Am primit acest mesaj pentru voi și-l public în speranța că noi vom începe să facem lucrurile altfel. Să acceptăm că există oameni, copii diferiți, care au nevoie, ca și noi, de răbdare, susținere, dar și de spațiu și de respectarea propriilor limite. Iată mai jos mesajul unei mame de copil diferit:
Sunt mama a doi copii, băiat și fată. Băiatul în vârstă de 5 ani a traversat din păcate multe experiențe dureroase (operații, spitalizări etc). La vârsta de 3 ani jumătate a fost diagnosticat cu autism, noi am bănuit din totdeauna ca ar avea ceva elemente, așa că a început terapia de la 2 ani. El este un copil foarte iubăreț, când iesim afară îmbrățișează aproape fiecare om pe care îl întâlnește, fie că îl cunoaște, fie că nu. În parc face la fel cu copiii, doar că atunci când se entuziasmează țopăie, scoate sunete de motor sau învârte mâna.
Când se dă pe topogan, vrea să coboare odată cu copilul cu care intră în joacă, deoarece nu vrea ca acesta să fugă de el și să nu-l poată ajunge. Deși îi spun tot timpul să aibă răbdare, să aștepte să se dea copiii, apoi el, nu înțelege și începe să plângă și să se enerveze. Ceilalți copii nu sunt loviți, ci mai degrabă se simt probabil agasați de faptul că al meu stă scai pe ei.
Când nu e pe topogan, stă lângă copii, imitându-le comportamentul (aleargă după ei, țipă ca ei). Iarăși când se întâmplă asta, copiii se supără și fug de el spunându-i să plece. De multe ori m-am izbit și de reacția violenta a părinților, care mi-l împingeau sau îl luau de ureche sau chiar îi spuneau să plece și să le lase copiii în pace.
Eu sunt un părinte care atunci când copilul deranjează, îl iau de mânuță și îl duc să își ceară scuze. Acum că s-a încălzit afară, ieșim mai des și din păcate astfel de momente apar mereu.
Nu sunt un părinte absurd, dar poate că și ceilalți ar trebui să înțeleagă că în parc mai vin și copii care poate se comportă mai diferit și care suferă atunci când sunt marginalizați. Ca părinte de copil special am învățat să-mi reprim dezamăgirea, mâhnirea și durerea provocate de această izolare sociala la care este supus copilul meu.
Dar el din păcate nu știe cum să treacă peste supărare și de multe ori m-am trezit că fugea în topogan și începea să plângă sau îmi spunea „hai acasă”.
Prin acest mesaj îmi doresc să trag un semnal de alarmă părinților și să îi îndemn să le vorbească copiilor despre persoanele cu nevoi speciale. Să le vorbească despre faptul că e nevoie să fie mai toleranți și mai prietenoși cu ceilalți. Să nu lase copiii să își facă singuri păreri despre ceilalți, pentru că acestea pot fi greșite.
Astăzi, spre exemplu, am ieșit în parc și băiatul meu s-a întâlnit cu o fetiță despre care eu i-am spus că are un singur prieten și nu vrea să se joace cu el. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să spun cu glas tare pentru a auzi părintele, „Lasă fetița, că nu vrea să se joace cu tine”. În acel moment mama fetiței a întrebat-o pe fetiță de ce nu vrea să se joace cu al meu. Ea i-a spus mamei că ea credea că nu e frumos sa se joace cu alt copil dacă ea are deja un prieten. Probabil mama și-o fi dat seama și i-a spus fetiței că ea are voie sa se joace cu toți copiii și că ar fi frumos să se joace și cu băiatul meu.
Din păcate părinții nu comunica cu copiii să vadă cum gândesc aceștia despre ceilalți. Educația se rezumă la ” spune mulțumesc și bună ziua”. Dacă au învățat aceste lucruri, se consideră că sunt bine educați. Am căutat îndelung articole în care să se vorbească despre ce și cum sa le explicăm copiilor despre toleranță, acceptare, prietenie și nu doar față de persoanele cu nevoi speciale, dar și față de cei neurotipici.
Se vorbește prea mult despre diagnosticare, dar prea puțin despre integrare. E nevoie ca persoanele cheie, adică părinții, educatorii și profesorii să le vorbească copiilor despre cât de important este să fii bun cu celălalt. Copilul meu este copil ca toți ceilalți. Suferă și se bucură la fel. De ce ar fi tratat diferit?
Si baiatul meu are 5 ani are autism facem terapie,si este un copil destept,la gradinita ia spus copiii ca el este bolnav,este nebun i-am explicat ca nu este bolnav si nici nebun,copiii cu autism sunt copii normali,toti se uita la el ca pe un ciudat si culmea se uita adultii,imi pare rau de parinti ca nu le explica la copii lor,adulti sunt de vina nu copii!
Mulțumim pentru acest mesaj și mamei și ție pentru ca l-ai pus aici. Și eu ca mama de copil spécial ma lovesc de tot felul de situații. Curaj tuturor mămicilor!
Draga părinte de copil special, sa știi ca toți copiii pot păți cele descrise. Nu știu dacă te vei simți mai bine sa știi ca nu e vorba neapărat de comportamentul copilului tău , insa sa știi ca mulți parinti de copii prea educati pentru societatea actuala au simțit durerea sa vadă ca al lor copil este des marginalizat. Nu sunteți singuri. Asa e, ai dreptate, copiii nu sunt educați sa fie toleranți unii cu alții și funcționează foarte bine legea junglei.
Cred ca tocmai aici e problema. In timp ce orice copil poate ajunge in situația de a fi marginalizat, copiii speciali sunt mereu marginalizați. Pentru toți copiii (si adulții de altfel) sa fii respins provoacă un sentiment foarte neplăcut, iar copiii speciali au nevoie si mai mare de a fi acceptați. Acceptarea si înțelegerea contribuie pozitiv la dezvoltarea lor, care este oricum de multe ori foarte dificila si necesita foarte multă munca din partea unei echipe (copil, parinti, familie, educatori, terapeuți, etc). Toleranta ar fi de dorit dar este atât de greu de obținut si la adulti, ce sa mai vorbim de copii….
Copilul meu a avut o întârziere în vorbire și când era mai mic era foarte agitat, dacă se supăra chiar lovea sau arunca cu nisip. Am fost la psihiatru pentru diagnostic, am fost la logoped. Când mergeam cu el în parc, la 2,3,4,5 ani, nu stăteam la mai mult de jumătate de metru de el. Dar ce sa spun jumătate de metru, chiar mai aproape, să pot interveni oricând. El se juca 10 minute frumos și dintr-o dată se supăra și făcea o criza de plâns, trântit pe jos sau voia sa împingă un copil. Îmi era groaza ca poate vreun părinte va zice ceva și unii chiar au zis, dar în principiu pe unde ne-am dus am reușit să transmit ca deși are comportamentul acesta ne străduim prin toate felurile să nu mai fie așa, să aibă încredere să lase copiii sa se joace cu el pentru ca eu voi fi acolo tot timpul sa ii explic ce e ok, ce nu e ok, sa l iau dacă nu se mai poate controla și astfel am acționat în 2 feluri, m-am împrietenit cu copiii cu care se juca și am discutat cu ei chestii de seriale la care se uitau și ce mai fac la gradi, ce pasiuni au etc și ei erau încântați că un adult ii baga în seama (pentru ca dacă sunt copii tipici nu înseamnă că e e f f ușor) și m-am împrietenit cu adulții și le povesteam ce băiat bun e băiețelul meu, dar uite când se enervează e asa de greu pt el, dar mergem la logoped, terapie și învață încet încet sa se poarte altfel. Și părinții au fost receptivi, unii ziceau că și copilul lor când era mic nu știu ce făcea și se stresau și tot așa. S-a întâmplat sa se joace cu grupuri și eu mă țineam după ei, sa ne jucam cu toții…leapșa, sticluță cu otrava etc. Si unii ziceau, hai sa nu ne mai jucam cu băiatul asta ca e asa mare și nu vorbește, ce ciudat etc. Atunci le-am zis pai uite ca vorbește, dar mai greu, se străduiește. Nu știu sa zic dacă i-a interesat sau au înțeles câte ceva, dar măcar am încercat să le spun că dacă nu e fix cum sunt ei, nu înseamnă că nu merita sa fie băgat în seama. În orice caz, pana se educa părinții pe ei înșiși, pana ii educa și pe ai lor copii, poate mai durează, asa ca eu sunt de părere sa acționăm noi cum putem și sa facem tot posibilul sa fie copilului nostru bine. Eu am găsit metoda asta și pare sa fi funcționat ok plus ca asa m-am împrietenit cu părinți care ne-au chemat în vizita la ei acasă și am aprofundat legaturi.
Ma bucur ca ati deschis subiectul. Sunt mama unui junior de aproape 8 ani, are coleg de clasa de anul trecut un alt baiat autist. Suntem in Spania, aici sistemul e diferit, se incearca integrarea, dar nu au asistenti in sala de clasa. Anul trecut baiatul autist a stat singur in banca, e violent, vorbeste urat, i se explica dar inca mai are un drum lung de parcurs. Intr-un moment de furie, l-a impins pe scari pe fiul meu, din fericire a avut doar vanatai. S-a discutat despre situatie, s-a trecut mai departe.Anul asta baiatul autist a avut un coleg de banca, in urma cu cateva zile invatatoarea a decis sa ii schimbe colegul de banca si sa il aseze in banca cu fiul meu. Juniorul imi spune ca nu vrea, se simte pedepsit, il inteleg dar nu stiu cum sa procedes. Imi spune ca nu l-a iertat pentru ca l-a impins pe scari, stie ca e imprezivibil, il deranjeaza, vorbeste urat si il loveste. Voi ce ati face? Mentionez ca celalalt are conflicte cu elevi si profesori, loveste si profesorii. Imi pare rau si de el, ma pun in situatia familiei lui, dar nu stiu cum sa aplanez conflictul, nu stiu care ar fi solutia
Eu aș propune părinților sa facem câteva vizite și să se joace copiii când la unul când la celalalt acasă, asistați de părinți, poate niște boardgames și poate așa descoperă lucruri în comun și se vor înțelege mai bine la școală. Este bine că se încearcă integrarea, dar mă întreb dacă profesorii sunt pregătiți și ajutați pentru a face față și ma întreb dacă este cu adevărat acceptat în colectivitate de ceilalți copii și părinți sau doar în teorie și se simte respins. Am avut un caz în clasă, dar din păcate toți copiii îl respingeau, iar dacă vreunul se apropia de el, ceilalți copiii începeau sa facă glume și sa rada de amândoi. Nu știu dacă asta ar merge, eu am propus asta mamei copilului de care ziceam și nu a vrut.
Pentru Alina. Am un copil cu autism dar care este pe spectrul opus violentei. El este foarte introvertit, extrem de sensibil auditiv, vizual, olfactiv. Locuiesc in Statele Unite si aici a fost evaluat in momentul in care a inceput gradinita la scoala de care apartineam. A fost desemnat sa stea intr-o clasa speciala cu copii cu autism care erau extrem de violenti, unde copilul meu a fost lovit de cel putin trei ori de un copil f. violent. Am facut nenumarate sesizari in care am spus ca el nu era in siguranta, iar acelui copil i s-a dat un asistent care il supraveghea tot timpul, inclusiv in pauze. Dupa 6 luni am hotarat ca cel mai bine pt el este incluziunea si l-am transferat la alta scoala. La noua scoala toti copiii cu dizabilitati erau in clasa prin metoda incluziunii, 2-3 copii cu dizabilitati intr-o clasa de 25 de copii, obligatoriu aveau ajutor/asistent (2:1 sau 3:1), in cazul in care copilul se comporta violent precum cazul descris de dvs. avea ajutor (1:1). V-as sfatui sa cititi toate informatiile legate de politicile scolii copilului dvs., sa faceti adrese scrise catre director si inspectoratul scolar de care apartine in care sa mentionati siguranta fizica a baiatului dvs. Nu cred ca este normal ca un copil cu dizabilitati sa fie lasat fara ajutor. De multe ori, aici, in asemenea situatii am vazut ca parintii nu se prea implica iar scoala nu vrea/nu are sa aloce fonduri suplimentare. Poate ca luptand pentru copilul dvs. il puteti ajuta si pe acel copil cu autism. Doamne ajuta!
Fix acum 2 saptamani am cunoscut un baietel de 5 ani cu aceste.probleme in parc si o mama minunata!
Copii s-au imprieteni ,la fel si noi, mamele!Ne sincronizam in parc de cate ori putem.
M-a impresionat zambetul copilului de fericire ca are prieteni si al mamei de puterea de a trece peste rautati,cheltuielii cu terapii zi de zi !
Dragi parinti si copii,invatati si luati ce e mai bun de la oameni si,mai ales de la acesti copii sensibili !
Sanatate tuturor!
Si eu am un baietel special care in curand va implini 13 ani. Si el este diagnosticat cu tulburare de spectru autist. Citesc mesajul dumneavoastra dar si raspunsurile cu lacrimi in ochi. Nu va pot ajuta, din pacate, desi am trait astfel de situatii cu Luca-Fabian al meu, dar va pot incuraja sa luptati pentru ca pe masura ce puiutii dumneavoastra vor creste si lucrurile se vor complica mult mai mult. Realitatea este ca noi ca societatea inca nu avem pe deplin niste lucruri esentiale cum ar fi empatia, toleranta, respect si acceptare. Si tot din pacate nu vad cum aceste lucruri le putem dobandi in scurt timp. Noi ne luptam cu aceste probleme si multe altele de ani de zile insa greul adevarat a inceput o data cu mersul la scoala. Chiar in urma cu o luna baietelul meu a venit acasa extrem de tulburat pentru ca un coleg a strigat dupa el astfel: ” autistule! Ma-ta e de vina ca te-a nascut.” Mentionez ca este in clasa a sasea, deci sunt adolescenti si cu greu unele iesiri le mai putem pune pe seama ca sunt doar niste copii. Sunt copii dar copii mai mari care pot cu ajutor si rabdare intelege lucrurile diferit. Cert este ca dupa acest episod am petrecut o saptamana, seara de seara discutand despre el inca de cand era in burtica. Emotional a fost sfasietor cand am realizat ca el dorea sa se asigure ca eu l-am vrut, ca eu l-am iubit neconditionat din prima clipa, ca eu nu mi-as fi dorit un altfel de copil. Ore in sir am depanat momente, primul moment cand s-a nascut, prima data cand l-am vazut, prima masa, primul schimbat de pampers, primul gangurit, primul zambet, primul dinte, primul pas si tot asa.
Un alt episod. Saptamana trecuta la informatica au fost anuntati ca vor lucra un proiect pe grupe. El era nr.26 conform ordinii din catalog. Cand a ajuns la el, dna profesoara i-a spus ca nu il pune in nicio grupa pentru ca nu se intelege cu colegii si sa faca bine sa lucreze proiectul singur altfel il va nota cu 4.
Va dati seama? Am trecut prin toate starile, furia fiind prima. Am vorbit cu directoarea liceului unde invata si am rugat sa ia masura corecta pentru ca este cel putin discriminare.
La ora urmatoare dna profesoara a transmis fiului meu ca este suparata pe el pentru ca a parat-o la mine.
Sunt multe exemplele. Iar aceasta dna profesoara nu stie cate saptamani de munca si rabdare am in fata doar ca sa il motivez sa mearga la scoala.
Am uitat sa mentionez ca detesta absolut orice este legat de scoala iar temele si restul sunt cosmarul nostru zilnic.
Este un copil autist verbal care isi doreste prieteni cu disperare.
Cu disperare ne dorim si noi altceva pentru el si am decis ca ne incercam norocul in alta tara unde special nu este neaparat ceva rau, unde special nu este invizibil si unde special nu este hartuit si lasat deoparte.
Dupa atatia ani de lupta am obosit cu adevarat, am obosit sa aud susoteli de parinti, am obosit sa mi se spuna sa il duc la o scoala speciala, am obosit sa fiu chemata la scoala de profesori pentru cel mai mic gest (nu violent, nu este violent). Nu exista toleranta. Nu exista sansa de egalitate. Nu exista sprijin nici din partea statului, nici a sistemului dar nici a comunitatii. Pe mine ma sperie ca este deja adolescent si viitorul este incert aici , acasa.
Va imbratisez, mamici de copii speciali si nu numai si imi doresc din suflet pentru puiutii dumneavoastra ca in momentul in care vor ajunge la scoala , lucrurile macar sa inceapa sa se miste, oamenii sa constientizeze mai mult ca suntem diferiti iar acest lucru nu este ceva rau. Imi doresc ca pana atunci macar o parte dintre cadrele didactice sa accepte si sa isi schimbe atitudinea si sa dea o sansa reala copiilor nostri. Imi doresc ca parintii sa fie mai uniti si la randul lor sa discute mai mult cu copilasii lor.
Sa fiti bine si sa nu uitam sa pretuim si sa ne bucuram de orice moment, chiar si atunci cand este greu si sa ne agatam de orice lucru, gest, vorba si atitudine pozitiva. E atar de usor sa fii bun si aduce atat de multa bucurie sufleteasca!
Va cuprind strans si fruntea sus, vom razbi.
Ați încercat să schimbați școala? E o măsurăm mult mai puțin drastică decât plecatul din țară, care vine si el cu o mulțime de provocări.
Maria, te imbratisez ? Inteleg cat de greu poate fi si cat de confuz pentru Luca Fabian sa auziti asemenea ineptii. Fiul meu are 13ani si are tulburari de comportament pe spectru autistic,nu foarte sus pe spectru, verbal si functional si foarte inteligent. Societatea romaneasca nu ii ofera sanse de integrare, am luptat singura si eu cu el cum faci si tu cu Luca si este epuizant emotional de ambele parti. Personal, cred ca daca ai posibilitatea si taria sa incepi in alta viata in strainatate, fa-o. Eu traiesc in Australia acum, David al meu s-a dezvoltat se dezvolta superb, eu lucrez cu tineri pe spectru autistic si cred ca am facut cea mai buna alegere pentru noi. Schimbarea in societatea romaneasca e mult prea inceata pentru a-i oferi fiului meu o sansa. Mult succes?
Roxana, multumesc! Mesaje cum este al tau imi dau aripi si ma incarca pozitiv. Va imbratisam!
Du as dori da recomand cartea Wonder de R.J.Palacio.In Special pentru noi cei care n-avem habar ce inseamna copii cu nevoi speciale.Lectura placuta!Devenim mai buni si daca suntem mai bine informati.Cartea e si tradusa in limba Romana.
Suntem la a treia scoala. Pentru cea de-a treia am schimbat si orasul in urma cu doi ani. Ne-am mutat din Galati in Sibiu cu mii de sperante. Spulberate! Acum schimbam tara pentru ca s-a ivit aceasta posibilitate si pentru ca nu concep sa stiu ca am avut si aceasta posibilitate si nu am incercat. Dupa ani de marginalizare si hartuire si cu toata grija noastea, cu toate incurajarile sunt multe momentele in care pentru el adolescentul nu are importanta ce spune mama sau tata, in schimb are enorm de multa importanta ce spun colegii. Stima de sine este extrem de scazuta, incontinuu spune ca el nu merita sa aiba prieteni, ca este slab, ca este prost, ca merita Cand se intampla ca un coleg sa vorbeasca un pic cu el sau sa butoneze impreuna un prapadit de joc, toata ziua este cu zambetul pe buze si imi repeta nesfarsit ca are un prieten nou. Dar cand acel prieten nou a doua zi il ignora pentru ca x si y nu mai vorbeste cu el daca este prieten cu autistul, lucrurile sunt de a dreptul insuportabile. Si nu doar in ziua respectiva. Nu sunt integrati si nici ceilalti copii nu sunt ajutati sa inteleaga cum sa prodeze cu el. Suntem totusi norocosi de diriginta pe care o are, o persoana tanara, empatica si extrem de implicata. Primul lucru care m-a intrebat a fost cum il poate ajuta? Cum trebuie sa se comporte cu el in special in situatiile in care nu doreste sa fie cooperant? Este singura. Restul ma cheama la scoala ca sa imi spuna ca se foieste la ora, ca nu scrie tot de pe tabla, ca i a lipsit trusa nu stiu care si nu se accepta, ca i a lipsit tema nu stiu care, ca triunghiurile sunt desenate in bataie de joc ( are probleme de motricitate) ca la lucrarea de control a trecut direct raspunsul si nu a aratat pasii ( nu are rabdare, calculeaza totul in minte), ca s-a intors la colegul…
Multi profesori care erau convinsi ca eu ii fac temele, asta pana cand a inceput sa dea raspunsuri cand nimeni altcineva din clasa se intampla sa nu stie.
Scolile au consilier scolar si este extrem de trist ca nu reusesc mai mult. Ar trebui sa existe ora de consiliere in programa scolara. Cel putin la ei la liceu este o doamna consilier extrem de implicata. Cand anul trecut au fost in online si il injurau efectiv de fata cu mine ( in acel moment aveau posibilitatea sa intre la ora oricand chiar si inaintea conectarii profesorului, dupa acest episod nu se mai puteau conecta la ora decat dupa ce intra profesorul) diriginta a facut apel la parinti sa fie atenti dar fara niciun rezultat. Atunci a cedat ora de dirigentiei doamnei consilier care a tinut o ora extrem de importanta.
A inceput ora prin a da cuvantul fiecaruia sa se prezinte, sa spuna ce culoare ii place si ce pasiune are. Apoi i-a rugat sa coloreze si sa decupeze o inima. Apoi aleatoriu a rugat ca ei sa exemplifice cu momente cand la scoala au fost jigniti sau s-a ras de ei. Cu fiecare copil si povestea sa, inimioara trebuia indoita si tot asa pana a devenit ceva mic. Apoi a continuat implicand din ce in ce mai multi copii cu ce este de facut in astfel de situatii. Ori de cate ori se expunea o solutie ii ruga sa desfaca un pic din inimioara stransa pana ce inimioara a fost complet desfacuta. Concluzia, inimioara nu mai arata la fel, era sifonata, nu neteda ca la inceput. Atat de frumos a explicat ca trebuie sa fie atenti cu cuvintele pe care si le adreseaza si ca de multe ori a cere scuze, iertare, nu este suficient. Si cuvintele pot rani si unele rani nu sunt usor de vindecat, exact ca inimioara lor de hartie pe care chiar daca au desfacut-o , ea nu mai arata la fel. Acelasi lucru se intampla si cu increderea si sentimentele lor. A fost extrem de constructiv dar nu suficient pentru ca nu a avut continuitate. Enorm ar ajuta, si nu doar pe copiii speciali ci pe marea majoritate pentru ca sunt multi copii cu probleme de comportament, sunt multi copii neglijati, abuzati psihic si verbal, din nefericire.
Multumesc pentru ca ai povestit si va urez mult succes in orice veti intreprinde!
Buna,
cineva a mai pus astfel de intrebare : ce facem cu copiii “normali” dar care sunt speriati de ceilalti copiii, chiar si atunci cand acestia nu sunt violenti.
Am o fetita de 3 ani care nu doreste deloc sa interactioneze cu ceilalti copii in parc sau alte locuri publice. Sunt nevoita deseori sa explic celorlalti copii si parintilor acestora ca ea vrea sa se joace singura. Ii vad pe unii tristi ca sunt refuzati, pe altii frustrati si imi pare rau ca trebuie sa ii indepartez.
Ii explic ca ceilalti vor sa ii fie prieteni, sa se joace impreuna, ca e mai amuzant cand suntem
in grup dar toate astea raman fara efect.
Cred ca acest comportament vine dintr-o fire mai timida, contemplativa, are nevoie de mult timp de observatie pt a se familiariza cu o noua persoana/situatie. Sunetele puternice, miscarile bruste o sperie.
Merge la cresa de la 5 luni. Pe la 2 ani a inceput sa se joace cu ceilalti colegi si azi are cativa prieteni “preferati”. Este un copil care nu loveste, nu se apara cand ceilalti ii iau jucaria sau o lovesc sau o imping. Spune “nu”, merge si cere ajutor la educatoare. Mi-a spus ca nu vrea sa se joace cu alti copii pt ca o necajesc.
Incerc sa ii dau incredere, sa ii explic ca majoritatea sunt copii non violenti dar extrem extrem de rar accepta sa incerce.
Cum sa o ajut??
Multumesc pentru sfaturi!
Buna,
Multumesc tuturor pentru tot ceea ce ati impartasit. Dureroase situatii, si imi imaginez prin ce suferinte emotionale ati trecut…. Nici eu nu sunt si nu am fost scutita de durere. Fiica mea de 15 ani acum este un copil neurotipic, s-ar zice, insa prezinta trasaturi de ADHD. Nu a excelat niciodata in scoala, deoarece sistemul educational nu este pregatit pentru astfel de copii. Ea infloreste la examinarile orale, la proiectele de grup, la tot ce presupune interactiune, caldura omeneasca….iar tot ce stie sistemul de invatamant sa ofere este evaluare scrisa. M-am impacat si cu asta, pana la urma ea are drumul ei in viata.
Ceea ce doare mai tare este ca, poate si din cauza usoarei ei neurodivergente, poate si din pricina ca e copil unic si foarte extrovert, tinde sa fie foarte copilaroasa si sa se agate prea tare de oamenii care ii dau o farama de afectiune, sufocand astfel relatia. Multi adolescenti din ziua de azi vor sa para „cool”, inabordabili, distanti, supra-maturi, or ea isi gaseste cu greu locul in astfel de cercuri, fiind respinsa, ba chiar batjocorita. Evident ca isi doreste mult de tot prieteni, care sa aiba poate aceeasi nevoie de comunicare ca ea….
Nu stiu exact de ce am scris mesajul asta. Poate pentru ca am simtit intelegere si un loc sigur de a impartasi.
As fi dorit sa fie mai multe oportunitati, mai multe cluburi, mai multe activitati in care copiii sa se poata cunoaste si lega, dar in Galati, cam putin spre deloc….
Va imbratisez! Si noi am locuit in Galati pana in urma cu doi ani si confirm, orasul este extrem de limitat ca optiuni. Imbratisez si puiul dv de om. Ar fi minunat sa existe o comunitate mai larga si mai stransa unde ei sa poata interactiona.