Uterul ei

Când obosea, după zile lungi în care purta copiii în brațe cu orele, îi ducea în parc, le făcea de mâncare, punea și strângea masa, îi adormea și apoi fugea în bucătărie să pregătească următoarea masă, seara, când amândoi copiii respirau egal unul de-a dreapta, celălalt de-a stânga ei, atunci și niciodată mai devreme, începea s-o doară uterul. Pulsa la mijlocul ei, se strângea și se zvârcolea ca în travaliu, doar că de data asta nu mai voia să scoată afară un copil, ci un ghem dens de munci și griji, cheaguri și sânge.

Se așeza pe un scaun din bucătărie și-și presa burta cu palmele, strângând ochii de durere.

Când se enerva, uterul era primul care sărea de la locul lui. Se contracta puternic și începea să bată odată cu inima, tic tac, ghem de nervi care vrea să iasă afară.

Când se bucura de ceva, uterul ei fremăta dimpreună cu mintea. Trimitea gâdilituri în tot corpul, unele ajungeau la cap și se tranformau  în  zâmbete.

Era sigură că fie era deja bolnavă, fie urma să se îmbolnăvească. Cancer de uter. Ori de câte ori închidea ochii și se gândea la bătrânețe, nu vedea nimic decât negru. Pentru că ea n-o să ajungă bătrână. Ea o să moară tânără, cu copii mici, de cancer la uter.

Prea se muncea uterul ei, prea atrăgea și trăia totul ca un magnet, n-avea cum să nu se strice la un moment dat, ca un robot de bucătărie pe care-l folosești prea des, la o viteză prea mare, și ți se arde chiar când aveai nevoie să faci bezeaua pentru tortul fetiței. Scoate fum, icnește subit și gata.

Așa o să moară și uterul ei, la o furie prea mare, sau după o zi din asta în care aleargă de dimineață până seara, o să scoată fum printre ovare, o să strige mut și o să moară. Iar ea va muri în urma lui la câteva minute, pentru că să trăiască fără uter i se părea imposibil.

Când propria viață îi devenea insuportabilă, când nu mai putea auzi vocile copiilor care vorbeau exaltat cu ea în același timp, iar bărbatul începea iar discursurile lui despre cine știe ce lucruri care n-aveau nicio legătură cu ea, se ascundea în baie, încuia repede ușa, ca să nu intre nimeni peste ea, și striga pe mutește, privindu-se în oglindă. Căsca gura larg, de-și putea vedea amigdalele mici, omușorul care se balansa de colo colo, limba încărcată de pastile, buzele crăpate, nările lărgite de strigătul șoptit, fruntea șifonată, ochii ieșiți din orbite.

– Nu mai pot, nu mai poooot, nu mai supoooort, șoptea cu mâinile înfipte în par, în timp ce primele lacrimi o luau la vale spre bărbia ei rotundă, banală, albă ca faianța din spitale.

Se așeza apoi pe capacul vasului de toaletă, cu fruntea în palme, și plângea, plângea cu hohote mute, să scoată durerea, furia, neputința, tristețea. Dacă prin uter nu putea să le mai împingă afară, căci era prea obositor pentru el să mai nască ceva după cei doi copii, le scotea pe ochi și pe gură, prin lacrimi și salivă și vorbe care curgeau pe gresia băii și o luau la vale pe scurgere, unde se întâlneau peste câteva minute cu apa cu săpun a vecinei de la doi, care-și creștea singură fetița dintr-un salariu de vânzătoare de covrigi, și cu apa scumpă de gură a familiei de la mansardă.

-Mami, ești bine, ce faci acolo, pot să intru? se auzea vocea celui mare, sau poate era cea mică, nici nu mai știa, nici nu mai conta.

Își ștergea lacrimile cu mâneca, trăgea apa, se uita încă o dată în oglindă, aranjându-și bretonul, apoi spunea, cu vocea ei dintotdeauna, calmă și caldă:

-Am făcut un pipi mai lung, ies imediat.

-Hai odată, știi că nu ne place când închizi ușa la baie.

(fragment din romanul Semn că te am)