug si de terapeut , si acolo am tor felul de scuze . Te apreciez ca ai invatat sa ierti pe tatal tau , ca ai facut pace cu mama ta si reconstruiesti la relatie. Parca acum abia imi dau seama cat e de greu sa faci asta .
Sincere condoleante! Te inteleg prin ce treci, si bunica mea a murit acum 2 ani. Am iubit-o nespus si inca ma gandesc la ea mereu. Imi aduc cu drag aminte de chipul si de mainile ei,de mirosul, de mersul si de vocea ei, de felul in care ne petrecea la poarta si ne ura ,,Sa mergeti sanatosi maica si sa ma mai sunati si pe mine!”.
Le povestesc copiilor mei despre ea,le arat poze,asa cred eu ca ea va trai vesnic, in amintirea noastra.
Te imbratisez cu drag! ?
Regret nespus si inteleg durerea. Bunicii sunt minunile noastre primite inaintea copiiilor. Te imbratisez. Fie-i tarana usoara.
Sincere condoleanțe! Te înțeleg foarte bine ? Știu cât am suferit când a plecat bunicul meu și mi-e groaza sa ma gândesc cum va fi când va pleca și bunica. E ultima rămasă. Nici nu vreau sa îmi imaginez… Când eram mica le spuneam ca ei nu vor muri niciodată. Îți doresc multă putere sa depășești aceste momente, știu ca e greu… va rămâne mereu acolo în sufletul tău! ???
Condoleante. E atat de important sa vorbim despre asta. Chiar daca fiecare dintre noi parcurge doliul intr-un fel propriu in functie de relatia cu persoana plecata, etapele sunt aceleasi pentru toti. Sigur, poate diferi ordinea, durata, dar fiecare etapa are rolul ei si nu ne ramane decat sa le parcurgem, cu rabdare si deschidere. Si sa simtim ca nu suntem singurii care trecem prin asta.
Pierderea cuiva important schimba viata celor ramasi pe pamant. Pe mine pierderea mamei m-a daramat efectiv. Acum, aproape 2 ani mai tarziu, inca ma reconstruiesc si ma adaptez la toate schimbarile care au urmat plecarii ei.
Enorm de multa durere, in multe moduri care nu credeam sa existe. Dar trebuie sa ne ajutam singuri atat cat putem, sa lasam durerea sa treaca prin noi, sa nu fugim de ea ci s-o folosim ca sa putem merge mai departe.
Tuturor celor care au pierdut pe cineva le doresc rabdare. Durerea se va atenua, va fi mai suportabila. Dati-va voie sa plangeti, sa suferiti, sa faceti ce simtiti, sa onorati amintirea celui plecat, oricand si oricat simtiti ca aveti nevoie.
Plâng alaturi de tine…plâng de durerea ta, plâng de frică, plâng pentru că bunica mea, ultima… tocmai a ajuns pe patul de spital și știu, simt că zilele îi sunt numărate, plâng pentru că știu că i-a fost frică și s-a simțit singura, plâng pentru că știu cât de tare mă va durea când va pleca, plâng pentru că e greu când ți se duce de tot copilăria, căci asta fac bunicii când pleacă – iau și copilăria cu ei, plâng pentru că știu cum este să te rupă durerea în fâșii, plâng…
Te îmbrățișez cu putere și dragoste, mă rog să îți fie alinată durerea, să îți fie mângâiat sufletul…
Ai dreptate, durerea trebuie trăită, simțită, nu îngropată….jalea trebuie să țină exact atât cât simte fiecare dintre noi…
Putere și iubire, dragă Ioana ❤️
Ooof, sper sa fie bine bunica ta…