O mai țineți minte pe Miranda, tânăra de 17 ani care locuia și se gospodărea singură, cu mama plecată în Italia la muncă și tatăl dispărut din viața lor demult? Am publicat mesajul ei anul trecut, în seria #AdolescentinRomania, se poate citi aici. Ar vrea să ne ceară din nou părerea.
Bună!
Relația cu mama mea se schimbă și asta mă sperie. Mama e la muncă în străinătate, de acolo îmi trimite bani să mă descurc singură. De obicei vorbim mult la telefon, cam tot drumul de acasă până la școală, îi trimit poze, meme-uri și ea îmi trimite mie la fel.
De când sunt majoră, sunt mai liniștită și pare că nu mai sunt probleme, e liniște și pace. Anul asta nu voiam decât să mă concentrez la școală și bac.
De cam trei luni însă, mama s-a schimbat față de mine. Nu am mai văzut-o de mult, cam de doi ani. S-a schimbat modul în care vorbește cu mine. Pare distrasă, îmi reproșează că sunt plictisitoare și mă critică des. Nu îi mai trimit poze, că mi-a răspuns de câteva ori cu “ tot cu bluza aia te-ai îmbrăcat” sau “ ce ești copil să mergi la cofetărie”. Mă simt bătrână, ștearsă și lăsată în urmă. Sunt momente în care opresc vocea din capul meu și mă încurajez singură să fiu iar pe linia de plutire, dar când adorm sau e liniște îmi aduc aminte. Parcă nu sunt destul de cool pentru mama.
Nu pot vorbi cu nimeni din familie despre asta. Nu vreau să o rănesc sau să între în gura rudelor, să fugă de mine.
Am vorbit cu prietenele mele și my girl squad crede că mama e lovită de criza vârstei de mijloc și ar trebui ignorată. Poate au dreptate. Știu că mama se supără când îi mai spun că X nu e o ok de avut prin preajmă sau că o schimbarea de look repetată îi strică părul…. Simt că nu aș putea să o ignor sau să o laud pentru decizii care o vor răni.
Sunt un pic furioasă că acum când lumea mea era liniștită și sigură, ea dintre toți agită apele.
Acum după ce vorbesc cu ea am un gol pe dinăuntru (cam la fel când vorbeam de divorț și acomodarea ei în străinătate, deși atunci reușeam să îmi găsesc cuvintele de încurajare), deloc ușurată și binedispusă cum era înainte.
Am vrut să îți scriu pentru că zilele trecute m-am surprins pe mine când am privit pur și simplu cum sună telefonul. L-am privit până s-a oprit și nu am răspuns pentru că îmi era ceva de ce avea să îmi spună. Acum mă gândesc ce să îi spun și ce nu să nu mă critice. Nu am o problema cu critica, eu fac haz de necaz, dar e ceva în felul cum o spune…
E normal? Așa se întâmplă când copiii cresc? Ar trebui să abordez altfel situația? Vom mai fi că înainte sau sunt eu melancolică și legată de trecut?
Miranda
La vârsta ei, în situația ei, m-aș fi înfuriat și aș fi învinovățit-o mult pe mama, m-aș fi simțit îndreptățită să fiu furioasă și aș fi pus distanță, ca să mă apăr. Aș fi început să nu mai am răbdare cu ea și s-o cert în gând. Cu mintea de acum, aș fi super caldă și deschisă cu mama, i-aș spune cum mă simt și cât de dor îmi e de cum era înainte, i-aș spune ce nevoi am de la ea și cât de mult îmi doresc să ne petrecem frumos împreună timpul care ne e dat, apoi, indiferent de reacția ei, aș rămâne deschisă să înțeleg și partea ei de poveste și să caut calea pe care ne putem regăsi. Asta i-am transmis Mirandei. Sunt curioasă ce-i veți spune voi…
Nu e niciun mister aici. Mama provine dintr-un mediu tradițional și încearcă să-și „împingă” fata spre un anumit model de comportament, incluzând aspectul fizic sau locurile în care iese „în oraș cu fetele”, care să îi faciliteze o întâlnirea și eventuala relație cu un bărbat cu care să se căsătorească. Nici măcar nu o face conștient, e un model preluat trans-generațional.
Men discussing women.. ?
De obicei, părinții proiectează asupra copiilor propriile lor așteptări, adică vor ca progeniturile să fie exact cum și-au dorit ei să fie, dar nu au reușit. Critica exagerată îndreptată spre copil provine din neputința mamei de a-și îndeplini așteptările prin copil. Cu alte cuvinte, pierde și al doilea tren. E un conflict acolo, care nu trebuie ignorat. Dimpotrivă, o discuție foarte sinceră mamă-fiică ar putea să amelioreze lucrurile.
Draga mea, Miranda,
Mergi la cofetarie ori de cate ori vrei tu, niciodata nu esti prea batrana pentru a face acest lucru. Inca merg cu drag la cofetaria din orasul natal ori de care ori ma duc in vizita la parinti – la 32 de ani :). De asemenea poarta cat de des vrei tu hainele preferate, nu e gresit…la un moment dat te vei plictisi de ele sau se vor decolora etc… Si nu le vei mai putea purta. Fiecare dintre noi avem in dulap haine preferate pe care le purtam mai des :). Nu te ingrijora la fiecare pas de criticile mamei tale. Traieste-ti frumos adolescenta, aceasta perioada minunata a vietii tale, caci ea nu mai revine. Mama ta ar trebui sa se axeze mai mult pe a-ti acorda sprijin moral in aceasta perioada a vietii tale si sa te ajute sa iti creionezi drumul pe mai departe, viitorul tau (o facultate etc).
Am fost si eu acolo Mirabela si sper din tot sufletul sa nu repet acest tipar si eu cu fetița mea. Cert este ca părinții nostrii au istoria lor si de multe ori totul se raporteaza doar la asta din păcate. Cel mai bine pentru noi e sa ii acceptam asa cum sunt. Eu as încerca sa discut cu ea, am făcut-o cu mama mea însă nu am ajuns decât un pic la ea si asta foarte târziu ca adult, dar poate tu ai noroc si vei avea deschiderea mamei tale sa te vadă cu adevărat, sa înțeleagă ca te-ai descurcat de minune având in vedere condițiile si ca meriți recunoașterea ei. Eu am găsit si alti confidenți, oameni faini din familie sau prieteni care mi-au fost aproape necondiționat, exact atunci când am avut nevoie si fără sa ma judece, cărți faine de citit. Stiu ca este dureros sa nu ai asta exact de la mama ta dar avem de înțeles ca fiecare face ce poate chiar dacă uneori fără intenție poate răni. Ma poți contacta oricând, am mai făcut mentoring cu tineri in diferite proiecte de voluntariat si de suflet, m-as bucura sa ajut
Aveam 15-16 ani, când a plecat mama de acasă… Atunci îi dădeam dreptate, cu un soț alcoolic și abuziv… M-a lăsat lui, de izbeliște, fără ajutor financiar sau moral… Anii au trecut, eu am crescut, la rândul meu am un copil fără de care nu îmi văd viața. Acum privesc altfel lucrurile… Aș avea multe să îi spun, dar am ajuns la concluzia că nu merită! Miranda dragă, spune-i tot ce te frământă, cu toate riscurile! Nu ai nimic de pierdut! Peste ani vei rămâne cu regretul că nu ai făcut-o!
Pai eu am cam pățit la fel. Am rămas singura cam la aceeași vârstă. Cu un tata absent și o mama care a cautat viata în alta parte pentru a ne putea susține financiar. Im pare rău pentru Miranda.Noi copiii de acest gen suntem oarecum obligați sa ne maturizam și sa luam viata în piept datorita acțiunilor părinților noștri. Ei dispar și noi trebuie sa trăim în continuare cu tot ce Înseamnă. Ce pot sa ii spun Mirandei este sa fie tare. Sa învețe sa asculte doar de ea. Ca pana la urma viata è a ei. Si da devii nu chiar atât de cool pentru ca viata nu iti permite sa mai fii un adolescent, ci o femeie în toată firea. Dar te va ajuta mai târziu. Pe cuvânt. O sa devii o super femeie. O super mama daca vei dori lucrul asta. Și un om cerebral cu picioarele pe pământ. Cat despre mama, pff probabil devine un adolescent. În strainatate viata è alta. La fel mentalitatea. Te schimbi cu totul. Însă nu ar trebui sa uite ca e mama. Sa vina din când în când acasă. Sa iti dea o îmbrățișare ca noi oamenii de asta avem nevoie. Fruntea sus drăguța. Be strong, be happy, embrace life.
În relația lor, se pare ca rolurile s-au inversat. Părintele/adultul este Miranda, iar copilul, mama ei. Rolurile astea anormale s-au inversat încă de când mama a plecat, iar Miranda a preluat grijile de zi cu zi. Imi pare rau pentru Miranda și sper sa poată înțelege ca nu este din vina ei nimic din ceea ce spune”mama”. Mi-ar fi plăcut sa știu cuvintele potrivite care s-o ajute, dar nu le știu.
Eu am simtit ca am inceput sa traiesc sau sa fiu libera sa gandesc, sa spun, sa actionez asa cum simt abia dupa 20 si ceva de ani.
Am locuit cu parintii mei multa vreme, oameni simpli de la țară.. desi locuiam in capitala.. ma criticau din orice si ma simteam mereu neadecvata iar lipsa increderii m-a urmarit multa vreme.
Incercam mereu sa ma intaresc singura si sa-mi imaginez viața asa cum eu mi-as dori-o. Si dupa 30 de ani am fost cu adevarat libera sa-mi urmez pasiunile si sa las in urma povara copilariei incarcata de vina si reprosuri.
Am inceput sa citesc despre mine, sa-mi explic, sa inteleg multe din cate mi s-au intamplat in familie si cumva sa ma distantez de acei oameni care ma faceau sa ma simt mica.
Am pastrat cu parintii mei legatura cat sa nu se rupa de tot, mi-am propus sa nu ma mai afecteze tot ceea ce-mi spuneau, am lasat usa deschisa doar cat am considerat ca nu-mi face rau. Am inceput sa le povestesc despre ceea ce aflasem eu despre mine, despre ceea ce simteam eu, despre ce imi doream eu de la viata..
Cel mai greu mi-a fost cand am nascut si in toata vulnerabilitatea momentului, mama continua sa-mi dea lectii despre cresterea bebelusului, alaptare, cand ea nu fusese in stare sa se ocupe de mine la vremea ei… n-a stiut sa ma alapteze, a facut mastita si am fost lasata in grija bunicii pana pe la 4 ani..
In momentele alea grele, am plans mult, m-am certat cu ea pt ca nici atunci, ca proaspat mama ce eram nu a stiut sa-mi fie alaturi, dupa o nastere traumatizanta..
Am plecat apoi sa locuim in altă țară, m-am bucurat sa fiu departe de ea desi am ajuns sa-mi fie si dor, sa o accept si sa o iubesc asa cum e.. dar a durat mult, a trebuit multa rabdare si intelegere din partea mea si o dorinta mare ca al meu copil sa creasca si sa stie de bunicii lui.
Ne vedem rar si simt ca inca nu putem vorbi aceeasi limba.. dar ceva s-a mai schimbat in bine intre noi.. poate si pt ca i-am spus de mai multe ori sa-mi respecte alegerile, sa ma lase sa gresesc pt ca este viața mea, sa-mi respecte limitele.
Nu stiu ce sfat as putea să-ți dau, vreau doar sa te rog sa crezi cu toată ființa ta in tine, in instinctul tau, sa alegi ceea ce consideri tu ca este potrivit pentru tine, pt viața ta si sa nu lasi pe nimeni sa te faca sa te simți mica, sa îți spui neincetat la ureche eu nu sunt asa cum ma definesc ceilalti ci asa cum simt eu in sufletul meu. Te imbratisez cu drag si iti doresc mult curaj in continuare ❤️
Miranda, stiu ca e greu. Stiu, pentru ca am fost acolo. La facultate am stat la matusa mea, in vacanta stateam la bunica mea, iar la mama mergeam in vizita. Doar ca, eu nu aveam nici casa, nici bani. Si mi-as fi dorit as fiu invizibila. Ma imbracam si ma pieptanam intocmai. Si mama, si bunica ma certau ca sunt prea terna. Doar ca, de fapt, ele ma vedeau frumoasa si puternica, demna de admiratori doldora iar eu simteam doar critica. Poate mama ta te vede ca pe un adult deja, poate se gandeste ca, de aceea munceste departe de tine, poate are regrete, poate are frustrari, poate are neimpliniri, poate a cunoscut pe cineva, poate ii este greu acolo, poate a avut parte de dezamagiri. Iubirea e raspunsul, iar daca vezi o schimbare nu o proiecta catre tine. Bravo pentru maturitatea si iubirea de care dai dovada. Nu neglija nici copilul din tine , nici iubirea pentru tine si nici iubirea pentru mama ta. ❤️
E posibil ca prietenele tale sa aiba dreptate. Eu am 52 de ani, 2 copii adolescenti si menopauza m-a lovit ca un tren, in plin. Am foarte putina rabdare cu copiii, ma irita chestii marunte, uneori am impulsul de a spune rautati fara nici o baza. Eram foarte rabdatoare si intelegatoare pana acum 2-3 ani si schimbarea ma sperie. Fac eforturi mari sa imi controlez iesirile astea, am discutat cu doctorita mea si urmez si un tratament hormonal, care ajuta.
Ideea este ca tu nu ai produs schimbarea asta in relatia cu mama ta, e posibil sa fie exclusiv datorita varstei. Nu te blama. Daca crezi ca e posibil, cand prinzi un moment „potrivit „, incearca sa abordezi subiectul cu ea. Daca nu crezi ca puteti avea o conversatie constructiva, scrie-i un mesaj sa-i explici schimbarea pe care o vezi in ea si cum te afecteaza pe tine ca fiica si ca persoana in general. Eu as prefera sa imi atraga atentia copiii mei si sa vad unde-i buba si ce pot face decat sa se retraga si sa ne distrugem relatia. Fii blanda, caci e dificil. Sper ca mama ta sa fie deschisa si sa reusiti sa discutati. Hugs?
Eu m-am blocat la partea în care zici că nu v-ați văzut de doi ani și am reluat textul să văd dacă scrie unde anume e mama că m-am gândit că e cel puțin în Noua Zeelandă sau chiar pe altă planetă de nu a reușit să te vadă atâta amar de vreme. Și când colo e, practic, la o aruncătură de băț (da, în apoca avioanelor low cost Italia mi se pare o aruncătură de băț. Și covidul a fost un motiv doar în primele luni ale lui 2020, apoi s-a putut călători, chiar dacă mai complicat puțin). Doi ani de zile n-a reușit să pună deoparte câțiva bani să vină la tine sau – mai bine – să te duci tu acolo, pentru mine e de neconceput. Am fost plecată din țară doar câteva luni și era clar când mă întorc acasă și tot a venit mama să mă viziteze unde eram, darămite 2 ani?! Aș fi adus-o și la capătul lumii, și ea pe mine.
Nu o spun cu scopul de a te supăra mai mult, dar lucrul ăsta – după părerea mea – reprezintă un punct de cotitură în orice relaționare ulterioară cu ea, mult mai grav decât remarcile răutăcioase pe care le face. Eu m-aș supăra foarte tare pe o mamă care să-mi facă așa ceva și ar fi primul punct de la care aș porni o discuție serioasă, ajungând apoi la următoarele care ți-au fost sugerate mai sus. Și aș riposta la orice lucru neplăcut pe care mi-l spune ca să o fac să-și dea seama că mă doare în loc să accept și să plâng singură apoi.
„Iar porți bluza asta?” „Da, pentru că îmi place. Da, pentru că n-am atât de multe. Da, pentru că nu-mi permit o tonă de haine. Da, așa s-a nimerit.”
„Ești plictisitoare” „Ok, asta crezi tu, dar mă jignește să-mi spui asta. Ai vreo propunere ca să fiu mai puțin plictisitoare sau doar voiai să mă jignești în mod gratuit?”
„Mergi la cofetărie ca un copil.” „Da, pentru că îmi plac prăjiturile și nu știu sau nu are cine să mi le facă acasă. Cofetăria nu e doar pentru copii, era plin de adulți ultima dată când am fost.”
Fii puternică și nu o mai lăsa să fie răutăcioasă cu tine. Cu siguranță ești simpatică și cool și e perfect în regulă să fii și copil uneori!
Draga Mirabela,
Presupun ca mama ta e tanara. Intre mine si mama mea e diferenta de 17 ani, doar ca eu, spre deosebire de tine, am 37 de ani acum. De mai bine de 10 ani (poate mai multi, mu mai tin minte), mama s-a stabilit in Spania. Ei ii este bine acolo, cred. Spun cred pentru ca am vazut de curand filmul The Maid si intamplarea de la final, cand mama protagonistei, desi ar fi vrut sa mearga cu ea, a ales sa ramana cu un barbat cu care clar nu era fericita, doar pentru a nu fi o povara pentru fiica ei, asa ca m-am gandit ca poate asa gandeste si mama… Eu sunt plecata de la 19 ani de acasa, in alt oras decat cel in care am crescut, asa ca de pe atunci au inceput conversatiile noastre la telefon.
Ce voiam sa iti spun este ca au fost momente cand nu sunt de acord cu ce face mama sau ea nu e de acord cu ce fac eu. Sunt momente in care am rabdare si ii explic sau am rabdare sa o ascult cand „ma cearta” pentru ca stiu ca uneori nu e despre mine, sau alte ori o face pentru ca imi vrea binele asa cum il cunoaste ea. Alteori nu am rabdare/energie si ii spun scurt fie ca nu pot/vreau sa fac ce spune ea, sau ca nu sunt de acord. Am invatat sa o ascult si sa ma ascult. Aud ce imi spune si trec prin filtrul meu, „Este ceea ce imi doresc?” „Este in acord cu mine si sufletul meu” „Este bine pentru mine si familia mea de acum (sotul si copilul) sau fac asta?” „Pot/vreau sa fac asta?”
Da, sunt momente cand zice „vezi, ti-am zis eu!” atunci cand lucrurile nu ies cum as vrea, dar sunt mai multe momentele in care suntem de acord.
Acum, de cand sunt mama, cred ca o inteleg si mai bine cand vine cu cate un sfat binevoitor, dar inteleg ca acela este binele asa cum il vede ea si responsabilitatea mea este sa iau propriile decizii in ceea ce ma priveste. Da, am gresit de multe ori, dar tot de atatea ori am invatat cate ceva. Si da, inca este mandra de mine, chiar daca nu fac mereu ce imi spune.
Mama ta poate trece acum printr-un moment mai putin placut, si se descarca pe tine, pentru ca ii esti omul cel mai apropiat. Ai putea sa vorbesti cu ea deschis, sa ii spui ce ai pe suflet si sa o rogi sa faca la fel, s-ar putea sa se liniateasca si relatia dintre voi sa redevina cea dinainte.
Si intotdeauna cand primesti un sfat sau o critica, indiferent ca e de la mama, o prietena sau un necunoscut, gandeste-te ca este despre persoana respectiva si experientele ei de pana atunci. E datoria ta sa filtrezi si sa iei doar ce crezi tu ca este in acord cu tine, credintele si limitele tale.
Iti trimit o mare imbratisare, esti un copil puternic si foarte inteligent! ?❤
P.S.: sa iti zic ca in adolescenta mama imi zicea ca ma imbrac ca o baba si isi dorea sa fiu mai moderna? ? Dar atat ea cat si surorile mele se imbracau cu hainele mele de „baba” in alte combinatii ?
Salut! E posibil sa o fi influentat pe mama Mirandei si mediul in care traieste.Locuiesc in Italia, femeile de varsta a 2-a aici sunt in general foarte chic, cool si sigure pe ele.Le depasesc chiar si pe adolescente sau femeile tinere, care prefera sa fie mai putin aranjate si mai hippie sau cu un look relaxat. Miranda, esti cool si buna chiar daca nu ai chef sau nu reusesti sa arati ca scoasa din cutie (asta mi se pare cel mai plictisitor si ne-original look)! Pe maica-ta las-o sa fie o baba chic daca asta-i place si criticile ei despre aspectul tau nici nu incerca sa le intelegi.Pastreaza-te originala si vezi-ti de treburi! ??
Draga cititoare, dacă pana nu demult relația cu mama a fost frumoasa și numai de ceva vreme s-a schimbat, eu as pune-o pe seama faptului ca mama ta nu e deloc bine cu ea insasi; ori trece printr-o situație dificila și cumva își descarca „tensiunea” asupra ta pt ca ii ești cea mai apropiata. Nu privi doar la ceea ce spune, ci gândește oare ce o apasă de o face sa se comporte asa cu mine?
Dacă e posibil ai o discuție sincera cu ea, ca doar e mama ta, spune.i ce te doare și faptul ca simți ca e mai distanta cu tine și ca te doare- și e normal sa te doară ca e MAMA.
Nu lasă să treacă vremea, relația se va raci tot mai mult dacă nu va fi restabilita puntea de legatura. Succes! Fii puternica și deschisa! Asta ne-a învățat mereu Prințesa!