Școala în lume: Suedia

27 comentarii

1. Subscriu ce a scris Andreea mai sus! Noi suntem de aproape un an în Suedia cu 2 copii, unul de 6 ani și celălalt de 10 ani. Copiii se duc cu plăcere la școală și vin fericiți de acolo. Ce as mai adauga in plus este faptul că școala este într-o strânsă colaborare cu clinica medicala de care aparții și cer frecvent vizite la doctor și la stomatolog care de asemenea sunt gratuite. Copiii nu au voie să lipsească de la școala decât în caz de boala sau decesul cuiva apropiat. Întârzierea la ora este notificată prin aplicația scolii pe care o are fiecare părinte pe telefon. Acolo se sesizează absolut orice situație cu copilul de ambele părți. Tot școala îi învață să înoate (au examen national de înot la sfârșitul clasei a 6-a), sa patineze, sa schieze…echipamentele sunt oferite cu împrumut tot de scoala. Se fac excursii în pădure unde se învață tehnici de supraviețuire în pădure, excursii la schi. Se învață să coasă la mașină, sa sculpteze, sa cânte la instrumente muzicale.
   Dezavantajele pe care le vad eu este că competivitatea este total descurajată, performanta nu se poate atinge decât extrașcolar, iar ritmul de predare a noțiunilor noi este unul foarte lung. Am uitat sa adaug că se țin săptămânal party-uri după programul de after school, o data pe săptămână pentru cine dorește să participe…in ciclul gimnazial.

   • Buna seara,
     Doresc sa aflu mai multe detalii despre inscrierea copilului la scoala.
     Trebuie sa invete intai limba suedeza sau poate fi inscris cu predare in limba engleza?
     As aprecia daca v-ati face timp sa imi explicati toti pasii care sunt necesari.

     Va multumesc.

2. Sunt multe lucruri bune cand vine vorba de scoala in Suedia, dar depinde si cu ce compari…daca te raportezi la Romania, da, sunt mai liberi…mult timp afara, mese calde la scoala, etc. Daca e sa compari cu Olanda..well, e mult mai ok scoala in Olanda. Pana in clasa a 4a e ok si in Suedia, e poate o tranzitie buna, ceva gen Waldorf… dar nu l-i se cere mai nimic la scoala, noi mereu glumeam ca ei merg la scoala doar ca sa manance 🙂
   Trebuia sa incep cu inceputul: locuim in Olanda, copiii sotului meu sunt suedezi si noi am locuit in Suedia inainte de Olanda. Acum ca avem comparatie intre cele 3 scoli/ tari, pot spune ca sistemul in Suedia e fain daca te ocupi tu mult de copil in rest, ce fac ei la scoala e la un nivel f scazut…profesorii nu pot face nimic diferentiat daca un copil are iq mai mare si nici nu fac mare lucru daca un copil e slow learner. Nu isi primesc stimuli suficienti si ajung pe la 13- 14 ani sa fie cu self esteem f ridicat, ( ca la scoala nu l-i se spune nimic negativ, nu e competitie, nu se incurajeaza performanta) dar analfabeti.
   Scolile de stat sunt foarte slabe, iar ptr cele particulare listele de asteptare se intind pe cativa ani. Ideea principala e ca nu toata lumea trebuie sa ajunga la facultate, dupa liceu se pot angaja imediat si pot ajunge sa castige cat un profesor debutant, dar cu mai putin stres si cu 4 sau 5 ani in plus in care sunt deja independenti…
   Acum, copilul venit la 14 ani din Suedia in Olanda, copil care lipsea de la scoala cat de mult putea, ca era plictisitor, acum nu are nici o absenta, studiaza, e curios, merge la scoala cu bucurie, ptr ca aici ii invata multe lucruri interesante, ptr ca aici scoala stimuleaza. Si e doar in primul an de tranzitie, e totul in olandeza, e greu, are teme, e strict, cu reguli si pedepse daca intarzaie, cu telef confiscate daca le folosesc in ora…

   • Delia, ba da.
     Locuiesc in UK, intr-un orasel cu foarte multi romani, dar sunt in relatii cu oameni de diverse nationalitati. O parte din cunostintele mele stau intr-un „cluster” de romani, unde nu doar ca isi petrec tot timpul doar ei intre ei cu orice ocazie, dar copiii merg la nenumarate activitati, se intrec care sa faca mai multe, care sa stie mai multe, care sa fie mai bun, mai fain, mai tare, mai smecher.
     Am dedus din ce am auzit de la ei ca ambitiile si ideile sunt ale parintilor, mie personal mi se pare ca is sufoca copiii cu activitati, insa nu este treaba mea sa imi dau cu parerea, raman la stadiul de observator si fac alegeri proprii pentru copiii mei.

   • Cred ca depinde de scoala. La ai mei in clase copiii sunt stimulati pe masura capacitatilor. Al mic are un coleg cu 2 ani mai mic genial. Al mare primeste de lucru mai avansat la unele materii decat unii dintre colegii lui pentru ca se plictisea. Cei care au dificultati sunt ajutati de cei care se plictisesc.

3. Nu cunosc intim sistemele de educație din afara țării, nu contest experiența practică a celor care au emigrat. Ridic o întrebare ca un om care se gândește la plecarea din țară împreună cu un copil.
   Am remarcat și în articolul acesta și într-un altul din serie nemulțumirea legată de lipsa de implicarea a școlii, societății pentru copiii ambițioși, peste medie. Oare ambițiile nu sunt ale părinților? Nevoi și dorințe ce își au rădăcina din faptul că părinții au crescut într-o societate (Românească) ce glorifică performanța, sacrificiul și suprastimularea în detrimentul fericirii simple și liniștite. Niciun părinte român nu dorește pentru copilul lui să fie sudor în argon, patiser, mecanic. Majoritatea părinților romani își doresc un viitor în arhitectură, medicină, IT pentru copiii lor. Dorințe modelate de sărăcie, lipsă de perspective, nevoie de apartenență și afirmare, nu neapărat individuale, ci de grup.
   Mă gândesc că un copil peste medie își poate manifesta capacitățile în orice circumstanțe. Sunt atâtea cărți de citit, filme de văzut, lucruri de dezbătut, pasiuni, hobby-uri, toate înlesnite de viteza și modul în care se transmite informația în secolul ăsta.
   Atâta timp cat școala cultivă gandirea critică, viziunea amplă, inteligența emoțională, iar copilul este respectat ca om și individ poate că e suficient.

   • Exact.

   • Ce frumos spus!!!

   • Oh, am vrut sa dau reply aici si am dat mai sus, Deliei, unde nu are nici un sens ce zic 🙂

   • Cum am mai zis si într-un alt comentariu pe aceeași problemă, nu cred ca are nicio legătură (sau o legătură foarte mică) cu ambițiile și statutul social, ci cu niște calcule simple : cât câștigă un brutar, să zicem, (raportat la costurile vieții in țara respectiva) , in ce condiții muncește, cât concediu are, in cât timp se reangajeaza dacă e concediat? Fericirile astea simple cu filme si floricele se cam duc când n-ai bani de chirie, când dai termostatul tot mai jos, deși ți-e frig, dar ți-e mai mult frică de facturi, când copilul ar face si pian si sport, dar salariul minim pe economie nu prea acoperă nimic (da, știu, in lumea civilizată acoperă măcar nevoile de bază, dar tot au si acolo si bogați și săraci, și nimeni nu își vrea copilul in această din urmă categorie)

   • @Lia
     Narativa în Europa, cel puțin, nu se limitează la săraci și bogați, ei și noi, lumină și întuneric. Viziunea asta cred că e construită artificial, condiționată. Există un vast sector mediu.
     Am prieteni (apropiați, nu cunoștințe), cu meserii în diverse țări europene, fără studii superioare. Meseria și cunoștințele lor le satisfac mai mult decât nevoile de bază, aș spune ușor peste medie. E adevărat că mecanicul e specializat exclusiv pe un anumit tip de mașină și e căutat, iar pielarul (nu știu dacă asta e titlul potrivit, dar o să întreb) face lucrul din pasiune. Condițiile de muncă pot fi mai brutale psihic și fizic pentru un medic să spunem, față de alte meserii.
     Poate nu ar trebui să dau aceste exemple, ele fiind personale și individuale, nefiind reprezentative. Nu știu, poate greșesc, omit lucruri.
     Cred că trebuie investigat de ce se întâmplă anumite lucruri, în context. Unele sisteme din străinătate merg pe ideea că sistemul trebuie să aibă grijă de grup, integrarea adecvată a individului în grup. Ambițiile personale asta sunt, personale și sunt responsabilitatea individului.
     Ultima afirmație mi se pare relevantă și despre asta vorbeam în comentariul inițial: nu părintele trebuie să-și dorească pentru copil. Poate doar să inspire prin explu perosnal și să îndrume.

   • Ruxandra, ba da.
     Tocmai am dat peste o mama ce duce copilul la 3 meditatii saptamanal. 3 in conditiile in care scoala e deja pana la ora 15:30 in tzara asta. Copilul a clacat. Si mama ma suna sa ii recomand alte extra activitati ca copilul nu mai vrea nimic.
     In alt caz mama disperata nu lasa copilul in parc la joaca in conditiile in care o parte din prietenii lui erau acolo – copilul trecea pe langa plangand si mama realmente il taraia ca are teme de facut. Teme in tzara unde la varsta aia sunt de facut in 30 min. Si la examene copilul lua note mai mici decat in timpul anului si invatatoarea intreba „oare de ce….??”.
     De la presiune. Burnout e si la copii si e f. grav.
     Si alte cazuri in jur, in special la est europeni si tarile ex comuniste (nu doar la romani).

   • Ruxandra, sunt intru totul de acord cu tine. Noi locuim in Suedia de peste 10 ani, si absolut toti romanii (si nu numai, alte natii gen greci, polonezi) sunt intr-un fel de competitie a activitatilor extra, temelor suplimentare si a ambitiilor de a deveni copiii ceva foarte avansat. Noi suntem amandoi medici si ne gandim ca daca vor vrea copiii sa aiba o meserie practica, gen tamplar sau electrician sau orice, e foarte bine 🙂

   • Ruxandra, cam asa gandeam si eu… pâna când a ajuns fiul meul cel mare la scoala. Montessori la nivel primar, imi dorisem asta de câtiva ani pt el, wow ce fain, il lasa in ritmul lui… doar ca ne-am lovit de « suprastimulare emotionala generata de substimulare intelectuala », cum ne-au spus specialistii care l-au testat dupa 1 an de scoala si de meetinguri peste meetinguri cu invatatoarele (90% dintre ele la initiativa lor -precizez!), generate de probleme peste probleme, semnalate noua de catre scoala. A schimbat scoala din clasa a 3-a cu un challenge enorm (schimbarea limbii de predare de pe azi pe mâine) si in decembrie a fost la zi cu tot, fara cine stie ce efort din partea noastra sau a lui. Acum are alti 4-5 copii gifted in clasa cu el (din 20) si au activitati speciale din când in când pentru astfel de copii. Schimbarea comportamentala la el dupa schimbarea scolii a fost incredibila, am regasit copilul zâmbitor si radios dinainte de clasa 1.
     Ce vreau sa spun este ca « gifted » e o realitate (prin definitie, cam 5% din populatie e « gifted » si se transmite in mare parte genetic) care poate aduce cu ea greutati daca nu e detectata, recunoscuta ca atare si luata in considerare in procesul de invatare. Nu e obligatoriu sa aduca greutati, dar se intâmpla destul de frecvent. Faptul ca unii parinti fac exces de zel si isi « forteaza » copiii inspre asta e si asta o realitate (mai ales in Ro, unde cultura performantei e inca atat de puternica). Dar tot atât de real mi se pare ca cititorii acestui blog (mai ales cei emigrati – si mai ales cei care isi mai fac si curaj sa scrie un articol despre sisteme de invatamant) fac parte, in mare majoritate, din partea de sus a curbei de iq, si deci din zona « gifted », si deci pot transmite genele astea copiilor lor.

   • @Little, ai foarte multă dreptate, cred ca de asta sunt si atât de vehementa pe tema asta, am fost unul dintre acești copii gifted, și, din fericire pentru mine, tocmai școala de stat românească cea mult hulita și-a dat seama de asta si m-a tot împins să îmi depășesc limitele (olimpiade, concursuri, culegeri, tot tacâmul). Dacă m-ar fi lăsat in ritmul pe care l-aș fi preferat atunci (joacă cu crenguțe și sărit in bălți de dimineață până seara) probabil s-ar fi ales praful de tot acel potențial, e evident ca majoritatea copiilor (ca sa nu zic toți) preferă sa se joace, nu să rezolve ecuații. Ține de talentul profesorului să il ajute pe copil să facă ecuațiile astfel încât să simtă că se joacă când le face, să nu ajungă să le deteste, dar a-l lăsa de capul lui, să facă doar ce și cât vrea nu mi se pare deloc o abordare bună. Știu că nu e tocmai retorica „politically correct”, dar nici nu ne naștem egali, nici nu trăim egali oricât am încerca sa ne păcălim cu egalitatea de șanse. Poate că orice viață are si greu in ea, dar mie, cel puțin, greul mi se pare mult mai puțin greu când banii nu sunt o problemă, iar pentru asta e nevoie de serviciu cât mai bun. Mie mi s-ar părea un eșec personal dacă un copil al meu, înzestrat fiind de la natură, nu și-ar împlini acest potențial pentru că m-am lăsat eu in baza sistemului căruia îi pasă de societate in ansamblu, nu de copilul meu in special (și e și normal să fie așa, de asta e un sistem de stat).

   • Ca să purtăm această discuție ar trebui să definim niște termeni, stabilim parametri: IQ, educație, determinare, empatie< inteligență. Trebuie să stabilim proprietatea corectă a unor termeni și trimiteri ("gifted" -Renzulli learning, mitul celor 3-5 %etc). Asta ar constitui cel puțin subiectul unui articol și studii.
     La finalul zilei fiecare trăiește conform valorilor și principiilor proprii.

4. @ruxandra , foarte bine punctat !!

5. Andreea, scrie si despre cum ati facut cu stimularea in afara scolii, este util si ar putea scrie asta si parintii din Romania

6. Poate ca tarile astea sunt mai fericite si pentru ca scoala nu educa copiii in spiritul competivitatii si ‘ambitiile’ parintilor nu sunt incurajate …si uite asta au sanse mai mari, mai multi, sa se dezvolte armonios.

   • Ruxandra, cred că ai surprins foarte bine spiritul mentalității nordice/occidentale versus mentalitatea românească. Sunt paradigme total diferite și mi se pare foarte greu să te transpui cu adevărat în felul de gândire nordic/occidental dacă nu depui un efort de a ieși din propria paradigmă, cu tot șocul și provocarea adiacente. Mulți judecă sistemul occidental cu unități de măsură românești ceea ce cred că e destul de păgubos. Sunt construite pe valori și principii total diferite și au chiar și obiective diferite. Pentru adulți găsesc că e destul de provocator să-și reconfigureze propriul sistem, dar nu imposibil. Pentru copii însă, cu cât sunt la vârstă mai mică, cu atât e mai natural.

7. Ceea ce se intampla in tarile nordice cu scoala este un exemplu de urmat. Vedeti cati campioni la toate sporturile au suedezii, norvegienii, olandezii. Acolo se vede rodul educației. Cand este vorba de competiție stiu sa se concentreze. Cei din țările est europene clachează pentru că ei trebuie să dovedească mereu ceva. Obosești de atâta dovedit. Asta e părerea mea.

8. Nu sunt pentru competiție și forțat copii sa învețe dar cum poate un copil sa ajungă viitor om de știință, sa descopere și cerceteze in orice domeniu teoretic dacă nu are acces la cunoștințele necesare? Vorbesc despre un copil cu înclinație către aceste domenii. Dacă nu le oferim acces celor care nativ pot face asta spunem nu evoluției. Așa cum o balerina/fotbalist/înotător/etc reușește sa depășească niște bariere/limite/praguri și sa ducă sportul sau la următorul nivel așa e si cu celelalte domenii. Cred ca totuși sportivii de performanța sacrifica mult mai mult decât un copil cu iq rididicat pentru a ajunge la nivelul la care sunt.

9. Locuim in Finlanda de ani buni. Initial, inainte sa mearga copii la scoala, am auzit de la ceilalti parinti romani de aici cat de putin se face la scoala, cat de trasi in jos erau copii dotati, cat de putine spre deloc teme primesc, si ca trebuie facut in plus cu ei dupa scoala etc. etc. etc. O familie mi-a spus cat de nemultumiti erau, ca ei au un copil supradotat, si cum e posibil sa nu existe o clasa pentru copii supradotati? Ca au cautat peste tot, au intrebat, si nu stiu ce sa faca. Ca copilul lor nu avanseaza pe masura capacitatilor lui.

   Drept urmare, cand copii mei au intrat la scoala, eu deja aveam preconceptii in legatura cu sistemul de invatamant. Din fericire sunt si cam lenesa :D, si nu am putut sa tin pasul cu teme extra, cu petrecut timp in plus si incercat sa ii conving sa mai faca exercitii in plus la mate, la finlandeza. Deh, lenea s-a transmis mai departe. Destul de repede mi-am dat seama ca situatia nu sta deloc cum mi s-a descris. Un coleg de clasa al copilului meu chiar e supradotat. A invatat aproape singur sa citeasca la clasa 0 (in conditiile in care aici la clasa 0 e tot un fel de gradi, doar ca jocurile se intampla mai organizat, cu litere, cifre, tot felul de operatii matematice din viata de zi cu zi). Suntem cumva prieteni de familie cu familia copilului sus-mentionat, si stiu cu siguranta ca mama lui nu l-a invatat sa citeasca. Ci doar lui ii place sa citeasca, si chiar citeste zilnic fara sa ii spuna cineva. Eh, daca era situatia asa cum mi-a fost descrisa de romanii de aici (romani care de altfel sunt cu doctorate, manageri, deci spuna-crema societatii), atunci baiatului astuia nu i se dadeau carti sa citeasca, nu i se dadeau alte exercitii de facut in timp ce ceilalti din clasa faceau altele mult mai usoare, nu i se personaliza programa scolara, asa cum s-a facut de fapt.

   Ideea e ca profesorii pot sa isi dea seama cand un copii e dotat in mod autentic, si si e dispus sa faca in plus, si cand un copil nu e dotat, sau este complet impotriva lucrului in plus. Si eu cred ca parintii din Europa de est merg mult pe ideea de studiu pur, de cunostinte acumulate teoretic, si cat mai putina spre deloc joaca.

   Si in Finlanda e un sistem asemanator cu cel din Suedia. Si da, e cu putin teme, cu putina materie. Dar recupereaza la nivel de liceu, apoi facultate. Atunci panta e mult mai abrupta in comparatie cu primii ani de scoala. Si sincer vorbind, mi se pare normal. Nu e nevoie sa obisnuiesti copilul cu greul greu de mic. In plus, in societate, nu e aproape nici o diferenta intre cei cu facultate si cei fara. Si cei fara isi permit un trai decent, cu vacante, cu activitati in timpiul liber. Da, e o diferenta la nivel financiar intre o vanzatoare si un inginer, dar diferentele incep de la idea de mai mult de 2 masini, de la 2 case in sus, de la excursii exotice de cateva ori pe an sau alte de genu.

   Sunt tare curioasa ce fel de adulti or sa ajunga copii care invata 8 ore pe zi la scoala, dupa care au tot felul de activitati extraculiculare, extrascoalare, culturale in cele cateva ore cate mai raman dupa scoala. Doar e bine sa stii si muzica, si balet, si IT, si limbi straine, si un sport de echipa, si un sport intelectual si mai stiu eu cate. Ce inteligenta emotionala or sa aibe ei la 30 de ani? Ce relatie or sa aibe la randul lor cu copiii? Ce fel de traume din copilarie or sa aibe (din alea avem oricum cu totii)? Eu cred ca primele generatii din Romania care toata copilaria si-au petrecut-o invatand, si aproape deloc jucandu-se in fata blocului au aproape 20 de ani. Deci nu mai e mult pana sa vedem ce fel de efecte sunt. Cat de fericit sunt si vor fi?

10. Am copil in clasa V-a in Romania. Copilul meu nu mai are timp sa fie copil. Are 6 ore la scoala, si vine acasa si invata inca 3-4 ore pe zi. Si asta doar sa tina pasul, nu incercam sa facem din el astrofizician! Am crezut ca noi gresim cu ceva, si evident intrebam parintii copiilor din clasa lui, ei ce si cum fac? Am aflat ca toata lumea este in aceeasi situatie! Mai mult, majoritatea merg la ore de mate, romana, engleza, etc……Ce sa mai ai timp sa faci un sport? In careva zi a scris test la DESEN!!!! Din istoria artei din Egiptul antic!!!! Copiii de 11-12 ani invata si trebuie sa stie despre istoria artei al lumii antice! Si sa nu credeti ca asa, doar niste generalitati……nuuuuu, cu date exacte, detalii despre sculptura, picturi, piramide, temple, faraoni, care ce palat, sau piramida si-a construit, cum, si de ce……….. Si evident, notele conteaza, chiar si la desen! Nu are rost sa spun despre cat material au la matematica, sau la lb. romana…..cantitati enorme, cu multa, multa informatie care vor uita in ziua in care scapa din scoala…….Si rezultatele educatiei din Romania se vede la tot pasul, cu toate astea nu se schimba nimic. Nu o sa inteleg niciodata de ce nu se poate lua exemplu din tarile unde educatia este exact ce trebuie sa fie, ca si in Finlanda, Olanda, etc…..

11. Probabil ca s-a inteles gresit ce am scris mai sus…eu nu ma refeream la ambitiile parintilor sau la cat de stresant ar trebui sa fie la scoala ptr ca trebuie sa fie super competitivi, ca trebuie sa aglomeram copiii cu n activitati si performante olimpice… ci doar am mentionat ca un copil poate trece prin multi ani de scoala acolo, bine mersi, iar la 14 ani sa fie analfabet functional. Nu cred ca e ok nici spiritul asta lax, suedez, de dragul ideeii ca ” fiecare face cat doreste”. Nu sunt nici pro burnout cu abordarea ambitioasa a parintilor est europeni… cred doar ca ar trebui sa existe un echilibru si masura in toate. In Ro educatia e : mult, prost si fara rost, in Suedia e putin si cat mai putin, in Olanda e ceva mai echilibrata si practica, copiii fiind evaluati si directionati devreme ( la 12 ani) spre diverse meserii daca nu au aplecari academice sau nivel cognitiv mediu sau ridicat.

12. Pentru cei interesati cum arata in interior o scoala din Suedia. Videoul prezinta zona dedicata pentru „förskoleklass”, adica clasa zero. Scoala este intr-o suburbie de 310 locuitori/96 hectare la 14 km de centrul orasului Uppsala:
    https://www.youtube.com/watch?v=xuEKKAFavjI&t=173s

13. Am citit cu atenție toate comentariile și recunosc că într-o astfel de situație se află în prezent și familia noastră: mutați din 2018 undeva în sudul Suediei, într-o localitate unde există o comunitate mixtă, datorată în mare parte fluctuației de personal a unei anumite companii. Nu știu câtă importanță are, însă motivele relocării noastre nu au fost deloc de natură financiară, ba din contră. Motivele au fost legate de „grozăviile” despre care tot auzeam și pe care în parte, doi între copiii noștri, le-au experimentat. La momentul mutării, familia noastră însuma doi băieți, cel mare începând clasa pregătitoare în sistemul public suedez, iar cel mic, fiind înscris la grupele EYP a unei școli internaționale, apoi, după doi ani, înscriși și el în sistemul suedez. Între timp, familia s-a îmbogățit și cu o superbă fetiță, fapt care ne-a oferit șansa de a testa, timp de 2 ani și sistemul preșcolar.
    Impresiile noastre și dilema în care ne aflăm momentan, sintetizate în câteva din rândurile de mai jos…
    Așa cum a mai fost menționat în alte comentarii ale acestui articol, sistemul suedez nu impune rigorile sistemului românesc de învățământ, fiind concentrat pe a îi aduce în medianul cunoștințelor pe cât mai mulți. Mai precis: să scrie, să citească, chestiuni de bază ajutătoare în viață și, ceea ce pare cel mai important, să se simtă bine la școală. Cineva de aici vorbea de suprastimularea stimei de sine, fapt care a condus la substimularea competitivității. Nu sunt psiholog, nu știu dacă această afirmație are o bază științifică, dar ce pot spune este că din experiența noastră, copiii noștri demonstrează achiziții cognitive generale (geografie, biologie, matematică, engleză), fără a fi prea stresați de școală cu teme sau termene foarte stricte. Bun, care este problema noastră, acum: înțelegând care ar putea fi parcursul lor academic, în funcție de ce și-ar putea alege să studieze pe viitor, vor exista etape de parcurs și de dovedit maturitate în conjuncturi mai provocatoare decât în România. Mai precis, așa cum spunea o „antevorbitoare”, de la liceu (care este opțional în Suedia) și mai departe în mediul universitar, îndeplinirea cerințelor destul de ridicate, vor necesita un grad ridicat de responsabilitate și automotivație pentru a putea face față acelor cerințe. Și atunci, întrebările pe care ni le punem noi sunt dacă ai noștri copii, care până la vârsta liceului, au trăit într-un „dolce far niente”, se vor trezi brusc la realitate și vor începe să depună brusc un efort susținut, pentru a rămâne în sistem și a putea evolua? De altfel, pare că există statistici care evidențiază un abandon școlar ridicat la nivelul liceului în Suedia. Evident, societatea fiind altfel construită, permite, aparent oricui, să poată obține un venit suficient pentru a se întreține sau a își întemeia o familie (nu știu dacă remarca de mai sus cu vacanțe exotice și numărul de case este pertinentă, dar nu am pretenția cunoașterea bună a societății suedeză, ci doar vorbesc din ce vedem în jurul nostru).
    Pornind tocmai de la aceste „frici” ale unor părinți, produs al sistemului de învățământ public din România, am început de curând un demers în București, în a identifica școli, publice și de stat, pentru a înțelege, dacă avem sau nu o alternativă viabilă în sistemul românesc, pentru a ne repatria ca familie. Concluziile sunt două extreme și în pofida aparentei multitudini de opțiuni, neexistând decât varianta înregimentării copiilor în sistemul „tradițional”, concentrat în continuare pe impunerea unui ritm agresiv, dictat de programa școlară, ce impune petrecerea unui timp considerabil în recuperarea lipsurilor de la clasă prin meditații, fără niciun efort adaptat la individ pentru a susține achizițiile cognitive, nemaivorbind de vreo urmă de focus pe starea emoțională a copiilor, iar pe de altă parte, sistemul privat, care prezintă la rându-i, alte două extreme, una în care ritmul este foarte lejer, dar nu datorită focusului pe individ, ci parte a dezinteresului (părintele asumându-și faptul că plătește pentru un mediu un pic mai curat, o masă caldă la prânz și mai sigur decât în sistemul public), parte a lipsei personalului (care, după creșterea salariilor din sistemul de stat, a determinat migrarea multor cadre didactice către un mediu în care pot obține venituri mai mari, cu efort cât mai puțin), ceea ce conduce în final la necesitatea unui efort suplimentar al părinților pentru a susține, pe lângă taxele școlare, a costurilor cu pregătirea pentru examenele maturității (evaluarea națională, respectiv bacalaureat). Cealaltă extremă a sistemului alternativ, la care făceam referire, este acela în care se pune accentul pe menținerea aceluiași ritm susținut ca în sistemul public, prin suplimentarea orelor de studiu săptămânal la materiile considerate de bază (limba română și matematică), în cadrul programului (de regulă mai lung decât cel din școlile publice), care cel mai probabil epuizează copiii.
    Evident că pot exista excepții sau situații de mijloc, despre care auzim, citim, dar prin modalitățile de filtrare a copiilor, deducem faptul că există mult marketing personal sau de grup, dar în fapt, aceeași mentalitate de a se concentra pe cazurile cu care școala poate obține rezultate.
    Concluziia noastră după două săptămâni de cercetări intense și explorare a acestor posibilități, în căutarea unui mediu în care copilul să fie respectat, înconjurat cu căldură, încurajat să gândească și să colaboreze cu ceilalți, nu să se compare cu ei, dar să își asigure deopotrivă achizițiile cognitive necesare absolvirii școlii gimnaziale și accederii către un liceu pe care și l-ar dori, este că acest mix este extrem de greu de găsit, cel puțin în București.
    Avem promisiunea că putem testa timp de câteva zile, mediile din două dintre unele din cele mai titrate școli din oraș și o vom face, dar opțiunea de a continua unde suntem acum rămâne pe masă, pentru că deși ne-am dori foarte mult să revenim în țară, contează cel mai mult unde simt copiii, iar deocamdată, în Suedia, ei merg cu drag la școală.
    Dacă mai urmărește cineva acest thread, am aprecia păreri sau sugestii către astfel de alternative, pe care poate noi nu le-am descoperit încă.
    Mulțumesc anticipat!