Două tinere babe la concert Byron

Am mers cu prietena mea la concert Byron.

Ca să înțelegeți contextul, suntem prietene din facultate, am mers la zeci de concerte împreună, de petreceri și dans în cluburi nu mai zic. Avem un istoric bogat. Și acum mergem amândouă cât de des putem (în ultimii doi ani din păcate am putut rar, pentru că eu am stat departe de orice adunare, am fost doar la Mono Jacks în vară, la ceva grădină de vară, iar ea nu e fan MJ).

Aici suntem la concert Depeche Mode în Barcelona, 2013.

Tot noi, citind cu greu ingredientele de pe un plic cu ceai. De fapt, două. Și nici n-am pus rom în ceai, pfff…

Cum ziceam, ne-am dus la concert. Nu cu mașinile, noo, că noi suntem fresh! Cu trotinetele. Nu cu d’alea electrice, alo! Cu de-alea old school, că suntem învățate să obținem totul prin muncă cinstită. Eram chiar cool prin Herastrău, împingând amarnic la sărăciile de trotinete.

– Auzi, o întreb pe Irina, a ta scârțâie așa?

– Da! Scuze. Am 100 de kile, se explică ea.

– A, nu, e de bine, o liniștesc eu. Înseamnă că ai amortizoare. A mea troncăne, că eu n-am.

– Super. La tine troncăne, la mine scârțâie. Bine dracului că vorbim de trotinete, nu de șolduri.

Ajungem transpirate toate la concert, ne așezăm pe scaune la masă (că așa era aranjamentul la acest concert). Măști, distanță regulamentară față de alți cetățeni, toate bune. Eu sunt cu mult mai tânără ca ea (cu vreo șase luni). Amândouă peste 42, ea cu un picior în 43. Dar sexier than ever, mai ales acum, că ne-au crescut copiii!

Înainte de concert am ieșit un pic la aer, să beau și eu un pic de bere fără mască. Am profitat de ocazie să povestim un pic despre insomnii și anxiolitice (nu luăm încă, dar ne pregătim). Am intrat din vreme înapoi, să nu trebuiască să ne grăbim pe scări, încă mă doare un genunchi după ultima ieșire cu copiii la patinoar.

Încep băieții să cânte.

– Arată bine Dănuț, zice Irina.

– Nu văd până acolo, îmi dă sinceritatea pe-afară (sunt vreo 25 de metri până la scenă, ceea ce pentru mine e mult rău).

– Stai că îți dau ochelarii mei, sare să mă salveze ea.

Scobește în rucsac, scoate un toc perfect, din el răsar ochelarii ei. N-o știam ochelaristă, dar bănuiesc că de la o vreme nu te mai surprind prietenele cu sutienele lor push-up noi, ci cu ochelarii de vedere.

Îmi pun ochelarii pe nas, mijesc ochii, nimic clar.

– Tot nu văd, soro! Ăștia nu-s de aproape?

– Ce? răcnește ea la mine. Nu aud.

Scot ochelarii. Eu sunt chioară, ea e și surdă, stăm bine.

Caut în rucsac după ochelarii mei de distanță, găsesc ceva, pun pe nas, nu doar tot ceață, dar și mult mai întuneric.

Scot ochelarii și mijesc ochii la ei. Ce buni ar fi acuma ochelarii de aproape, să văd dacă ochelarii de distanță sunt buni! Dar i-am lăsat acasă, să nu-i pierd, ce să citesc eu la concert?

Îmi dau seama că ce aveam în mână erau niște ochelari 3D de la cinema, nu ochelarii mei de distanță.

Îi zic prietenei mele, adică răcnesc la ea aplecată peste masă.

– Fato, să vezi cât sunt de varză, mi-am pus pe nas ochelarii 3D și nu pricepeam de ce sunt tot mioapă!

– A, ce bine! zice. Am crezut că sunt ochelari de soare. Dar nu înțelegeam de ce ai niște ochelari de soare așa urâți.

Îi pun la loc în rucsac și îmi fac mental notă să nu îi arunc. Cine știe, poate următorul nostru concert o să trebuiască văzut 3D, la cum se mișcă pandemia asta.

Mai scociorăsc în rucsac, găsesc tocul, scot ochelarii, scot cârpița, îi lustruiesc, în timpul ăsta se petrecea concert rock pe scenă, gagicile (alea tinere) în delir pe lângă noi.

Pun ochelarii pe nas, ei, da, iată-l pe Dănuț, superb, cum îl știam.

– Dap, arată brici omu’, zic.

– Hă? răcnește Irina.

– Auzi?

– Nu prea…

– Aidecapunostru. Câți ani o avea băiatu’?

Vedeți voi, vine o vârstă când e important să știi ce vârstă au ceilalți. Nu mi s-a mai întâmplat până acum. Deci cred că a venit vârsta aia.

– E numa’ bun, zice Irina.

Eu decid să mă asigur, așa că intru pe internet să aflu câți ani are Dan Byron. Vedeți voi, vine o vârstă când vrei să știi sigur tot felul de lucruri. Incertitudinea devine intolerabilă. Dau ochelarii de distanță jos, ca să pot citi. Aflu că îl cheamă Daniel Radu, cum a fugit din Vamă, cum îi chema pe colegii lui de școală, peste 15 minute găsesc ceva referință despre vârstă. În continuare concert rock incredibil, aplauze, strigăte, dans nebun. Eu conspectez internetul, cu ochelarii prietenei mele pe nas și cu ai mei în cealaltă mână, în caz că devenea brusc necesar să-l mai văd pe băiatul de pe scenă.

– Cică în 2021 avea 44, deci acum are…. răcnesc.

– Cââât? Nu aud.

Ne salvează băiatul de la bar, cu meniul. Irina strânge ochelarii. Niciodată nu mi s-a părut o persoană grijulie cu lucrurile ei, e clar că n-o cunosc destul. Îmi fac o notă mentală să rețin asta, dar uit imediat despre ce era nota mentală.

– Doriți o gustărică poate la berile acelea?

Și ne lasă meniul. Deci nu părem doar ramolite, ci și nemâncate. Iau meniul, nu pricep nimic, o fi în altă limbă, din greșeală, mă gândesc. Duc meniul mai departe de ochi, tot limbi străine. Aduc mai aproape, mijesc ochii, mă încrunt (se știe că toate astea folosesc la traducere). Nimic. Chiloți, cârnați, ce vând ăștia aicea, maică?

– Auzi, mie nu mi-e foame. Tu ce vrei să mănânci, soro? strig la colega de masă, care evident, nu aude. Îi trag un picior pe sub masă și-i arăt meniul.

– Ce, nu vezi? Stai că îți dau iar ochelarii mei.

Sapă iar în rucsac (îi pusese la loc, normal, așa se îngrijesc ochelarii, nu cum fac eu), scoate tocul, îmi dă elegant ochelarii, îi pun pe nas, răsare soarele. Comandăm zacuscă, vinete, covrig german, foarte adolescentin din partea noastră.

Trupa e la bis, mă bucur de muzică, sună bine, mi-era dor, pe vremea noastră nu se mânca la concerte, se bea, dar cu măsură, că nu erau bani și era coadă la toalete, nu voiai să pierzi nicio piesă la coadă la budă.

– Îmi place de el că are cur de vădană! aud de undeva.
Mă uit la Irina. Își scutură brațele, epuizată de repriza de 30 de secunde de aplaudat. Clar nu avea suflu să fi zis ceva. Caut din priviri autoarea replicii prin fânul de gagici fâșnețe, dar renunț repede. Oi fi zis eu asta? Așa incontinență verbală să am, îmi scapă gândurile pe gură fără să-mi dau seama?

Apropo de asta, că sar de la una la alta ca babele, am fost de cinci ori la pipi în 90 de minute de concert. Știu că nu e în avantajul meu, asta e chestie de babe, dar băusem bere (chestie de nebabe).

Se termină și bisul, lumea începe să iasă, noi mai stăm puțin, să nu ne înghesuim.

Ăștia toți se duc acasă acuma să facă sex, numai eu mă duc să mă dau cu cremă grasă de mâini și să mă culc în pijamalele mele de mamaie, mă gândesc.

Irina se ține de șale. Ea cred că se dă cu cremă antireumatică, dar nu recunoaște, normal.

– Mai stăm? întreb căscând. Ia uite, e aproape 10… Auzi, crezi că peste 30 de ani tot așa o să fim, o să ne dăm cadrul de la una la alta?

– Câtă vreme nu poștim plosca, totul va fi bine, mă încurajează ea.

Sper să ne pună copiii noștri în același azil, colege de etaj. Neapărat să-i spun și ei despre asta, dacă nu uit.

– Soro, dar ce naiba facem cu trotinetele acum? La ora asta nu mai sunt sportivă, îi zic la ieșire.

– Stai liniștită, a rezolvat sora ta. Le pliem și le punem la bărbati-meu în mașină.

– Ăăă, ce-ai zis de bărbat?

– Ne așteaptă în parcare. Credeai că plecăm de nebune, la vârsta noastră, fără plan B?

Am oftat și-am plecat. A fost frumos.