De multe ori mă întreb dacă-s singurul om mare care păcălește pe toată lumea.
Par om matur, dar eu, de fapt, n-am crescut! Sunt încă copil, unul măricel, e drept, cred că am 12 ani sau pe-acolo, dar adult responsabil, care ia decizii responsabile și se ocupă de lucruri rațional, neah.
Mă străduiesc, oameni buni! Mă străduiesc de peste 20 de ani, de când sunt majoră!
Uneori mi se pare că mai am puțin și reușesc, încă 5, 6 ani și ajung acolo, la maturitate.
Apoi se întâmplă viața și nope, tot 12.
Foarte des mi se pare că alții știu ce fac. Au înțeles ce caută pe lume, și-au găsit vocația, au încheiat copilăria și adolescența și gata, sunt oameni mari, oamenii de care are toată luma nevoie.
Mă uit la mine și mă gândesc că doar printr-un mare noroc sunt în viață, am un om bun drept soț, o meserie care-mi aduce bucurie și prin care ajut și doi copii isteți și afectuoși. Nu e ca și cum am făcut pași conștienți și asumați să ajung aici. Am ales de multe ori complet invers de cum îmi spunea creierul meu de 12 ani. Înțelepciunea asta a corpului, a instinctului vine de la părinții și bunicii mei, ea da, e matură, dar eu nu sunt.
Chiar habar n-am ce fac.
Iar oamenii care, spre deosebire de mine, par a ști ce fac, în momente intense se poartă ca niște copii de școală primară.
Fac tantrumuri pe facebook, își iau jucăriile și ies dramatic din grupuri sau dau unfollow sonore, cheamă pe alții mai adulți ca ei să-i apere, își închid conturile la furie, apoi se roagă de roboții FB să le deschidă iar.
Creștem copii, dar suntem copii.
Ce ai?
Nimic.
Sigur ai ceva.
Nimic, lasă-mă.
Bine.
A, deci nici măcar nu-ți pasă.
Păi nu te-am întrebat acum două secunde?
Trebuia să insiști.
Facem bisericuțe, râdem pe lac colțuri, nu vrem să împărțim internetul, vrem ca ăia care nu ne plac să plece, să se ducă la cealaltă scară, de ce vin mereu să ne strice distracția?
Serios, e vreun adult pe-aici?
Senzația mea e că suntem toți copii și așa rămânem până foarte târziu, după prima bătrânețe (cei care vom ajunge acolo cu mintea întreagă), când poate că o să fim adulți câteva ore, maximum câteva zile, apoi gata, fie ne ia Dumnezeu mințile, fie ne ia cu totul. Asta e. Câteva ore.
În rest, bâjbâim și sperăm să nu se prindă nimeni.
Din fericire, suntem toți prea atenți la sine ca să observăm cât de tare se strofoacă ceilalți să pară adulți în ochii noștri.
E amuzant, dacă stai să te uiți așa la lucruri.
Fiecare pe mica lui scenă, cu reflectoare și tot, iar în public nimeni, pentru că toți sunt pe propria scenă, atenți la sine și la propriile neputințe.
Suntem toți copii în căutarea brațelor calde ale mamei, a siguranței că suntem iubiți și protejați orice-ar fi. Ne petrecem viața așa, copii bezmetici, emoționali, instinctivi, unii se descurcă mai bine, alții mai prost, unii nu ajung adulți niciodată.
Bunica mea a ajuns adult. Vorbea puțin și atent. S-a dus în cealaltă lume tot copil, îngrijită de fata ei, mama mea, copil și ea încă.
Ce mai râdem uneori, eu și mama, de câte-o ispravă a copiilor mei. Deh, noi avem 12 ani fiecare, ei au aproape 8 și aproape 10. Noi suntem mai mari!
Aveți grijă de voi, copii! Mâncați fructe și legume și nu frecați internetul ăla toată ziua! Mai mereți și la treabă, la școală, la serviciu…
Iar dacă e vreun adult pe-aici, aș vrea să-l cunosc și eu!
În poza asta suntem eu, prietena mea cea mai bună și Brad Pitt, versiunile noastre adevărate.
Nope, tot 12. Si sunt tare mandra de asta.
Senzatia mea e ca nimic nu te maturizeaza ca un copil dificil, pe care tii cu dintii sa il cresti frumos. Din ce am citit pe aici, tu ai trecut testul cu Ivan, asa ca acum doar te rasfeti un pic :P.
Copilareala placuta si adultosenie usoara! 😀
Acu, depinde si prin ce cercuri te invarti (te-ai raportat la oamenii de pe FB, meh). Eu am cunoscut adulti-adulti, oameni care au dat raspuns bun in viata. Nu stiu sa-ti zic care e reteta, pentru ca sigur n-au primit iubirea de care se vorbește aici, cel putin nu in forma asta. O singura mostenire comuna am vazut la ei, au primit de la părinți/stramosi si au dus mai departe, dar n-am sa vorbesc despre asta aici, ca s-ar putea sa deranjeze. Altfel, ce i-o fi facut adulti? Poate greutatile vietii. Si nu ma refer la faptul ca au luat ban pe Facebook (oh, the tragedy!), ci la chestii gen închisoare cam cat o tinerețe de om, asa. Oameni cautati de alti oameni, in special tineri (da da, tinerii din ziua de azi) pentru a se impartasi un pic din adultosenia lor. Tinerii aceia sunt acum adulti-adulti, responsabili, asumati, corecti si sinceri, in primul rand cu ei insisi, dar si cu lumea. Au stiut sa se orienteze, ce sa zic? Sa-si aleaga si sa urmeze modele care i-au ajutat sa devina ceea ce sunt. Ma bucur mult ca am cunoscut astfel de oameni si ca am stat o perioada in jurul lor. Am descoperit o cu totul alta lume. Deci concluzia mea e ca se poate. Nu-mi place sa dau sfaturi, dar ideea de baza ar fi ca ar trebui sa va departati un pic de vuietul lumii (care va acapareaza toata viata, daca il lasati) si sa va aplecati un pic asupra lucrurilor cu adevarat importante.
12 nu chiar dar vreo 15 cred ?
Fain scris, multumesc, cel mai mult imi place partea cu stat in brate la mama dar la mine e valabil la bunica.?
Doamne! M-ai uns pe suflet cu articolul asta. De multe ori si eu am momente Kodak cand realizez ca eu am responsabilitati de om mare, iau decizii nesupravegheata! Am ajuns de la a ma juca de-a omul mare cu bani din frunze la a da salarii din bani adevarati si ma panichez cand realizez ca nu mai e doar o joaca. Cum am ajuns aici si cand? :))
Da… De multe ori, chiar acum proaspeti parinti, ne mai intrebam „oare si ceilalti sunt asa?”, caci pe multi ii vedem tare seriosi si ca stiu cam multe ?
Dar vorba lui Jason Mraz…
I guess I’ll just go w/ whatever my name is
And take for word everything I learned
From my father and my father’s father
They were making it up
They were making it all up
https://youtu.be/cN9jijHwafw
This is a nice podcast about exactly this: https://movementlab.eu/podcast/where-are-the-adults
<3
sustin mult ideea de a avea grija de copilul din tine, fiecare ar fi frumos sa facem asta!
Dar de ex, vad adulti ce se poarta copilaresc nefiresc si se chiar imbraca de 16 ani desi au peste 40. E gresit sa judec, dar parca si prea multa copilaraleala nu admir.
In rest da, sa fim adulti cu grija de acel copil ascuns din noi. Eu m-am maturizat inainte de vreme din cauza greutatilor din famile (am fost parinte nu copil, am sustinu devrem familia si altele). Acum am si eu trei copii si simt ca imi retraiesc anumite segemente din copilaria pierduta (daca e posibil asa ceva)
Suntem toți copii în căutarea brațelor calde ale mamei, a siguranței că suntem iubiți și protejați orice-ar fi. Dap, iubirea neconditionata, sa stii ca esti iubit orice ar fi e mare bucurie
Si eu am aceeasi senzatie de cativa ani… de exemplu, lucrez la o multinationala destul de serioasa cu informaticieni si tehnicieni de tot felul si cum vorbesc ei, desi sunt „profesionisti” in domeniul lor, le lipseste social skills si bunele maniere elementare… iar cand discuta, pai sunt ca la gradinita, asa ii vad…. Si eu ma simt de 12 ani uneori, dar de obicei in jur de 15 ani 🙂 Insa, la munca, imi dau toata silinta sa fiu cea mai pro, si imi arat varsta reala 🙂